Consonantism vs. Sexualism

Psihologia consonantistă (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1982, traducere din limba franceză de Paul Iacob), apare la Lugoj în 1938-1939, în două volume, difuzată la Paris). Mi-a fost carte de căpătâi în timpul armatei (toamna 1983, vara 1984). Psihologia nu se mai studia de prin anii ’80, iar din filosofie mai rămăsese materialismul dialectic şi istoric, toate celelalte domenii sau curente filosofice fie erau trunchiate şi catalogate ca retrograde, fie erau speculate forţat ca precursoare ale materialismului.

Chiar dacă Odobleja era materialist, cartea lui era trecută la index şi nu se găsea decât în anumite biblioteci. Într-un corp din unitatea noastră îşi satisfăceau stagiul militar c.i.-ştii (contrainformaţiile) şi sportivii, mi-am dat seama, foarte amestecaţi. Pentru anumite perioade astfel de colegi erau detaşaţi la compania noastră de t.r.-işti (termen redus) pentru a participa la programul de instrucţie militară. Într-o zi, un astfel de coleg, probabil văzându-mă mai studios, îmi oferi spre vânzare Psihologia consonantistă, pe care o împrumutam des de la el şi îmi luam notiţe. După o vreme, înainte de a mi-o cere el de data asta cu împrumut, avusesem grijă să o trimit acasă. „Mi s-a furat”, i-am zis. În armată se proceda des la astfel de metode spre completarea efectelor militare. Cred că atunci amicul meu, B.T. (Bucur Traian), al cărui nume, i-am zis din prima că seamănă cu unul conspirativ, s-a gândit că i-a luat-o înainte cineva mai iute de mână. Îi lăsam să se ospăteze direct din valiza mea cu prăjiturile de acasă, nu şi cu cărţile.

*

În atmosfera apăsătoare a acelor locuri şi ani, cărţile de filosofie (citeam din colecţia „Idei contemporane”, printre mulţi alţii, freudo-marxişti ca Erich Fromm şi Herbert Marcuse ) dar şi Psihologia lui Odobleja nu făceau decât să-mi amplifice angoasele. Lipsind sursele directe, aflam lucruri despre cărţi  şi autori din scrierile materialiştilor care îi combăteau. Despre Freud şi psihanaliză  auzisem, dar Odobleja prin critica lui, aproape că m-a făcut adept al ui Freud. Oricum, am rămas de atunci cu părerea că niciunul nu are dreptate. Ambii sunt reducţioniști, sau măcar privesc omul ca pe un mecanism excedat de necesităţi interne. La unul sunt de tip sexual, la altul de tip „consonantist”. Dar ce este acest consonantism?

Consonantismul apare cititorului ca un fel de pricipiu universal, oricum ceva legat de toată gama manifestărilor sufleteşti, materiale, cognitive, senzitive, etc,  orientarea lui Odobleja este către empirism, materialism, determinism şi împotriva animismului, raţionalismului (a ineismului, teoria ideilor înnăscute), finalismului. Dincolo de toate acestea, consonantismul, ca orice alt termen, sau teorie avută în vedere, nu este decât o listă de nume, de concepte, o poziţionare în realitate prin care se conturează propriul său rol şi statut. Pe scurt, este un fenomen fizic, energetic care crează similitudini între interior şi exterior în funcţie de afinităţile proprii subiectului. De exemplu, consonanţa exagerată produce idei nebuneşti, absurde, utopice, elucubraţii, paradoxuri, delirul de imaginaţie, iar consonanţa slabă, confuzia, dezorientarea, stupiditatea, banalitatea, etc. Ţine numai de imaginaţia, coerenţa şi insistenţa autorului de a lărgi asemenea liste, care  sunt inepuizabile.

S-a tot discutat despre anumite priorităţi ale lui Odobleja şi anume descoperirea  reacţiei inverse, a cercului vicios sau a reversibilităţii, cum le numeşte autorul, şi alta, privind prioritatea în ceea ce priveşte paternitatea în domeniul sistemelor sau a ciberneticii. În ceea ce priveşte reacţia inversă sau reversibilitatea, aceasta face parte dintre legile universale ale existenţei, naturii, fizicului şi psihicului, alături de legea consonanţei, a reacţiei, a oscilaţiei, ş.a. Părerea mea în urma lecturii este că această lege a reacţiei inverse nu este una care să fie evidenţiată într-un mod tranşant, ci face parte din discursul lui Odobleja, cu alte cuvinte nu vedem copacii de pădure. Cercetătorul român aşază reversibilitatea alături de celelalte legi al sistemelor, fără să-i atribuie un rol special, decisiv. Din păcate, tocmai ce reproşează Odobleja teoriilor pe care le critică (mecanicism, verbalism, paradox), nu reuşeşte să evite în propria teorie.

Deasemenea nu i se poate atribui prioritate în domeniul ciberneticii, statut care îi revine lui Norbert Wiener, autorul Ciberneticii în anul 1948, unde se discută în mod tranşant despre „feed-back şi oscilaţie”, „maşinile de calcul şi sistemul nervos”, „cibernetică şi psihopatologie”, autoreproducere la maşini, sisteme de autoorganizare, subiecte tratate teoretic-conceptual dar şi matematic cu estimări de ordin calitativ şi cantitativ (Cibernetica sau ştiinţa comenzii şi comunicării la fiinţe şi maşini, Editura Ştiinţifică, 1966, trad.  Al Giuculescu).

*

Mi s-a confirmat mai târziu că această „buclă inversă” de care se vorbeşte în cibernetică ar caracteriza nu numai conştiinţa umană, ci este chiar datul fundamental al oricărei entităţi vii.  În cartea Gödel, Escher, Bach: an Eternal Golden Braid a lui Hofstadter care se găsea la Biblioteca Americană din Bucureşti şi o citeau colegii de la Electronică, dădusem de o teorie care susţinea că descoperise misterul apariţiei vieţii din materie anorganică, ce este sinele, şi cum apare din nesine, ce este un eu şi de ce este legat de un corp, cun se face trecerea de la modele nesemnificante la cele semnificante. Ideea era că prin autoreferenţialitate Sistemele formale (alcătuite din simboluri non-semnificante, deci pur sintactice) ar dezvolta un sine. Saltul s-ar face pe baza unor aşa-zise „bucle stranii”, „convolute şi spiralate”, şi care se regăsesc la toate nivelurile existenţei. Aceste modele de trecere de jos în sus mi se păreau nişte găselniţe, sau cel mult nişte analogii isteţe, dar îmi plăcea că erau exemplificate cu teoria muzicală a fugilor în canon ale lui Bach, dar mai ales cu grafica lui Escher – prin natura lor autoreferenţiale. Mai găsisem asemenea grafică în cartea Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului (Editura Ştiinţifică, 1969) a lui Imre Toth, o carte excelentă privind natura spaţiului, cu mirarea că americanul Hofstadter se inspiră şi el din paradoxurile lui Zenon, ca şi filosoful român. Dar poate că nici aici nu a fost vreo filiaţie de idei, ci doar o afinitate spirituală, în care Imre Toth avea prioritate.

*

Mai jos nu fac decât să redau  notiţele mele din armată cu iz de referat la psihologie, măcar că azi nu ştiu să se studieze undeva psihologia aşa-numit consonantistă. Din Odobleja am rămas cu imaginea efortului uneori justificat, alteori nu, de a descompune canonic, cartezian, după coordonatele propriului sistem de gândire teoria cuiva, de a ridica la nivel de obiectivitate, adevăr şi universalitate propria teorie bântuită de obtuzitate, radicalisn şi absolutism.

Totuşi, chiar dacă monoton, tipul de critică practicat de Odobleja (îmi amintesc cum am jubilat citind critica lui la adresa învăţământului, valabilă încă şi azi pe aceste meleaguri) avea virtutea de a folosi termeni precişi şi trăda un exerciţiu riguros, contaminant prin patos şi limbaj, altul decât acela de lemn din acele vremuri, ori decât acela calp din ziua de azi. Aşa că multe imagini (o altă învăţătură cu care am rămas, aceea de a gândi în imagini) sau expresii îmi rămâneau în minte fără să vreau. Într-o zi de armată, executam două plutoane în dormitor, programul de vizionare TV. Înainte de Telejurnal, am prins o bucată din „Albumul duminical” care difuza o scenă de balet clasic. Cred că majoritatea sorbeam din ochi baletina cu corpul perfect, mlădios, picioarele în toată splendoarea lor ritmată de muzică şi sub rochiţa din voal transparent profilaţi chiloţeii de un alb vorbitor. Eram cu toţii absorbiţi şi se aşternuse o linişte mai ceva decât la lecţiile de învăţământ politic, mai ales că era de faţă locotenentul major, comandant de pluton. Atunci m-am trezit vorbind: „albul chiloţeilor ei oferă pudorii farmecul obscurităţii!” „A oferi pudorii farmecul obscurităţii” era de la Odobleja. A urmat o descărcare generală. Adevărata eliberare sexuală ar fi trebuit să se producă după 1990, dar cred că ce a urmat nu a fost decât un desfrâu generalizat.

 

Critica teoriei freudiste şi a psihanalizei

Critica lui Ştefan Odobleja la adresa teoriei lui Freud asupra psihologiei şi psihicului uman, precum şi asupra metodelor de tratare a psiho-nevrozelor, se axează pe demontarea elementelor de bază ale teoriei psihologice a lui Freud, respectiv a metodelor sale practice, cunoscute sub numele de psihanaliză.

Odobleja defineşte freudismul (pag. 642), ca pe „o psihologie raţionalistă travestită în veşminte materialiste”, ca „misticism psihologic şi animism deghizat”. Argumentele ştiinţifice ale criticii sunt dublate de un limbaj violent, dur. Astfel, teoria lui Freud asupra psihicului este considerată o „varietate de psihologie inconştientă marcată de erotomanie”, „o erotizare a psihologiei” în care psihicul este privit ca „o anexă sexuală”, „naivitate şi pedanterie psihologică”, ba chiar, „teorie subversivă care sub aparenţa ştiinţei, propagă imoralitatea şi viciul, neruşinarea şi destrăbălarea, pornografia şi trivialitatea”. Teoria lui Freud este o „filosofie a decadenţei şi libertinajului”, o şarlatanie.

După Freud, psihicul este un acvariu rotund, care are în partea superioară, un orificiu, şi anume, conştiinţa. Apa care umple acvariul reprezintă inconştientul. La suprafaţa apei este un strat de ulei care reprezintă pre-conştientul. În apă se află peştişori care simbolizează ideile sexuale. În uleiul de măsline trăiesc peşti răpitori, ştiuci, care reprezintă ideile morale, dobîndite prin educaţie, care joacă rol de cenzori. Odobleja cataloghează acest model drept unul simplist, naiv, cu analogii zoologice care caută să explice psihicul care este cea mai complicată „maşinărie” din lume: „Freud face tabula rasa, închide ochii şi îşi închipuie un psihic localizat, cu o oarecare aproximaţie, în interiorul cutiei craniene. Trecând cu buretele peste extraordinara complexitate a histologiei creierului, el simplifică totul până la asemănarea cu un butoi cu apă” (ibidem).

Funcţionarea psihicului, după Freud, ar fi următoarea: Ideile-peşti, pulsiunile sexuale tind să ajungă la lumina din dreptul orificiului conştiinţei, pentru a se expune la aer. În încercarea lor de a ajunge la conştientizare, are loc o luptă între acestea, ideile peşti fiind reprimate de ideile cenzor, care reprezintă „instanţa sau tribunalul psihic, poliţia de moravuri, principiul moral, supraeul, filtrul epurator” etc. Originea ideilor cenzor se datorează educaţiei părinteşti. Odobleja critică sistematizarea structurii psihicului în funcţie de moralitatea sau imoralitatea ideilor sau sentimentelor.

Refularea reprezintă în ideea criticii asupra teoriei freudiste, scufundarea în abisuri a unei idei intimidate sau alungate de cenzură. Cităm: „Freud a conceput refularea ca o reprimare a unor amintiri reprobabile. Încarcerare sau întemniţare a unei idei perverse, izgonirea unei idei din paradisul conştiinţei, interzicerea anumitori idei de a apărea în public…, fuga unei idei şi acţiunea de a se ascunde. Idee chinuită de remuşcări şi care fuge pentru a se ascunde. O noţiune care fuge de frica conştiinţei, sau conştiinţa care fuge de ruşinea unei idei compromiţătoare” (op. cit, pag. 643).

Termenul de refulare este interpretat de Odobleja în felul următor: aceasta este o „schimbare voluntară a cursului atenţiei, o reacţie firească faţă de ceea ce este inutil şi dăunător, rău şi neplăcut, o reacţie de apărare psihică” (pag. 299). Este o virtualizare şi potenţializare, o punere în rezervă a unei idei sau afectivităţi” (pag. 644). Deasemenea, Odobleja îl critică pe Freud deoarece consideră refularea ca pe ceva patologic, pe cînd de cele mai multe ori, aceasta este o reacţie perfect normală. Freud consideră refularea ca pe ceva ineficace, inutil, provizoriu şi fără succes, pe cînd Odobleja o cosideră eficace, utilă, definitivă şi reuşită. Îl critică pe Freud cînd acesta susţine că putem refula doar plăceri, pe cînd în realitate putem refula şi dureri. Odobleja consideră că Freud susţine că putem refula doar idei sexuale, pe cînd orice idee poate fi refulată. Putem refula idei, sentimente şi impulsuri, nu numai reprezentări, cum susţine Freud. Pe lîngă refularea activă şi ofensivă, luată în considerare de Freud, mai există după Odobleja, o refulare pasivă şi defensivă (rezistenţă, refuz, oprire, evitare), mai eficace şi care nu produce conflicte psihice.

Sublimarea, după Freud, în viziunea lui Odobleja, este un dublu termen pentru refulare, este o refulare terapeutică înlocuind refularea patogenă. „Refularea ar fi transportul forţelor sexuale în alte domenii, mai nobile şi superioare, transformarea unor idei sexuale în idei non-sexuale, o travestire de idei sexuale în hainele decenţei” (pag. 644-645).

După Odobleja, freudismul este absurd şi periculos. Freud este considerat un metafizician finalist, pentru că toţi termenii psihologiei sale comportă un scop.

Inconştientul are scopul pervers de a ascunde şi conserva ideile sexuale izgonite din conştient. „El este un fel de vizuină de bandiţi sau un fel de casă de toleranţă ale cărei pensionare, izgonite din lume, nu au posibilitatea de a ieşi decât seara şi în mod fraudulos, travestite în femei cinstite, de frică să nu fie înşfăcate de poliţistul de la colţul străzii” (pag. 646).

Conştiinţa are scopul de a reflecta la suprafaţă îmaginea simţurilor.

Cenzura are rolul de a tria ideile sexuale, împiedicîndu-le să apară în public.

Ideile morale au ca scop să lupte pur formal împotriva celor imorale.

Invenţia, inspiraţia, nevroza, nebunia, se produc în scopul de a cheltui excedentul de energie sexuală.

Corpul cu tot ce posedă, e pentru a excita organele sexuale.

Asociaţia liberă de idei este de a ajunge cît mai devreme la o idee sexuală.

Visul are ca scop de a satisface poftele şi dorinţele sexuale pe cale ocultă.

Odobleja consideră freudismul ocult, deoarece ceea ce cunoaştem sunt numai aparenţele, fenomenul şi nu esenţa. Însă noi suntem guvernaţi de forţele oculte ale  inconştientului care capătă valenţele unei fiinţe supranaturale, rele şi perverse, avînd la activul său toate intenţiile rele atribuite diavolului.  Ba chiar, există şi un vampirism freudist. „Ideea-peşte nu este moartă decît în corpul şi forma ei. Sufletul ei trăieşte încă, dar a devenit invizibil, inconştient. În timpul nopţii, în vis, el apare sub aspectul diferiţilor monştri (= simboluri). Onirismul este un punct de plecare şi un domeniu pretins experimental al psihanalizei”. Odobleja consideră că Freud a pus carul înaintea boilor, căutând să explice datele concrete ale realităţii, prin enigma visului, pe când realitatea nu poate fi explicată prin enigmă.

Freudismul este simplist şi pedant. „Dacă ar trebui să extragem din scrierile lui Freud… numai ideile, lăsînd deoparte fastidioasele şi inutilele naraţiuni şi digresiuni, am putea concentra în zece sau douăzeci de pagini întreaga sa ştiinţă şi toate ramurile pe care le include (psihologia, patologia, estetica, educaţia etc)” (pag. 649). Deasmenea, freudismul nu abordează nici pe departe întreaga clasă a problemelor şi fenomenelor psihice. Este pedantă şi săracă în idei. Vocabularul freudist nu este justificat. Este o teorie mistificatoare, confuză, excentrică, verbalistă.

Pan-sexualismul freudist este criticat, deoarece întregul organism nu este considerat decît un mare organism sexual. „Tot ce vedem sau auzim, tot ce ştim sau gândim, tot ce visăm sau vorbim, nu este altceva decît sexualitate. Deasemenea, sexualitate e tot ce nu vedem, tot ce nu vorbim, tot ce nu înţelegem (inconştientul)” (pag. 650). Freud este criticat deoarece sub numele de libido a înglobat atât sexualitatea senzorială, senzualismul sexual, cît şi pe cel idealizat şi moralizat. Întreaga afectivitate este sexualizată de freudism, celelalte sentimente (simpatie, respect, admiraţie, veneraţie, amor propriu, ambiţie), derivă din sexualitate. Psihologia afectivă este simplificată absurd.

Ideaţia şi gîndirea este sexualizată, nu putem gândi decât în detrminaţii şi mobiluri sexualizate: „Legea fundamentală a psihologiei freudiene este legea asociaţiei ideilor după erotismul şi sexualitatea lor. Ideile nu se mai asociază după contiguitatea sau asemănarea lor, ci după capacitatea lor de excitaţie sexuală… Scopul ultim al oricărei gândiri este de a provoca erecţia şi satisfacţia sexuală” (pag. 651).

O altă critică: Copilăria, viaţa în ansamblul ei sunt sexualizate: dacă se pot moşteni nu numai funcţiile şi organele predecesorilor noşti, ci şi ideile lor, atunci există idei ereditare care sînt idei sexuale; există o sexualitate intrauterină şi există pe această temă, spune Odobleja, un vis ridicol interpretat de Freud. În fine, toate funcţiile şi toate organele sunt sexualizate, scopul vieţii este obţinerea satisfacţiilor sexuale. Complexitatea moralei este diminuată şi ignorată, moralitatea fiind, după Freud, reprimarea dorinţelor sexuale, pe când Odobleja consideră că moralitatea este un echilibru între prezent şi viitor, că se referă la toate relaţiile cu semenii noştri. De aceea, toată morala lui Freud este cea sexuală, morala tradiţională fiind criticată de Freud ca o prejudecată lipsită de realitate. După Odobleja, freudismul incită la imoralitate, justifică şi încurajează necuviinţa şi decadenţa.

Cît despre psihanaliză, aceasta nu este nici o analiză, nici o practică în adevăratul înţeles al cuvîntului. „E o asociaţie liberă… Un tratament prin vis al maladiilor visate: un tratament iluzoriu al unor maladii imaginare” (pag.653). Şedinţa de psihanaliză capătă în viziunea lui Odobleja dimensiunile unui delir într-un cadru organizat, în care psihanalist şi pacient se deghizează în spatele unui concurs erotic provocat şi sistematizat. Aşadar, practicile psihanaliste sunt „o varietate de desfrîu la modă. Prostituţie psihică, introducere şi tranziţie spre prostituţia totală” (pag. 654).

În critica sa, pentru mai multă persuasiune, Odobleja foloseşte scenariul în care o bolnavă ajunge la psihanalist. În prima aşedinţă, este primită cu gentileţe şi „nu se spun porcării”. În acelaşi timp, bolnava este testată dacă are sau nu aptitudini pentru psihanaliză: să fie credulă şi maleabilă; superstiţioasă, să creadă în vise şi vrăji; naivă; să aibă multă răbdare; inactivă, pentru a putea participa mult timp la tratament; să aibă mijloace financiare. Psihanalistul caută să fie cît mai convingător în legătură cu eficienţa metodei sale psihanaliste. El o învaţă pe pacientă că „psihanaliza este cea mai modernă, savantă, misterioasă şi eficace dintre metodele terapeutice. Că morala, dreptatea, bunul simţ, tradiţiile şi bunele moravuri nu sunt decît simple minciuni convenţionale, create pentru naivi; că educaţia este o plagă socială, o nenorocire a copilăriei, cu urmări funeste pentru tot restul vieţii” (pag. 654). Apoi, pe parcursul şedinţelor de psihanaliză, pacienta este invitată să renunţe la veşmintele pudorii, să-şi povestească liber visele, din care se desprind unele elemente principale. Apoi urmează faza asociaţiilor libere, adică delirului provocat, după cum se exprimă Odobleja. Bolnava este condusă pas cu pas, spre asociaţiile cu catacter sexual. Psihanalistul ştie de la bun început unde trebuie să ajungă: la sexualitate, copilărie, la imoralitate. Apoi, psihanalistul inventează o fabulă: „el imaginează pe neaşteptate un roman, totdeauna scabros, pe care-l arată pacientei ca fiind cauza bolii sale. Bolnava, fireşte, se opune la aceasta, ea refuză să recunoască şi încearcă să protesteze. Dar, întrucât, psihanalistul insistă cu convingere, cu amănunte şi cu precizări, pacienta începe să ezite. Şi fiindcă freudistul îi explică faptul că nu ea însăşi, ci inconştientul este cel vinovat de infamiile incriminate; fiindcă el îi explică că nu este vorba de prezent, ci de un trecut foarte îndepărtat, de mult uitat, bolnava (prin definiţie obosită, timidă şi credulă) se abandonează şi cedează, începând să creadă orice, cu condiţia de a se vindeca” (pag. 655). Se spune că vindecarea survine încă din momentul diagnosticului, însă este nevoie de redresarea pacientului prin alte şedinţe de psihanaliză.

Odobleja consideră că dacă pentru bolnavii falşi, psihanaliza poate fi un joc plăcut de savurat, pentru adevăraţii bolnavi, ea se poate dovedi dezastruoasă, putând agrava afecţiunea şi provoca psihopatii.

În finalul criticii sale din Psihologia Consonantistă, Odobleja face o invitaţie către psihanalişti:

  1. renunţând la literatură, să-şi expună ideile lor într-o manieră ştiinţifică, succintă, sobră şi sistematică.
  2. să simplifice şi să vulgarizeze proprii lor termeni.
  3. să echivaleze sinonimiile tuturor termenilor folosiţi în psihologie.
  4. să definească şi să divizeze fiecare noţiune psihologică, precum şi fiecare noţiune a fiecărei ştiinţe noologice (care studiază spiritul).
  5. să reprezinte în imagini toate ideile lor psihologice.
  6. să-şi precizeze atitudinea faţă de animism, materialism, misticism, empirism, experimentalism, behaviorism, şi faţă de toate celelalte curente psihologice şi filosofice.
  7. să răspundă la toate problemele psihologice: să ofere o psihologie unitară şi completă.
  8. să explice prin teoriile lor toate fenomenele psihice.
  9. să aplice teoriile lor la toate faptele psihologice (logice, morale, estetice, pedagogice).
  10. să supună unui juriu obiectiv următoarea problemă practică: să aleagă un bolnav care să fie analizat de zece psihanalişti, pentru a demonstra că sunt perfect de acord asupra diagnosticului pus, precum şi asupra tratamentului aplicat. (pag. 657-658).
Articolul anterior
Note despre fericire și libertate, plecând de la simțul comun

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut