Robert Schwentke, Seneca – On The Creation of Eartquakes, 2023.

„Înțelepciunea este un ideal perimat!” proclamă, prin intermediul tuturor cadrelor, John Malkovich, cel care îl joacă pe Lucius Annaeus Seneca în filmul regizorului german Robert Schwentke (intitulat Seneca – On The Creation of Eartquakes, 2023). Și nu numai înțelepciunea este ratată intenționat de Malkovich, dar și prezența, măreția și profunzimea celebrului preceptor al lui Nero, care, credem noi, ar fi meritat o „prezentare” mai bună.

Filmul prezintă ultimele zile din viața filosofului stoic, forțat de Nero să se sinucidă. Filosoful primește de la un mesager trimis chiar de către împărat mesajul că trebuie ca în ziua următoare să moară. Vestea o primește chiar la ferma lui de la țară, unde se retrăsese împreună cu prietenii lui, după o petrecere monstruoasă. În fața morții acceptate, Seneca își dă jos măștile, una câte una, pentru ca la final, inclusiv cea de filosof să fie înlăturată. Impostor? Snob? Ipocrit? Politician oportunist? Cine este de fapt Seneca? Sfârșitul ni-l arată pe stoic gol, deposedat de orice mască, simplu în fața unei morți ce nu are nimic spectaculos; o moarte brută, cinică și crudă. „Omenesc, prea omenesc”, am putea să spunem.

Scenariul și ideea ar putea părea plauzibile și interesante, dacă nu ne-am da seama că filmul nu este despre Seneca, ci despre John Malkovich, actorul care, ca în mai toate filmele de după Being John Malkovich, își joacă, narcisistic, propriul rol, mereu același. Or acest lucru poate deveni plictisitor, dacă nu de-a dreptul enervant, mai ales când jocul actoricesc „reușește” să rateze totul. Așa se întâmplă în comedia neagră Seneca, unde în locul înțeleptului antic regăsim un personaj ce joacă atât de teatral încât transformă aproape toate cadrele în care este prezent în performance ridicole și banale, de cele mai multe ori.

Faptul că filmul se vrea a fi o parodie, nu îl salvează de la eșec, pentru că, dacă îl căutăm pe Seneca în filmul lui Schwentke vom găsi un bufon în locul lui, care nici măcar haios nu este. Dacă am rezistat aproape două ore ca să văd strâmbăturile unui actor ce a transformat arta actoricească într-un manierism grotesc, a fost pentru a-l recunoaște măcar o singură dată pe Seneca cel adevărat. Mă gândeam că poate momentul morții, care, în mod surprinzător, a respectat cel mai bine biografia stoicului – asta după ce absolut toate evenimentele din film au fost denaturate tocmai pentru a servi timpului nostru, fără ca această mondenizare a lumii antice să fie necesară, fapt ce mai mult a înșelat așteptările publicului decât le-a confirmat – ne-am fi așteptat, deci, ca momentul morții să îi redea demnitatea filosofului. Asta după ce, pe tot parcursul filmului, Seneca a fost prezentat ca fiind fie un oportunist politic, fie ca un flecar, un snob, un om crud, fricos, neprietenos, irascibil, egoist, nebun, mai degrabă bovaric și cabotin decât stoic.

Desigur, nu avem pretenția ca un film să fie o copie perfectă a realității, așa cum criticul André Bazin spera ca a șaptea artă să devină. Nu știm dacă nu cumva un coeficient filmic este cu atât mai mare cu cât nu plătește niciun tribut vreunei realități. Cu toate acestea, filmul lui Schwentke respectă  biografia filosofului stoic, cu câteva tușe exagerate. Seneca din film, la fel ca preceptorul-filosof antic scrie piese de teatru, este înconjurat de prieteni bogați și snobi, moare în circumstanțele cunoscute, este căsătorit cu tânăra Pompeia Paulina, care încearcă să se sinucidă alături de soțul ei, dar este salvată în ultima clipă etc. Cu toate acestea Malkovitch îl fagocitează pe Seneca, deformându-i personalitatea, transformându-l de fapt în… John Malkovich. Această ambiguitate de a păstra faptele și de a modifica substanțial pe protagonistul acestora, nu absolvă regizorul de „vina” de a nu face „decât un film”. Pentru că Seneca nu este doar un film, ce ar merita judecat de critic, prin mijloace și limbaj cinematografice; este o încercare de demitizare a filosofului stoic, din perspectiva politicilor și ideologiei ultraprogresiste. Seneca apare mai degrabă ca un obiect demn de dispreț, peste care ar trebui să aruncăm cu lături, în numele progresismului și al mentalității anti-capitaliste. În fond, ce este altceva bătrânul preceptor decât un capitalist îmbuibat, care își disprețuiește profund supușii, neezitând să își ucidă sclavii și copiii acestora pentru a-și pune în valoare geniul și opera? Episodul punerii în scenă a unui spectacol sângeros și grotesc, cu imagini desprinse parcă din ultimul film al lui Lars von Trier sau din teatrul cruzimii al lui Antonin Artaud, cu scene de canibalism, sadism și omor este mai mult decât o glumă proastă, reprezintă uciderea oricărui ideal de înțelepciune și de virtute antică. Un Seneca nebun, însetat de sânge scurs pe altarul gloriei sale filosofice este tot ceea ce-i mai lipsea filmului pentru a se transforma într-un manifest post-umanist de proastă calitate.

Înțelegem astfel ideea lui Siegfried Kracauer care considera că nu există o artă mai ideologizantă ca cinematografia. Transformată deseori în tribună politică, în mijloc de propagandă, cinematograful, tocmai pentru că se apropie cel mai mult de realitate, o poate deforma. Iar atunci când chiar filosofia este obiectul camerei de filmare, posibilitatea ca filmul să devină ideologie este și mai mare.

Momentul morții filosofului stoic, care a ocupat aproape jumătate din film, a fost o splendidă… ratare a sensului. Malkovich a reușit sa-l facă pe Seneca cel mai nesuferit influencer, ce își ascunde adevăratele intenții în spatele unor cuvinte ce se situează undeva între stupidele citate motivaționale și pălăvrăgeala unui nebun. La finalul nebuniei paroxistice, aproape că îți dorești ca personajul să moară. De fapt, în cheie psihologică, nu de Seneca ai vrea să scapi, ci de John Malkovich însuși, actorul bovaric ce proclamă moartea înțelepciunii și a filosofiei. Malkovich-Seneca a scos atât de multe tâmpenii pe gură încât dorința lui Nero de a scăpa de un asemenea personaj nu ni s-a mai părut a fi, în film, atât de nedreaptă. Face parte și această „tehnică” de interpretare din realitatea cancel-culture, propagată prin intermediul cinematografiei. Impresia finală este că nu John Malkovich îl joacă pe Seneca ci că Seneca joacă rolul lui Malkovich.

Filosofic, filmul este o caricatură grotescă. Regizoral, e o încercare de comedie, dar in esență, un eșec, la limita rușinii. Dacă producătorii au avut nevoie să terfelească imaginea unui înțelept pentru a impune o teză, atunci nu putea să găsească un actor mai potrivit decât John Malkovich. În această privință putem să îi felicităm pe autori. În toate celelalte aspecte, ne îndepărtăm cât mai mult de filmul lui Robert Schwentke, pentru a ne întoarce la lectura „Scrisorilor către Lucilius”. După vizionarea filmului, a-l reciti pe Seneca este un act cu adevărat tămăduitor.