În anul tocmai trecut, unele reviste s-au motivat cu cei 110 ani de la naşterea lui Cioran, probabil că există şcoli sau instituţii de cultură care îi poartă numele, nu ştiu, ori poate Filatelia română a mai scos ceva, nu mai urmăresc. Aniversările au ceva cu totul ne-cioranian. Mie mi se pare mult mai mistic să aniversezi 99 sau 111 ani şi asta se poate face chiar în timpul vieţii autorului şi oricum, de atunci nu a trecut decât o clipă şi oricum Cioran recomandă o relație naivă cu timpul, o relație pe care tot el o găsește apoi, de fapt imposibilă, pe­ntru că asta ar însemna să nu mai avem simțul temporalității.
În boală şi suferinţa conştientă trăiesc o esenţă de timp, asta înseamnă timp dilatat, dureros, non sens hipertrofiat. La Cioran simțul temporal vine cu conștiința unui deznodământ, cu conștiința morții, a timpului care se sfâeșește, de care ne temem inconștient. Această conștientizare, această teamă, de fapt, crede filosoful, provoacă durere. Dacă nu am avea acest simț, am putea avea cea mai cumplită boală, că nu ne-ar păsa de ea. De aceea și Răul apare la Cioran ca un pseudonim al timpului. În timp, Cioran se simte uneori dezmeticit până la groază.

„Zadarnic mă agăţ de clipe, clipele fug de mine: nu-i una să nu-mi fie ostilă, să nu mă respingă, să nu refuze a se discredita cu mine. Inabordabile, îmi proclamă una după alta izolarea şi înfrângerea” (Căderea în timp).

Timpul se închide şi devine palpabil în melancolie. Melancolia vorbește cel mai bine și până la capăt despre tine, ea este nevoia de tine și în același timp te face să uiți total de Eu. Ea este privită ca o boală, însă una indispensabilă, plăcută, așa cum o găsim la Mallarmé, „pe care pierzând-o, nu ne-am mai afla în noi înşine”. Cioran preferă ieșirea în această zonă primară a sufletului, cum o numește, spațiu liber al capriciilor spirituale și sufletești. În Amurgul gândurilor melancolia este un delir estetic, cel mai voluptos dintre sentimente, prin ea filosoful se trăiește pe sine, ea singură îndeplinește condițiile apropierii de Dumnezeu și în același timp înlocuiește perfect orice nevoie de Absolut. Melancolia este „sentimentul veșniciei negative a vieții mele”, mărturisește Cioran, e ca și cum „ai fi îngropat de viu în agonia unui trandafir”. Acest sentiment este plin de forță, el face ca lucrurile să se întâlnească, transformă în metaforă realitatea făcând ca totul să fie mai suportabil și în același timp mai devastator.
Stilul contradictoriu, paradoxal este prezent de fiecare dată când Cioran vrea să precizeze și mai bine termenii: melancolia e un sentiment inspirat de moarte ca să ne lege de viață, sau ea e cea mai apropiată depărtare de Dumnezeu și o realizare a divinului prin fuga de el.  Cioran iubește melancolia pentru că în melancolie timpul devine afectivitate, relația cu timpul devine asfel mai prietenoasă, el poate fi închis în sine, timpul devine senzație, astfel încât chiar trecătoare, melancolia e o culme atinsă a timpului.
O altă trăsătură legată de stilul poetic este asocierea de culori sentimentelor, descrierea unui tip de reacție pe care acestea le provoacă în noi referitor la timp, spațiu, cunoaștere, libertate dar și ca angrenaj psihologic și mecanică a modului în care putem fi prezenți în lume. Nostalgia va fi de un albastru întunecat, violetul e culoarea remușcării, nădejdea este verde, albastrul e culoarea care îl face pe Cioran să iasă din lume, e culoarea dezlipirii, prin care el face un salt din lume.
Singurătatea apare la Cioran sub forma unei părăsiri. Ești singur pentru că te simți singur nu pentru că vrei să fii singur (cum e la Nietzsche). De aceea Cioran pare a fi mai mult un însingurat. Singurătatea este o povară, toate lucrurile sunt neînsuflețite, imaginea lui Diogene cu felinarul în căutarea unui om din pricina singurătății apare dezarmantă. Singurătatea e bună pentru că fiind însoțită de tristețe ea este o formă benefică de luciditate, ești mai prezent în tine.  Există însă aici un mod pitoresc, senzual, de a divaga pe marginea inconsistenței vieții. Când filosoful ne spune despre zâmbet că e un semn că oamenii sunt muritori, ideea aceasta sfâșietoare devine mai suportabilă când zâmbetul este schițat pe un obraz care tremură, lângă niște ochi care se umezesc în mod solemn care „transformă viața într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinație și iarăși nu oamenii sunt importanți ci despărțirile.” Speculațiile asupra posibilităților reduse pe care viața ni le oferă și a consecințelor ei calomnioase au o sobrietate juvenilă care se potrivește foarte bine cu un tip de senzualitate transmisă prin surprinderea filmică, poetică sau ca percepere fizică a unui sentiment sau a unei idei; „cînd vorbești despre teamă unei blonde spiritualizate de paloare și care-și apleacă ochii pentru a-și suplini prin gest mărturisirea, surâsul ei frânt și amar ți se rostogolește-n carne și-și prelungește prin ecouri chinul său imaterial” sau „tot așa, sunt priviri după care nu te mai poți hotărî pentru nimic” sau „un parfum neobișnuit ne face mai triști decât un cimitir” sau „cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă și razele soarelui mai sfioase” sau „orice floare poate servi drept imagine nefericirii în dragoste” – iată supliciile delicate ale unui masochist dependent de luciditate.
Tristețea metafizică poate fi îmblânzită de catharsis pentru a fi mai puțin ruină morală, descompunere. La fel ca și despre moarte, Emil Cioran  vorbește de tristețe pentru a scăpa de ea, pentru a o controla. Toate creațiile spiritului sunt pentru filosof o formă de exorcizare a tristeții și a răului, a inconsistenței vieții, de aceea Cioran găsește că poeții sunt cei mai grăitori indicatori ai faptului că viața are o doză însemnată de insuportabil. Am putea spune că Cioran are nevoie de tristețe, ea este o breșă pentru a întârzia în această lume prin poezie și mister.
Plictiseala este una dintre dimensiunile apăsătoare ale participării la viață. Filosoful intră pe tărâmul plictiselii atunci când spiritul lui nu este într-o stare de frământare, frenezie sau delir. E atât de acut sentimentul, că prin asta simte că dă ființă nimicului. Plictiseala ca stare de odihnă a spiritului îl aduce în preajma datelor imediate, fruste ale realității, care îi produc angoase. Ea este opusul stării de exces a spiritului. Prin ea negația capătă o calitate religioasă.
 

*

Timpul interiorizat ca extază e muzică. Despre extazul muzical Cioran discută cel mai mult în Cartea amăgirilor. Dealtfel, volumul chiar așa debutează:

„EXTAZ MUZICAL. Simt cum îmi pierd materia, cum cad rezistenţele fizice şi cum mă topesc armoniile şi ascensiunile unor melodii interioare. O senzaţie difuză, un sentiment inefabil mă reduc la o sumă nedeterminată de vibraţii, de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare.”

Prin muzică dispar sentimentul de individuație, determinările materiale, singurătatea, rigiditatea, împietrirea, fatalitatea, cu alte cuvinte, tot ce ține de obiectivitatea lumii cu un impact negativ asupra subiectului. E vorba de o magie și o iluzionare care nu produce regrete. Muzica e o cale de eliberare pentru filosoful lucid care nu scapă nici o clipă de conștiința lucidității sale. Mai mult, muzica rivalizează sau chiar este o evadare metafizică, de un extaz pur.
Situația este asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în metafizica lui Schopenhauer. La Schopenhauer eliberarea de sub tirania principiului rațiunii conduce într-un prim stadiu subiectul la treapta contemplării artistice și a ideilor pure de tip platonician, apoi eliberarea de chiar principiul voinței poate conduce la transgresarea determinismului vieții și accesul la extazul pur și la sfințenie.
Pentru Schopenhauer muzica este artă în afara artelor deoarece este cea mai apropiată de Idee; lipsindu-i practic copia sensibilă, muzica este ea însăși Ideea platoniciană. Muzica, nefiind obiectul unei reprezentări, nu poate fi o artă propriu-zisă, ci mai mult decât atât:

„Muzica... merge dincolo de Idei, este complet independentă de lumea fenomenală; ea o ignoră total şi ar putea întrucâtva să continue să existe chiar şi atunci când universul nu ar mai exista; nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte arte. Muzica, într-adevăr, este o obiectitate, o copie la fel de imediată a întregii voinţe precum este lumea, precum sunt Ideile înseşi al căror fenomen multiplu constituie lumea obiectelor individuale. Ea nu este deci, precum celelalte arte, o reproducere a Ideilor, ci o reproducere a voinţei în aceeaşi calitate ca şi Ideile înseşi. De aceea influenţa muzicii este mai puternică şi mai pătrunzătoare decât aceea a celorlalte arte; acestea nu exprimă decât umbra, pe când ea vorbeşte despre fiinţă” (Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, vol.1, cartea III).

Cioran nu urmează o cale sistematică de eliberare de sub imperiul rațiunii și al voinței, de aceea, din perspectivă schopenhaueriană, evadările sale pot fi catalogate ca ținând doar de moment, pentru ca apoi banalul cotidian să invadeze iarăși subiectul. Deci filosoful român nu cercetează dacă astfel de evadări lirice sau extaze muzicale sunt de durată, ori țin doar atâta timp cât durează muzica, fie ea interioară.
Dar și pentru Cioran, muzica sparge barierele dintre eu și lume, muzica poate să cuprindă tot universul, eliberând ființa.

„Mă încântă şi mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine, care îşi aruncă reflexe în ondulaţiile melodioase, care mă destramă şi îmi reduce substanţa la ritm pur. Am pierdut substanţialitatea, acel ireductibil care-mi dădea proeminenţă şi contur, care mă făcea să mă cutremur în faţa lumii, simţindu-mă abandonat şi părăsit într-o singurătate de moarte şi am ajuns la o dulce şi ritmică imaterialitate când n-are nici un rost să-mi mai caut eul, fiindcă melodizarea mea, convertirea în melodie, în ritm pur m-a scos din relativităţile obişnuite ale vieţii.”

Cioran se convertește cu totul la această stare și ar vrea să se transforme în muzică, aceasta să fie singura lui voință, după cum mărturisește în stil schopenhauerian.
Muzica îi apare ca o identificare între subiect și obiect, oferindu-i un acces la „ritmul pur al existenței, la „curentul imanent și organic al vieții”. „Aud viața”, spune foarte frumos Cioran. „De aici încep toate revelațiile”.
Se remarcă în mărturisirile lui Cioran, dincolo de intensitatea stărilor și exaltarea spirituală, paroxismul și chiar demonismul mărturisirilor, o anumită instabilitate a afectelor. Stările intense nu pot ține prea mult, extazele, ca și amărăciunile nu pot fi prelungite prea mult. La Cioran, precum la existențialiști, și mai înainte la poetul latin Horațiu, importantă e clipa: carpe diem!
Cioran îşi plăteşte nemurirea cu disperarea şi jubilaţia clipei.

*

Tot acest complex cioranian de concepte paradoxale, se conturează ca o variantă de a fi în lume. Nostalgia, regretul, timpul, singurătatea, compun configurația unei complex al filosofiei sale existențiale. Cioran este în căutarea unei existențe complete, despre care recunoaște că în istorie au apărut foarte puține, evită însă să se pronunțe asupra celor care s-au bucurat de o astfel de existență.
Cioran nu propune soluții, starea în care se află și pe care o mărturisește este una fără ieșire. Totuși, timid, anumite căi de scăpare de sub chinurile unei vieți trăite la cote maxime de conștientizare a dramelor ei, se pare că există. Una din soluțiile proferate de Cioran ca scăpare din închisoarea vieții este naivitatea.
Departe de a fi prostie sau imbecilitate, naivitatea e proprie unor oameni care au încă resursele necesare de a se bucura de viață. Există o ingenuitate a sentimentului vieții conservată în acești oameni care nu și-au pierdut naivitatea, așa cum se întâmplă cu aceia subminați de propria cunoaștere. Și aici, poate fără să vrea, filosoful român transpune în propriile tipare mitul biblic, după care omul a gustat din pomul cunoașterii răului și binelui și astfel și-a pierdut condiția paradisiacă.
Cioran mai discută despre o cale, și anume cea eroică (Pe culmile disperării) și care se opune naivității prin consimțirea neantului și a morții. Dar și calea eroică, lipsită de bucuriile vieții are o singură finalitate clară, și anume moartea. Din acest paradox existențial, Cioran nu iese niciodată, viața îi inspiră mai multă teamă decât moartea, fiindcă nu îi oferă nici un argument de tip axiologic.

„Îngrămădind mistere de nimic şi monopolizând nonsensul, viaţa inspiră mai multă spaimă decât moartea: ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atâta vid şi atâta neînţeles?”.

Dar există și lucruri pozitive, situații de viață și raporturi de existență între subiect și realitate care să îl atragă pe Cioran, la care filosoful să consimtă la fel de radical cum o face cu aspectele existențiale și morale pe care le neagă? Răspunsul e afirmativ, unul dintre ele este magia, realitatea magică, ori măcar sensibilitatea a celor încrezători că pot învinge prin magie toate problemele vieții.
Este reconfortant să citești câteva pagini în care Cioran aderă la o formă de bucurie:

„Sensibilitatea magică nu poate duce decît la bucurie. deoarece pentru ea nu există iremediabilul. ireductibilul şi fatalul ca elemente din structura interioară a existenţei. A simţi că poţi totul, că absolutul e în mâna ta, că exuberanţa ta este exuberanţa acestei lumi, că ritmul universal palpită în tine frenetic şi intens, că tu eşti lumea, că existenţa nu e conceptibilă decât în măsura în care trece prin tine, a găsi sensul lumii actualizat în fiecare moment în expresia cea mai deplină este desigur a realiza o formă de bucurie greu de bănuit ...”

Magia învinge cu armele ei boala și moartea, măcar la nivel subiectiv și astfel individul va trăi o beție existențială în care va neglija toate problemele vieții.
Ierarhizând formele de iubire, iubirea dintre sexe, iubirea pentru divinitate, natură, artă, sau iubirea ca entuziasm, Cioran alege soluția de a pune în centrul existenței iubirea fără un anumit obiectiv, dar o iubire pătrunsă de entuziasm. Entuziasmul îl încântă pe filosof când îl prezintă în cea mai favorabilă lumină: el presupune dezinteres, energie și vitalitate, receptivitate, participativitate, consonanță, elan și fluiditate vitală, nu are de-a face cu tragicul existenței și al morții, se revarsă cu generozitate asupra întregii lumi:

„Ar fi greu să ne închipuim o lume în care toţi ar iubi totul. O lume de oameni entuziaşti oferă o imagine mai cuceritoare decât imaginea paradisului, fiindcă tensiunea sublimă şi generozitatea radicală întrec orice viziune paradiziacă. Posibilităţile de renaştere continuă, de transfigurare şi intensificare a vieţii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentaţiile demonice, de frica de neant şi de chinurile momentelor agonice”.

Astfel entuziasmul se înrudește cu Erosul, iubirea entuziastă este purificată de servituțile unei iubiri obiectivate prin sexualitate, și e superioară iubirii mistice dependentă de o anumită simbolistică. Iubirea entuziastă nu a mușcat din „pomul cunoașterii” și nu și-a pierdut naivitatea paradisiacă.
Prin magie, grație și entuziasm, spiritul uman face corp comun cu viața formând o unitate primordială și organică, o monadă a iubirii.

Articolul anterior
Despre libertatea cinică
Articolul următor
Coincidentia oppositorum în lucrările lui Mircea Eliade

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut