Coincidentia oppositorum în lucrările lui Mircea Eliade

Aşa cum am scris detaliat în lucrarea Mircea Eliade și misterul totalității[1], coincidentia oppositorum este simbolul central al gândirii savantului român, profesor de istoria religiilor, cel care a reprezentat și reprezintă încă un reper important în studiul comparativ și fenomenologic al religiilor. Chiar dacă simbolul totalității este folosit cu semnificații multiple, se poate spune că acesta este un arhetip cu valoare euristică pentru întreaga operă a lui Eliade, și pentrul faptul că în jurul acestuia sunt concentrate marile teme și simboluri ale lucrărilor acestuia. Adevărată „cheie epistemologică” ce ne deschide opera lui Eliade, coincidența (dintre) contrarii este un concept funcțional și total, pentru că se regăsește la toate nivelurile operei, precum și în „incidentele biografice”.

Chiar dacă termenul de coincidentia oppositorum[2] este utilizat explicit începând cu anul 1938 în studiul „La concezione della libertà nel pensiero indiano”, apărut în revista „Asiatica”, an IV, pp. 345-354, se poate constata că multe dintre eseurile anterioare acestei perioade se referă, implicit, la sensurile diverse ale unităţii contrariilor. Omologările, corespondenţele dintre micro şi macrocosmos, concepţiile despre simbolismul religios, ideea autonomiei spirituale obţinute în tehnicile yoga sau notele despre iconografia indiană conţin referiri implicite la diferite aspecte ale integrării contrariilor. Nu este mai puţin adevărat că, exceptând o singură lucrare ce sintetizează, la rândul său, informaţiile unei lucrări anterioare – Mefistofel şi androginul, o reeditare a eseurilor publicate în volumul Mitul reintegrării, apărut în 1942 – şi exceptând câteva capitole din Tratatul de istorie a religiilor, Imagini şi simboluri, Mituri, vise, mistere şi din Nostalgia originilor, Mircea Eliade nu tratează în mod special problema coincidenţei contrariilor. Mitul reintegrării cuprinde totuși o serie de eseuri despre „ideea coincidentia oppositorum în istoria religiilor” (mai ales în structura Divinităţii).

Se poate constata astfel că, deși preocupările lui Eliade față de problematica integrării contrariilor au existat încă de la primele eseuri literare sau romane – a se vedea, de exemplu, Isabel și apele diavolului, micro-romanul publicat în 1929, totuși semnificațiile simbolului amintit apar mult mai târziu în operele științifice. Cea mai timpurie şi mai detaliată expunere despre coincidentia oppositorum se găseşte în Tratat de istorie a religiilor, unde Eliade aminteşte despre funcţia mitului de a revela structura reală a Divinităţii. Coincidentia oppositorum apare, în acest sens originar, ca model mitic. În această calitate, simbolul „totalităţii” este şi un model arhetipal pentru omul religios: „tendința de a coincide cu Totul trebuie înțeleasă ca o tendință de a integra „totul” într-un sistem, de a reduce multiplicitatea la o „situație” unică, în așa fel încât s-o facă totodată și mai transparentă.”[3] Ca în multe alte lucrări, istoricul român al religiilor trece de la dimensiunea logică a simbolismului religios, la una existențială, atât timp cât omul „experimentează” totalitatea: „(…) experiența magico-religioasă permite transformarea omului însuși în simbol. Toate sistemele și experiențele antropocosmice sunt posibile în măsura în care omul devine el însuși un simbol. (s.M.E) (…) Omul nu se mai simte un fragment impermeabil, ci un Cosmos viu, deschis către toate Cosmosurile vii care-l înconjoară”.[4]

Totuşi, termenul de coincidentia oppositorum este folosit deseori cu multiple sensuri, fără privilegierea unuia dintre acestea, în majoritatea lucrărilor ştiinţifice importante sau în eseurile apărute în periodicele vremii. De asemenea, simbolul unităţii contrariilor poate fi regăsit într-o serie de nuvele fantastice, unde este folosit cu sensul principal de gnoză, un fel de intuiţie a unui principiu prezent în mijlocul lucrurilor („evidenţe mutual-contradictorii”, în nuvela Ivan), sau ca simbol regăsit în însăşi structura Divinităţii (în Podul, ca mister al Totalităţii, identitate Fiinţă-Nefiinţă), repetat arhetipal de homo religiosus.

Coincidentia oppositorum reprezintă pentru Eliade cheia epistemologică prin care se deschide universul omului arhaic. Simbolismele timpului şi ale eternităţii, diferitele „logici” indiene sau imaginile mitice se exprimă în termeni de coincidentia oppositorum. Gândirea indiană este, în viziunea lui Eliade, locul principal de conciliere a tuturor contrariilor, ca semn al libertăţii ce transcende limitele culturale, gnoseologice sau sociale.

Prototip al libertăţii, coincidentia oppositorum este şi un principiu explicativ al ontologiei. Problema dialecticii Sacru-Profan, continuitatea dintre Eternitate şi Devenire sau transcendenţa absolută a Fiinţei Supreme sunt „funcţii” ale unui sistem logic coerent de semnificaţii antagonice, unite într-o paradoxală unitate, a cărei principal model este transcendenţa contrariilor în Fiinţa Absolută.

Pentru a sintetiza toate mişcările gândirii de la un sens logic la unul analogic, anagogic sau chiar transcendent (kerygmatic), se poate vorbi despre următoarele semnificaţii explicit regăsite în lucrările lui Mircea Eliade sau implicit presupuse de unităţile de contrarii vizate în discurs.

  • Sensuri explicite ale simbolului coincidentia oppositorum în opera lui Mircea Eliade:
  1. mister al totalităţii (cu semnificaţie ontologică) – sens regăsit în lucrările Tratat de istorie a religiilor, Mituri, vise, mistere, Mefistofel şi androginul sau în volumul al doilea al studiului amplu Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
  2. structură a Divinităţii (sens originar). Divinitatea sau Principiul Realităţii Ultime poate fi văzut ca transcendere a contrariilor, integrare a contrariilor, bifenomenalitate, ambivalenţă, identitate de contrarii sau integrare-reintegrare a contrariilor – toate ca „descrieri nondescriptive” ale atributelor Divinităţii – în Nostalgia originilor, Mefistofel şi androginul, Tratat de istorie a religiilor, De la Zalmoxis la Genghis-Han (ideea de dualitate „stinsă” într-o complementaritate de contrarii), Mituri, vise, mistere, Yoga. Nemurire şi libertate, Istoria credinţelor şi ideilor religioase (volumul al treilea – ideea de Unitate-Totalitate a Realităţii Ultime) şi în Briser le toit de la maison.
  3. structură a simbolului. Simbolul prelungeşte hierofania şi, aşa cum am demonstrat, uneşte în esenţa sa imagini contrare (a se vedea Imagini şi simboluri, Tratat de istorie a religiilor, Mefistofel şi androginul). Sistemul simbolic are rolul de a concilia imaginile antagonice. Astfel, Eliade vorbeşte despre o „logică” a simbolului care s-ar baza pe atributul simbolului de a uni, în mod sistemic, realităţile contradictorii.[5] Despre funcţiile simbolului, a se vedea, Jurnal, primul volum.
  4. dialectică a sacrului şi a profanului. În lucrarea Mircea Eliade și misterul totalității am demonstrat că majoritatea temelor importante ale gândirii lui Mircea Eliade sunt aplicaţii ale dialecticii sacru-profan, cu soluții surprinzătoare: relaţia dintre eternitate şi devenire, Fiinţă-Nefiinţă sau ideea importantă, provenită din subtilitățile logice ale gândirii indiene, regăsită, printre altele, și în Imagini şi simboluri: „Marea Iluzie cosmică este o hierofanie”.[6] Ideea dialecticii sacru-profan este dezvoltată în lucrarea Sacrul şi profanul, dar şi în Tratat… sau în „Introducerea” la Şamanismulşi tehnicile arhaice ale extazului[7]. Camuflajul sacrului în profan, teorie privilegiată de Eliade în ultima perioadă a vieţii şi în nuvelele fantastice, este tot o extensie a dialecticii amintite, ca un ultim sens al acesteia, coincidenţa – suprapunerea dintre cele două realităţi extragenerice.
  5. originalitatea demersului lui Mircea Eliade constă în aplicarea principiului coincidenței contrariilor în planul „existenţei” concrete. Modelul mitic al Fiinţei incondiţionate, reprezentat de imaginea Androginului Primordial sau de aspectele bifenomenale ale zeităţilor, poate fi reprodus sau imitat de omul religios. El atinge libertatea absolută, fie prin intermediul tehnicilor spirituale speciale (alchimie, şamanism, yoga sau prin hermeneutica de tip creator, care preia funcţiile acestora), fie prin transfigurarea „istoriei” personale, prin interceptarea semnelor emise de sacrul camuflat în profan (Noaptea de Sânziene). Autonomia spiritualăobţinută de practicant este interpretată de Eliade în termeni de coincidentia oppositorum şi este regăsită, mai ales, în spaţiul indian.[8]
  6. reintegrare a contrariilor, prin orgie sau prin ritual.[9] Reintegrarea contrariilor are sensul iniţierii, ca recâştigare a centrului fiinţei proprii.[10]
  • Sensuri implicite ale simbolului coincidentia oppositorum în opera lui Mircea Eliade:
  1. totalizare a contrariilor (în sens hermeneutic) – în Comentarii la legenda Meşterului Manole, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Nostalgia originilor sau în eseul „Methodological Remarks on the Study of Religious Symbolism”.
  2. paradoxul incondiţionării – ca identitate de contrarii extragenerice (Fiinţă-Nefiinţă, Ātman-Brāhman). Se poate constata că înţelegerea realităţii ca paradox este o aplicaţie a dialecticii Sacru-Profan, în care problema contrariilor rămâne nerezolvată (în Yoga. Nemurire şi libertate, Imagini şi simboluri sau Mefistofel şi androginul).

Sintetizând, sensurile prezentate se regăsesc în următoarele lucrări (în ordinea anului de apariţie, în ediţie originală)[11]:

  • Problematica filosofiei indiene, text apărut iniţial în „Revista de filosofie”, serie nouă, an XV, 1930, ianuarie-martie, nr. I, pp. 50-72 (după 1990 publicat în Yoga, ediţie îngrijită de Constantin Barbu şi Mircea Handoca, Editura Mariana, Craiova, 1991)
  • Arta de a muri, (capitolul II. 1. Rituale erotice, Mistica erotică; III. Reintegrarea în cosmicitate 2. Zeităţi-principii, 3. Zeităţi misterice), texte apărute prima oară în „Vremea”, an V, 1932, iunie 19, nr. 242, p. 6
  • Studii de indianistică 1929-1931 (Ritualuri erotice, femeia şi dragostea, Limbajul secret al misticii indiene, Magie şi erotică), texte apărute prima oară în „Vremea”, an V, 1932, iunie – iulie (ulterior textele vor apărea în volumul Erotica mistică în Bengal, Editura Jurnal literar, Bucureşti, 1994)
  • Cosmologie şi alchimie babiloniană, Editura Vremea, Bucureşti, 1937 (cap. Omologie, Corespondenţe)
  • Fragmentarium, Editura Vremea, Bucureşti, 1939 (capitolele „Mort în viaţă”, O anumită libertate, Orgie, Eterna omologare)
  • Mitul reintegrării, Editura Vremea, Bucureşti, 1942 (I. Polaritatea divină, Simpatia lui Mefistofel, De la „Gang zu den Muttern” la Magna Mater, Zeiţele Pământului, Timpul şi Destinul, Pantheonul indian – în „Universul literar”, an XXXXVIII, 1939, aprilie 22, nr. 16, p. 1 şi p. 5, Şarpele, Fratele Soarelui – în „Universul literar”, an XXXXVIII, 1939, aprilie 29, nr. 17, p. 1 şi p. 8, Coincidentia oppositorum în gândirea indiană, Ormuzd şi Ahriman „fraţi inamici” – în „Universul literar”, an XXXXVIII, 1939, mai 20, nr. 20, p. 1 şi p. 5, „Când fiinţă nu era, nici nefiinţă” – în „Universul literar”, an XXXXVIII, 1939, mai 27, p. 1 şi p. 8; II. Mitul androginului, Séraphita, Arhetipul androgin, Adam şi Eva, Divinităţi androgine – în „Universul literar”, an IL, 1940, martie 30, nr. 14, p. 1 şi p. 8)
  • Insula lui Euthanasius, Editura Fundaţiilor Regale pentru artă şi literatură, Bucureşti, 1943 (Concepţia libertăţii în gândirea indiană – iniţial La concezione della libertà nel pensiero indiano, în „Asiatica”, an IV, 1938, pp. 345-354, Note despre arta indiană, Note de iconografie indiană – iniţial în Cuvântul, an IX, 1932, octombrie 20, nr. 2693, pp. 1-2)
  • Essai sur les origines de la mystique indienne, Librairie orientaliste Paul Geuthner, Paris, 1936 şi Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti (La technique yogique, Méditation et pratique Yoga dans les Upanishads, Le yoga dans la Bhagavad-Gita, Les idées et les techniques Yoga dans le tantrisme, L’erotique mystique)
  • Omologare cosmică şi Yoga în „Journal of the Indian Society of Oriental Art”, an V, 1937, pp. 188-203 (publicată ulterior în volumul Morfologia religiilor. Prolegomene, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1993)
  • Pantheon indic, Ignoranţă şi libertate, în „Universul literar”, an XXXXVIII – 1939, 3 iunie şi 17 iunie, nr. 22, p. 1 şi p. 7, respectiv p. 1 şi p. 6 (texte publicate în Lucrurile de taină eseuri, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Emil Manu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995)
  • Tratat de istorie a religiilor, Payot, Paris, 1949 (Aproximări: structura şi morfologia sacrului, Morfologia şi funcţia miturilor, Structura simbolurilor)
  • Mitul eternei reîntoarceri, Gallimard, Paris, 1949 (Modele divine ale ritualurilor, Arhetipurile activităţilor profane, Istoria considerată ca teofanie, Libertate şi istorie)
  • Şamanismulşi tehnicile arhaice ale extazului, Payot, Paris, 1951 (Avant-propos, Généralités, Chamanisme et vocation mystique: Aproximations, Conclusions)
  • Imagini şi simboluri. Eseuri despre simbolismul magico-religios, Gallimard, Paris, 1952 (Redescoperirea simbolismului, Perenitatea imaginilor, Istorie şi arhetipuri, Simbolismele indiene ale timpului şi eternităţii: funcţia miturilor – în „Eranos-Jahrbruch”, an XX, 1952, pp. 219-252, Mituri indiene ale Timpului – iniţial în „Combat”, 13 martie 1952, Timp cosmic şi istorie, Simbolismul indian al abolirii timpului – în „Journal de Psychologie”, an XLV, 1952, octombrie-decembrie, pp. 430-438, Filosofia timpului în budism, Imagini şi paradoxuri, Tehnicile „ieşirii din timp”, Simbolismul lui Varuna, „Zeii legători” în India antică, Simbolism şi Istorie)
  • Nemurire şi Libertate, Payot, Paris, 1954
  • Mituri, vise, mistere, Gallimard, Paris, 1957 (Hierofanii, Varietatea experienţei religioase, Religiile indiene ale puterii, Hierogamii cosmice, Androginie şi totalitate, O ipoteză istorico-culturală, Situaţia primordială, Creaţie şi sacrificiu, Simbolismul morţii iniţiatice)
  • Mefistofel şi androginul, Gallimard, Paris, 1962 (mai ales cap. II Mefistofel şi androginul sau misterul totalităţii)
  • Sacrul şi profanul, Gallimard, Paris, 1965
  • Nostalgia originilor. Metodologie şi istorie a religiilor, Gallimard, Paris, 1970 (mai ales cap. Consideraţii asupra dualismului religios şi Diade şi polarităţi – iniţial în „Mythes de combat et de repos: Dyades et Polarités”, în „Eranos-Jahrbruch”, Zürich, an XXXVI, 1968, pp. 59-111)
  • De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul din Dacia şi din Europa orientală, Payot, Paris, 1970 (mai ales cap. Diavolul şi Bunul Dumnezeu)
  • Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Payot, Paris, 1976-1983 (mai ales cap. VIII, IX – vol. I; XVII, XIX, XXIII, XXIV, XXIX – vol. II; XXXVII, XXXVIII – vol. III)
  • Briser le toit de la maison. La créativité et les symboles, Gallimard, Paris, 1986 (La permanence du sacré dans lart contemporain, Rencontre avec C. G. Jung, Structure et fonction des mythes, Mythologies et religions, Sur le symbolisme religieux)
  • The Structure of religious symbolism, în „Proceedings of the IXth International Congress for the History of Religions”, Tokyo, Maruzen, 1960, pp. 506-512
  • Dualism, Myth, Shamanism, în Encyclopedia Britannica, Chicago Encyclopedia Britannica, 1967
  • Androgynes, în vol. I, pp. 276-281, Hierophany, vol. 6, pp. 312-313, Yoga, vol. 15, pp. 519-523, toate în The Enciclopedia of Religion, Mircea Eliade Editor in chief Mac Millan Publishing Company New York, Collier Mac Millan Publishers, London, 1986
  • Psychologie et Histoire des religions: à propos du symbolisme du „Centre, în „Eranos-Jahrbruch”, an XIX, 1951, pp. 247-282
  • Bi-Unité et Totalité dans la pensée indienne, în „Societas Academica Daco-Romana: Acta Philosophica et Theologica”, an I, 1958, pp. 1-7
  • Methodological Remarks on the Study of Religious Symbolism, în The History of Religions: Essays in Methodology, Chicago, University of Chicago Press, 1959, pp. 86-107.
  • La coincidentia oppositorum et le mystère de la totalité, în „Eranos-Jahrbruch”, an XXVII, 1959, pp. 195-326.

[1] A se vedea Bogdan Silion, Mircea Eliade și misterul totalității, Editura Eikon, București, 2016.
[2] Despre originea termenului, în op. cit., mai ales cap. I, „Preliminariile unui simbol al unității-totalității”.
[3] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas, București, 1995, p. 350.
[4] Ibidem, p. 352.
[5] A se vedea, în acest sens, capitolul „Structura simbolurilor” din Tratat de istorie a religiilor.
[6] În Imagini și simboluri, Editura Humanitas, București, 1994, p. 91.
[7] Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului a apărut inițial în limba franceză în 1947. În limba română a fost tradusă itegral în 2014, la Editura Humanitas, în traducerea Brândușei Prelipceanu și a lui Cezar Baltag.
[8] A se vedea lucrările despre yoga, Jurnal, Sacrul şi profanul, mai ales p. 148, ediţia originală, Mefistofel şi androginul, p. 117, ediţia originală, dar şi articolul „Methodological Remarks on the Study of Religious Symbolism”.
[9] A se vedea, de exemplu, Briser le toit de la maison. Le créativité et ses symbols, Gallimard, Paris, 1986, p. 51, Mituri, vise şi mistere, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, p. 229 şi urm. și p. 279.
[10] A se vedea, în acest sens, lucrarea despre valoarea inițierilor, tradusă cu titlul Nașteri mistice, Editura Humanitas, București, 1995, trad. de Mihaela Grigore Paraschivescu (în original, Initiation, rites, sociétés sècretes, Paris, 1959).
[11] În paranteză sunt trecute capitolele în care Mircea Eliade foloseşte unul sau mai multe sensuri ale coincidenţei contrariilor. Majoritatea conţinuturilor capitolelor sunt eseuri publicate, de-a lungul vieţii, de Eliade, în diverse periodice, şi care au fost ulterior cuprinse în volume tematice.

Articolul anterior
Cioran – clipa 111
Articolul următor
Consciousness as Ātman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut