– O relectură a Cărții Genezei –

Ce semnificație mai poate avea, astăzi, conceptul de îndumnezeire? Mai poate fi, în vreun fel, actual? Din perspectiva omului modern mai există dorința de îndumnezeire, mai poate avea omul modern, astfel, cel puțin din punct de vedere subiectiv, vreo șansă la îndumnezeire?

Conceptul de îndumnezeire a avut succes și a făcut carieră mai mult în Est decât în Vest; în Est a fost abordat, impus și consacrat de teologi precum Atanasie din Alexandria, Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama, în vreme ce în Vest, deși Irineu din Lyon i-a acordat o atenție deosebită, a intrat într-un plan secund, îndeosebi după secolul XIII, la nivel teologic, până când, în secolul XX, prin Biserica Catolică, concepția lui Palama (ce stipulează posibilitatea  îndumnezeirii ca unire cu Dumnezeu în energiile sale, nu în esența sa) a fost recuperată. Pe de altă parte, în bisericile neoprotestante e preferat conceptul de sfințenie celui de îndumnezeire, viziunea asumată fiind una preponderent practică, de sfințire progresivă.

Și la nivel teologic, așadar, nu doar la nivel istoric, socio-cultural sau economic, lumea modernă e edificată pe coordonatele mentale ale unui Vest reticent ideii de (în)dumnezeire, astfel încât eforturile târzii ale teologiei catolice nu mai pot avea un impact notabil, în condițiile în care catolicismul însuși suferă un serios recul. Omul modern nu pare a acorda suficient credit conceptului de îndumnezeire, nu pare a-l lua în serios. La aceasta se adaugă și faptul că modul în care e descris conceptul, deopotrivă în tradiția estică cât și în cea vestică, duce, adeseori, mai mult sau mai puțin, în eroare, prin ambiguitate, confuzie și chiar afirmații ce pot fi lesne infirmate prin raportare la chiar aceleași texte testamentare de la care pretind că se revendică.

Îndeobște, tradiția teologică creștină vorbește despre îndumnezeire ca despre un proces sau un țel ultim; concepută ca proces, s-ar referi la un salt spre ceva mai înalt naturii umane actuale, fie în sensul obținerii a ceva ce a fost ratat de către om (prin cădere) și care trebuie să fie cumva recuperat, fie în acela al depășirii respectivei stări ratate; totodată, în mod curent, aceeași tradiție pune în joc conceptul de mântuire, atunci când trasează motivația și țelul vieții creștinului. Or, lucrurile se complică și mai mult când mântuirea e asociată, ba chiar asimilată îndumnezeirii, unii teologi ajungând să susțină că îndumnezeirea omului e însuși scopul final al creației și axul întregii revelații dumnezeiești (alfa și omega, începutul și sfârșitul), îndumnezeirea neavând vreo legătură de esență cu căderea – care nu aparține planului creației, păcatul și moartea fiind, așadar, străine firii dăruite prin creație omului, dar putând fi eliminate prin îndumnezeire, care nu e doar mântuire, ci devenire, prin împărtășire, a ceea ce este chiar  ființa lui Dumnezeu (se poate regăsi și aprofunda sintetiza acestei poziții teologice la Georgios Patronos în „Îndumnezeirea omului”). Așadar, la unii teologi, mântuirea/îndumnezeirea nu înseamnă doar recuperarea stării adamice, ci depășirea ei, accederea la un nivel la care nici măcar Adam și Eva nu ar fi putut ajunge, fapt devenit posibil datorită unirii firii omenești cu cea divină în persoana lui Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, avem aici contopite, suprapuse și chiar confundate două viziuni ale îndumnezeirii: o îndumnezeire ce a fost prinsă de la bun început în planul creației, ca un dat intrinsec naturii omului, adică una care ar fi străină actului căderii, dar care nu e limpede cum s-ar fi produs (unii teologi au ajuns chiar să susțină că Iisus s-ar fi întrupat chiar dacă protopărinții nu ar fi căzut, pentru a o face posibilă!), și o îndumnezeire de după căderea din Eden, când omul a trebuit să-și înfrunte noua condiție și să își asume, să creadă în continuare în posibilitatea îndumnezeirii, iar asta în pofida alterării firii sale prin păcat, survenit în și prin cădere, deși această cădere, în ea însăși, nu a fost în vreun fel prinsă în planul divin, teză susținută în virtutea supoziției că răul nu poate fi, în vreun fel, parte a planului divin. Această îndumnezeire de după cădere, după cum am precizat deja, este înțeleasă, de unii teologi, ca o redobândire a firii adamice (mântuire), de alții, chiar ca o depășire a firii adamice (îndumnezeire propriu-zisă), fiind totodată tratată, simultan, sau nu, ca proces și ca țel ultim.

Totuși, dincolo de amalgamul de argumente și opinii mai mult, sau mai puțin divergente, cum stau oare lucrurile, există vreo șansă de a fi lămurite? Sau, poate, trebuie să acceptăm că tradiția teologică le-a distorsionat și amestecat până în punctul în care confuzia a devenit totală și nu se mai poate înțelege aproape nimic ?!

O revenire la textul biblic primordial, cel al Facerii sau al Genezei (considerat „Întâia carte a lui Moise”), ne-ar putea lămuri. Creându-l pe om după „chipul lui Dumnezeu”, mai precis „după chipul și după asemănarea Noastră”, făcându-l „bărbat și femeie”, Dumnezeu îi conferă sarcina de a supune pământul și de a stăpâni peste el și peste vietățile sale (Facerea, 1:26-28). Crearea omului s-a făcut din chiar materia primă peste care a fost făcut stăpân – țărâna pământului -, căreia i s-a adăugat „suflare de viață” de către și din însuși Dumnezeu (Facerea, 2:7). Menirea omului era de a supune și stăpâni pământul (și vietățile sale) crescând și înmulțindu-se (Facerea, 1:28), motiv pentru care l-a așezat pentru început într-o grădină numită Eden, situată la originea a patru brațe (Fison, Gihon, Tigru, Eufrat) ale aceluiași râu „ce uda raiul”, „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea, 2:8-15). Interesant este că al doilea capitol al Facerii detaliază unele aspecte ale procesului Creației redate numai la modul generic în primul capitol, astfel că aflăm, acum, că așezarea omului în grădina numită Eden nu s-a făcut dintru început ca pereche de sexe, ci femeia a fost făcută, ulterior, din coasta lui Adam:

  1. a) după ce Dumnezeu a constatat că omul are nevoie de un „ajutor potrivit pentru el”, spre a-și îndeplini menirea, nefiind bine să fie singur;
  2. b) după ce i-a poruncit să nu mănânce din „pomul cunoștinței binelui și răului”, motivându-i porunca prin invocarea faptului că „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit”.

Cu alte cuvinte, după ce Dumnezeu a creat atâtea și atâtea lucruri, constatând de fiecare dată că „este bine” („Și a văzut Dumnezeu că este bine”, constatare ce apare la finalul fiecăreia din cele 6 zile de creație), creându-l pe om Dumnezeu constată, pentru prima și ultima oară în economia Creației, că „Nu este bine”, mai precis că „Nu este bine să fie omul singur” (Facerea, 2:18). Ceva nu e în regulă cu omul, iar asta dintru bun început (!), ceva ce trebuie corectat, ajustat. Mai mult de atât, lui Dumnezeu nu îi este clar de la bun început cum trebuie făcută această ajustare, în acest sens aducându-i în față toate ființele vii din cer și de pe pământ pentru a le numi, constatând apoi că printre acestea nu s-a găsit vreun ajutor care să-i fie pe potrivă (Facerea, 2:18-20), astfel luând decizia de a o face pe femeie (Facerea, 2:21-22), femeie care, până după cădere, nu va avea un nume propriu-zis, ci „se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Facerea, 2:23), tot conform voii lui Adam, după cădere abia Adam considerând-o de aceeași demnitate cu el (poate chiar ca efect al căderii) și conferindu-i un nume: „Și a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viață, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii” (Facerea, 3:20).

Deși femeia nu este parte a omului primordial (mai curând e o parte din omul primordial), ci parte a perechii umane primordiale, ea reprezentând rezultatul unei ajustări survenite în procesul creației, după ce îi crează pe ambii – bărbat și femeie – Dumnezeu, la finalul zilei a șasea, în care a creat toate viețuitoarele de pe pământ (cele din ape și din cer fiind create cu o zi înainte) constată că, iarăși, este bine: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Facerea, 1:31).

Însă ajustarea aceasta a lăsat loc (!) erorii ce va urma: femeia nu a fost martoră (!), ea însăși, poruncii (atenționării) divine de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (pentru simplul fapt că la acea vreme femeia nu exista, nu fusese încă creată), astfel că, știind de această poruncă numai din auzite, anume prin intermedierea răstălmăcirii lui Adam și, ulterior, a șarpelui, devine victima erorii de interpretare, de înțelegere a acesteia, ba chiar o și reproduce greșit când susține că Dumnezeu le-a interzis să mănânce „din rodul pomului celui din mijlocul raiului” (Facerea, 3:3), câtă vreme în mijlocul raiului erau doi pomi, nu unul singur: „iar în mijlocul raiului era pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului” (Facerea, 2:9), interdicția lui Dumnezeu referindu-se doar la cel de-al doilea!

În plus, ispita venită din partea șarpelui nu s-a bazat pe simpla minciună (deoarece astfel ar fi avut puține șanse de izbândă), ci pe amestecul minciunii cu adevărul: „Nu, nu veți muri!” (aceasta e minciuna), respectiv „vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (acesta e adevărul). Or, aceste cuvinte ale șarpelui (Facerea, 3:4-5) sunt confirmate, ca fiind adevărate, atât de naratorul Facerii: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi” (Facerea, 3:7), cât și de Dumnezeu, de Creator: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul” (Facerea, 3:22), după cum adevărată este sugestia șarpelui că Dumnezeu nu dorește ca omul să devină „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea, 3: 5): „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci! De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din gradina cea din Eden” (Facerea, 3: 22-23).

Cu alte cuvinte, înșelarea, eroarea de înțelegere a poruncii, de către femeie, s-a petrecut în condiții atenuante ale vinii sale, dincolo de faptul că s-a petrecut înaintea cunoașterii (conștiinței) binelui și răului (adică înaintea gustării din fructul pomului cunoștinței binelui și răului). Dimpotrivă, vinovăția lui Adam este mult mai pronunțată, dat fiind că el a fost martor direct al poruncii divine și că încercarea sa de a se victimiza, prin tentativa de a plasa, parțial, responsabilitatea sa, femeii, dar și lui Dumnezeu („Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat” – Facerea 3:12), s-a petrecut după ce ochii i s-au deschis, după ce a dobândit cunoștința binelui și a răului, știind, așadar, prea bine ceea ce face, în vreme ce femeia nu a încercat să se victimizeze, ci s-a rezumat la a descrie ceea ce s-a petrecut: „Șarpele m-a amăgit și eu am mâncat” (Facerea, 3:13).

Rămâne constatarea că atât șarpele (direct), cât și Adam (indirect) îl suspectează, pe Dumnezeu, de intenții ascunse, anume: șarpele insinuează faptul că Dumnezeu nu dorește ca omul să devină ca El, în vreme ce Adam insinuează că femeia, pe care Dumnezeu i-a dăruit-o spre a-i fi ajutor pe potrivă, s-a dovedit a fi contrariul acestui plan divin. Și șarpele, și Adam par să ignore realitatea și iminența morții, par să nu-i înțeleagă natura, ba chiar șarpele îi neagă posibilitatea, vehement, în vreme ce Dumnezeu își ia măsuri de siguranță pentru a se asigura că moartea nu va fi în vreun fel ocolită de către om, după ce constată că „Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să trăiască în veci!…”  (Facerea, 3: 22).

Consecințele sunt crunte: șarpele e blestemat, de către Dumnezeu, să fie josnic între toate creaturile, destinul său fiind sinonim cu târârea în țărână și hrănirea cu țărână, fiind în plus în dușmănie permanentă cu femeia (Facerea, 3:14-15); femeii, Dumnezeu îi înmulțește necazurile, mai ales durerile în vremea sarcinii și a nașterii, condamnând-o să fie atrasă și stăpânită de bărbatul său (Facerea, 2:16), nemaifiindu-i, așadar, ajutor (egal) în stăpânirea ființelor vii și a pământului, ci ea însăși fiind destinată să fie stăpânită; bărbatul e condamnat, de către Dumnezeu – pentru că a ascultat „vorba femeii” sale și nu a ascultat porunca Sa – să-i fie pământul blestem, osteneală și chin, să îl lucreze în sudoarea feței sale, iar acesta să-i dăruiască spini și pălămidă, până la moarte: „(…) până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea, 3:17-19). Lucrul pentru care fusese creat omul, cu alte cuvinte, este ascultarea de Dumnezeu (laolaltă cu îndeplinirea menirii sale de a fi stăpânitor peste pământ și ființele acestuia, adică tot ascultare), iar pedeapsa pentru neînfăptuirea acestei ascultări este moartea, contopirea cu țărâna din care a fost făcut fără precizarea posibilității continuării vieții sale, în vreun fel, după moarte. Omului, așadar, îi fusese hărăzit un loc și un rol precis, în economia creației, nefiind în vreun fel vorba de vreo posibilitate a sa de îndumnezeire. Abia șarpele, când i-a spus femeii: „Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea, 3:4-5), a insinuat și a adus pentru prima oară, în atenție, posibilitatea îndumnezeirii omului! Se poate concluziona, fără a exagera câtuși de puțin, că conceptul de îndumnezeire este o creație a șarpelui (aspect cu atât mai semnificativ cu cât șarpele este asimilat, în tradiția biblică și în cea creștină, Diavolului). Faptul este cu atât mai șocant cu cât Dumnezeu apare, în narațiunea biblică a genezei, a Facerii, ca fiind nu doar străin conceptului de îndumnezeire, ci de-a dreptul ostil (!) posibilității îndumnezeirii omului, luând grabnic măsuri ca omul să nu devină, pe deplin, „unul dintre Noi”, îndumnezeirea rezumându-se, conform narațiunii biblice, la cunoaștere (a binelui și răului, dar și a originii și a scopului lucrurilor), respectiv la viața veșnică (Facerea, 3:22). Deducem, că faptul cunoașterii cuprinde nu doar cunoașterea morală (a binelui și a răului), ci cunoașterea în general, inclusiv interogația asupra originii și scopului lucrurilor, din chiar cele două interogații adresate de către Dumnezeu bărbatului și femeii, imediat după descoperirea neascultării de către aceștia a poruncii sale: „Cine ți-a spus (…)?”, adică „de unde știi?”, respectiv „Pentru ce ai făcut aceasta?”, adică „cu ce scop?” (Facerea, 3:11-13).

Practic, dobândind cunoașterea, dar devenind muritor, omul nu ratează, în vreun fel, îndumnezeirea, ci abia astfel deschide o poartă către ea: anume prin punerea în practică a conștiinței morale proaspăt dobândite, prin cercetarea originii și scopului lucrurilor și prin speranța că într-o zi va găsi – sau îi va fi dăruită – o cale de a dobândi nemurirea. Ce nu e clar e dacă sensul expresiei „Iată, Adam s-a făcut ca unul din Noi” (Facerea, 3:22) înseamnă că omul reface, oarecum, la inițiativa sa („s-a făcut”, în sensul că el s-a făcut astfel, din proprie voință), la o altă scară, evoluția divină, ceea ce ar sugera că și Dumnezeu a experimentat cândva căderea și moartea, acestea nefiindu-i străine, conceptul de moarte și înviere a lui Dumnezeu fiind, în acest caz, unul arhetipal.

E greu de estimat regretul omului (cuplului primordial) imediat după cădere, dar chiar dacă el și-ar fi dorit iertarea și reprimirea în Eden trebuie menționat faptul că reprimirea în condiția adamică nu mai putea fi posibilă, odată ce, mușcând din rodul pomului cunoștinței binelui și răului a dobândit o conștiință morală pe care Adam nu o avea și, astfel, la nivel de conștiință morală – și, după cum am văzut, nu numai – a ajuns (aproape) ca Dumnezeu. Concluzia firească este că omului nu i-a mai rămas la îndemână – în măsura în care într-adevăr îi este accesibilă – decât o altfel de depășire a propriei condiții căzute, complet distinctă de refacerea vechii sale condiții adamice, depășire numită, îndeobște, în literatura teologică, sfințenie, mântuire sau chiar îndumnezeire. Ceea ce este esențial e faptul că, indiferent dacă este vorba de o reprimire în Eden sau nu, sfințenia, mântuirea, îndumnezeirea nu se pot produce decât în condițiile în care omul „s-a făcut”, nu în acelea în care Dumnezeu l-a făcut… Ele nu pot surveni decât în condițiile omului, nu ale lui Dumnezeu. Or, aici avem de-a face cu marea răscruce a istoriei, la nivelul viziunii teologice biblice asupra acesteia. Neputându-se realiza, procesul îndumnezeirii, exclusiv la inițiativa omului (moartea fiind marele obstacol, chiar în condițiile dobândirii de către om a excelenței morale și a înțelepciunii, pe plan general-cognitiv), este imperios nevoie de inițiativa lui Dumnezeu. Chiar și în condițiile celei mai riguroase și severe asceze (adică a mortificării trupești și a purificării conștiinței de acele deprinderi lumești identificate ca efect nociv al căderii), din partea omului, sfințenia, mântuirea sau îndumnezeirea nu se pot realiza fără voia lui Dumnezeu, fără inițiativa lui Dumnezeu. Deși asceza tinde să disciplineze omul și să îl readucă pe calea menită, sieși, de către Dumnezeu, în momentul creării sale – anume aceea a ascultării, a punerii în practică a poruncii – efectele neascultării poruncii inițiale nu mai pot fi anulate. Omului îi este blocat definitiv accesul, la nivel spiritual, către condiția adamică (prin ceea ce el a dobândit, nu prin ceea ce el a pierdut!), iar între timp chiar și biologia i-a devenit povară, în condițiile în care greu se mai poate ridica la starea prevăzută inițial, de a mânca ce i s-a poruncit – anume iarba câmpului și roadele pomilor – după cum nu mai sunt în stare să facă asta nici o bună parte dintre animale, în speță fiarele sălbatice, și ele acum decăzute, mai precis devenite carnivore (Facerea, 1:28-30; 3:17). Așadar, nu ceva ce a pierdut, ci tocmai ceva ce omul a dobândit – și ulterior a devenit parte a naturii sale – îl împiedică pe om să mai cunoască, vreodată, condiția adamică! Istoria e un proces ireversibil și evolutiv. Omul a devenit produsul conștiinței morale în exercițiu și a celei cognitive progresive, acestea reprezentând tocmai consecințele neascultării sale și a libertății ilicit dobândite de a cunoaște și de a judeca binele și răul, respectiv de a investiga asupra originii și scopului lucrurilor expunându-se, astfel, erorii și, implicit, procesului aproprierii treptate de adevăr prin succesiunea încercărilor și a erorilor.

Semnificativ rămâne faptul că în chiar textul biblic al Facerii găsim nu doar afirmarea germenilor cunoașterii morale, dar și ai cunoașterii progresive, de sine și a lumii, ca și faptul că această cunoaștere, deși poate reprezenta, și ea, o cale către Dumnezeu, survine abia în contextul separării de Dumnezeu, al ascunderii de el și al conștientizării goliciunii propriei ființe: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns” (Facerea, 3: 10). Modelul acestei cunoașteri progresive pare a fi chiar cel divin: Dumnezeu îl întreabă pe Adam unde e, realizând imediat ce a făcut dar solicitându-i acestuia confirmarea, iar apoi investighează, ce s-a întâmplat, interogând-o și pe Eva. Cu alte cuvinte, dincolo de tehnicile și căile tradițional consacrate de realizare a sfințeniei, de accedere la mântuire, eventual de îndumnezeire (inițiere, purificare, meditație, inspirație, rugăciune, adulație etc.), mizând tocmai pe refacerea și conservarea legăturii cu sacrul, cu divinul – printr-un soi sau altul de penitență și suferință – omului modern îi rămâne calea cunoașterii și a stăpânirii naturii, a cunoașterii întru stăpânirea naturii, ca modalitate de depășire a propriei naturi căzute și a fructificării unui dar făcut sieși de către Creator – acela de stăpânitor al pământului și al viețuitoarelor sale – dar o stăpânire ca o cunoaștere ce trece dincolo de cunoașterea binelui și a răului, oarecum complementară, însă una ce stăpânește, nu vatămă creația.

Or, procesul de vătămare și de distrugere a naturii, constatat astăzi, dezastrul ecologic spre care omul pare că se îndreptă, denotă tocmai contrariul, anume ratarea, de către om, și a celei de-a doua posibilități lăsate sieși de a se apropia de Dumnezeu. Se pare că rămâne, destinul său, aproape în totalitate la latitudinea divinității. Deși procesul de îndumnezeire survine, cum am constatat, în condițiile omului, nu ale lui Dumnezeu, omul nu pare a fi capabil de a-l duce până la capăt. Povara asumată se vădește a fi mai grea decât ar fi fost simpla și ipotetica revenire la condiția adamică, devenită imposibilă în condițiile transformării de sine ireversibile a omului, prin cădere. Condiția adamică e chintesența statutului pe care omul îl avea în Eden, anume un statut intermediar între animale și creator, cu o fire trupească ce îl asemăna mai mult animalelor ce i-au fost date în grijă decât lui Dumnezeu. Cu diferența că într-o zi el probabil ar fi putut mânca din Pomul vieții, acesta nefiindu-i interzis (după cum ar fi putut mânca din acest pom și unele animale), devenind nu nemuritor, deoarece încă nu era muritor, ci mai curând cu un efect nelămurit asupra sa, dar care nu i-ar fi schimbat condiția firii sale spirituale; tiparele firii spirituale le-a depășit abia mâncând din fructul Pomului Cunoașterii Binelui și al Răului, care i-a conferit, imediat, conștiința insuficienței firii sale, percepând chiar o ambivalență între latura trupească și cea spirituală, ca o consecință imediată el căutând să își acopere corpul, pentru a nu mai fi vizibil, recognoscibil potrivit firii sale trupești (cunoașterea e deopotrivă a ceea ce e revelat și a ceea ce e ascuns, de aceea Adam se ascunde), ba chiar el devenind, în plus, capabil de excese, atât în bine cât și în rău, adică de depășirea limitelor firii, având astfel acces la o cunoaștere și o acțiune mai extinse decât acelea ce i-au fost date și care îl apropiau mai mult de animale (adică fără conștiința ambivalenței naturii sale, mai precis limitându-se a fi doar o extensie a tiparelor sale create) decât de divinitate. Or, superioritatea morală constă tocmai în a putea efectua răul, dar a persista în practicarea binelui. Dincolo de bine și de rău, în Eden, e doar animalul și omul de dinaintea căderii. Așadar, chiar dacă ar fi mușcat din Pomul Vieții, în Eden, fără a încălca avertismentul dat (asimilat, îndeobște, poruncii, dar în fapt e mai curând un avertisment decât o poruncă), omul nu s-ar fi îndumnezeit, ci s-ar fi perpetuat o stare de fapt. Omul a devenit parte din „neamul dumnezeilor”, adică s-a făcut cu adevărat „după chipul lor”, abia prin cădere, prin dobândirea conștiinței morale (a binelui și a răului), astfel că, ulterior, se poate îndumnezei numai prin accederea la cel mai înalt nivel al ei.

Rezultă că moartea nu e obstacolul, ci e chiar poarta prin care șansa îndumnezeirii s-a deschis omului – moartea exista, ca posibilitate, și în Eden, însă numai prin transformarea ei în act a dobândit și cunoscut, omul, provocarea perfecțiunii morale. Îndumnezeirea nu va surveni, în consecință, prin mortificarea trupului (în fond, iluzia mortificării morții), ori prin alte practici ascetice (ce pot limita drastic anumite nevoi trupești și sufletești, chiar dincolo de expresia lor adamică), ci mai curând prin excelența morală. Dumnezeirea trupului e mai presus de posibilitățile omului, ține de puterea lui Dumnezeu (de unde înțelesul adânc al tainei învierii, în creștinism). Dacă ceva îl poate ridica cu adevărat pe om, pe durata vieții sale spațio-temporale, e performanța morală. A excela în cele morale, aceasta ar trebui să fie deviza omului, coroborată cu menținerea firii sale ambivalente departe de excese (dezmăț sau asceză). Restul… e treabă dumnezeiască, îndumnezeirea fiind expresia unei cedări, a lui Dumnezeu, în fața voinței omului.

Pentru a-și salva creatura, Dumnezeu lasă de la el, cedează. De la blestem ajunge la iertare. Și mulți vor spune, privind lucrurile din perspectivă creștină, că tocmai în aceasta constă măreția lui Dumnezeu: decât să-și piardă definitiv creatura, el alege să o salveze. Nu e vorba de un proces de negociere, între om și Dumnezeu, deși omul e cel ce a forțat mâna divinității, ci e o schimbare – gratuită – de atitudine a divinității față de om. Și abia în felul acesta Dumnezeu se erijează într-o divinitate iubitoare, Dumnezeu se face, pe el însuși, Iubire. În creștinism, această inițiativă a lui Dumnezeu ia forma întrupării, în vederea mântuirii. În mod comun, după cum am precizat deja, nu se face o specială distincție între ele, iar mântuirea poate fi asimilată îndumnezeirii. Or, mântuirea e mai curând reabilitare a omului căzut, prin înviere (darul eternității), dar cu datele căderii asimilate, integrate în propria sa ființă; dacă dobândește și perfecțiunea morală, laolaltă cu cea cognitivă, ar putea fi vorba și de (în)dumnezeire, dar o îndumnezeire ce devine posibilă tocmai datorită drumului deschis prin cădere.

De altfel, îndumnezeirea omului nici nu ar avea sens în afara răzvrătirii omului împotriva voinței divine și a îndrăznelii de a-și impune voința omenească. Pe de altă parte, neavând (încă) știința binelui și a răului, răzvrătirea sa din Gradina Edenului e parțial nevinovată (vinovăția sa e neascultarea, însă ascultarea e dincolo de bine și de rău, e chiar natura menită, dar ratată, a lui Adam, de unde accentul ce se pune pe ascultare în tradiția religioasă bisericească, cu excesele de rigoare), iar pedeapsa primită (care depășește limitele simplei consecințe a faptei săvârșite, anume moartea), pedeapsă ce ar putea să pară cam aspră, în condițiile absenței conștiinței morale adamice, e menită îndreptării creației, nu știrbirii ei mai accentuate. După ce se ascunde de Dumnezeu, în urma căderii, omul alege să iasă din această stare, după cum, ulterior, și Dumnezeu alege să îi iasă în întâmpinare, să îi întindă o mână, precum în pictura lui Michelangelo din Capela Sixtină.

Deși îndumnezeirea este un drum pe care omul, prin propria sa voință și împotriva voinței Creatorului său, l-a deschis, pe acest drum el se reîntâlnește cu Creatorul său. Înaintând pe calea depășirii stării de fapt și a fructificării – pe calea morții – a uneia dintre potențialitățile creației, în privința căreia fusese avertizat (tradiția interpretează atenționarea aceasta, anume semnalarea consecinței morții, ca o interzicere, când de fapt e mai degrabă o informare, cel mult un avertisment), omul ajunge să acceadă pe calea (în)dumnezeirii și să confirme sensul spuselor atribuite lui Iisus în Evanghelia după Ioan: „Nu e scris în Legea voastră că «Eu am zis: dumnezei sunteți»? Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate să fie desființată – despre Cel pe care Tatăl l-a sfințit și l-a trimis în lume, voi ziceți: Tu hulești, căci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt?” (Ioan: 10: 34-36), pasaj în care Iisus face trimitere la Psalmul 81: 6 („Eu am zis: «Dumnezeu sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt»”).

Nu e vorba de predeterminare, ci de autodeterminare, din partea omului, în virtutea unui liber arbitru dat sieși dintru început, dar culminând, ulterior, în conștiința sa morală, dobândită abia prin cădere. Deși inițial Dumnezeu plănuise să îl facă pe om „după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea, 1: 26), el ajunge să îl facă „după chipul Său” (Facerea, 1: 27), pentru ca, în urma degustării fructului Pomului cunoștinței binelui și răului, să admită că omul „s-a făcut ca unul dintre Noi” (Facerea, 3: 22), înscriindu-se în linia unei mișcări evolutive care – deducem – nu implică, nu presupune ca necesară omniștiința divină, nici predeterminismul divin, ci existența unui mănunchi preexistent de posibilități care să permită exercitarea liberului arbitru.

Avem aici rezolvarea elegantă a unei vechi dileme morale, anume dacă Dumnezeu poate fi considerat – sau nu – rău, deoarece ar fi prevăzut și predeterminat, respectiv ar fi făcut posibilă căderea și, în consecință, suferința omului și a creației sale. Răspunsul e că nu poate fi considerat ca fiind rău, dar nici ca fiind, dintru început, unul bun, în sensul bunătății iertării și a iubirii. Această viziune deschide mai curând calea descoperirii unui Dumnezeu ce se schimbă. A unui Dumnezeu Viu. A unui Dumnezeu care își descoperă punctul slab și a cărui putere tocmai în aceasta constă: slab fiind (în creștinism, în persoana lui Iisus, chiar așa se revelă, slab și umil), se poate revizui pe sine și își poate revizui și atitudinea față de Om. În concluzie, îndumnezeirea omului presupune chiar schimbarea simultană aatitudinii omului despre Dumnezeu și a atitudinii lui Dumnezeu despre om: de la rătăcire la excelență moral-cognitivă, respectiv de la blestem la iertare, drumul e unul și același.

De subliniat că această analiză a îndumnezeirii, așa cum am expus-o în rândurile de față, nu are semnificație decât în context teologic vetero și nuovo testamentar. Discuția despre îndumnezeire poate fi pusă, însă, și în context hindus, budhist etc., respectiv din punctul de vedere al altor religii care nu se raportează la Cartea Facerii ca la o autoritate, abordarea fiind diferită, dar numitorul comun rămânând, în esență, aproximativ același: excelența cognitiv-morală ca mijloc și chiar ca scop al devenirii.

Problematic este faptul că omul modern, în speță cel contemporan se raportează prea puțin, tot mai puțin la aceste contexte și puncte de vedere religios-tradiționale. Or, în aceste condiții, reprezintă o serioasă provocare întrebarea dacă el s-ar putea îndumnezei, eventual dacă chiar ar putea deveni Dumnezeu și în alt fel decât prin acest tip de raportare. S-ar părea că, chiar și în cazul lipsei totale de raportare, fără asumarea, în contextul vieții profane, a principiilor care la nivelul textului biblic și-au găsit expresie în preceptele morale esențiale, evoluția omului se îndreaptă mai degrabă către opusul îndumnezeirii. Astfel, în orizontul puterii politice el cade victimă prea ușor exceselor stăpânirii, care se substituie stăpânirii sănătoase, cârmuirii propriu-zise. În cel al cunoașterii științifice, îndeosebi prin ingineria genetică, prin cea nucleară etc., pare a ajunge să rivalizeze, în putere, cu Dumnezeu, dar nu într-un sens creator, ci într-unul prin care riscă să se autodistrugă. În orizontul relațiilor interumane, idealului iubirii îi este preferat cel de corectitudine, iar, în absența coerciției și a eficienței acesteia, nici măcar corectitudinea nu mai este practicată. Putem concluziona că, fără idealul excelenței morale, omul se pierde iremediabil, se depărtează într-un mod extrem de periculos, pentru el, de șansa pe care și-a oferit-o prin conceptul îndumnezeirii. În pofida distorsionărilor pe care tradiția le-a generat, o revenire la textul biblic al Facerii, o relectură fără prejudecăți a acestuia, o înțelegere „fresh” a conceptului de îndumnezeire, ar putea oferi, omului contemporan, soluția ieșirii din impas.

Articolul anterior
„Religia științifică”. Un proiect de întemeiere scientist-empirică a religiei, la John Hick

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut