Credința, după ce te lovește trenul (sau te lovești la cap)… / a.g.secară

Boualem Sansal, Trenul din Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu, București, Humanitas Fiction, 2020, în traducerea Mădălinei Ghiu

Moto: „Kafka ne-a lăsat o întrebare cumplită care m-a prins în vârtejul ei: Ce formă avem când suntem noi înșine și cine este acel noi care se metamorfozează în fiecare clipă?”

  1. Sansal („Trenul…”, p.137)

*

Avem șansa traducerii a trei dintre cărțile lui Boualem Sansal, acestea constituind, până la cunoașterea celorlalte scrieri ale sale, o trilogie care tratează atât filosofic, dar și literar, noile manifestări (agresive, pasiv-agresive) ale unora care se pretind purtătorii unui mesaj dumnezeiesc, existând și, mai mult sau mai puțin vizibil, o gâlceavă cu… atotputernicia Marelui Posibil. Este vorba de „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller”, Humanitas fiction, 2018, în traducerea Mădălinei Ghiu şi a lui Bogdan Ghiu (ediție princeps 2008), de „2084. Sfârşitul lumii”, Humanitas fiction, 2016, traducere de Doru Mareş (ediție princeps 2015) și de „Trenul din Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu”.

Luciditatea lui Boualem Sansal (înrudită și cu cea a lui Pascal Bruckner sau Michel Houellebecq, aceea a lui Alain de Botton din „Religia pentru atei” și, parțial, cu aceea a lui Gabriel Liiceanu din „Isus al meu”) scrie… arabescuri, printre altele, despre raportul dintre Libertate și Credință (în condiția umană. De altfel, moto-ul la „Trenul…” este „Ia un binoclu și privește în jurul tău până vezi zidul cetății, apoi întreabă-te: sunt liber? Și acționează în consecință.”).

Este un citat cheie în „2084”, omagiu adus și lui George Orwell și lui „1984”:

„Însă ceea ce spiritul respingea nu era atât credinţa, cât strivirea omului sub credinţă. Nu își mai aducea aminte pe ce căi ale ideilor se convinsese că omul nu exista şi nu se descoperea decât în şi prin revoltă şi că aceasta nu era adevărată decât dacă se întorcea în primul rând împotriva religiei şi a armatei de reprezentanţi ai acesteia. Poate chiar că se gândise că adevărul, divin ori omenesc, sacru ori profan, nu era veritabila obsesie a omului, ci că visul lui, prea uriaş pentru a-l cuprinde în toată nebunia pe care o trăia, era să inventeze umanitatea în care să locuiască tot aşa cum un rege locuieşte în palatul său.” (p.72-73)

Ceea ce ne apropie de moto-ul care a dat aripi cărţii „2084”, oarecum tezistă sau filosofică, adică romanului, epicului dându-i-se, cel puţin în primele 100 de pagini, prea puţin din ceea ce i se dă Cezarului:

„Poate că religia te face să-l iubeşti pe Dumnezeu, însă nimic nu are mai multă forţă decât ea în a te face să deteşti omul şi să urăşti omenirea.”

Din acestă perspectivă, care poate este și agnostică, gânditorul scriitor nu se răfuiește cu Dumnezeu, ci cu ideea de Dumnezeu și cum poate fi ea interpretată de cei care doar cred. Și atât.

Mutând foarte puțin direcția „discuției”, fiecare victimă a oricărui război, implicit a oricărei crime de război, a oricărui atentat, a oricărei sclavii, poate invoca dreptul la intervenție a divinității în istorie…

O astfel de victimă este personajul (principal, totuși) Elisabeth Potier (din „Trenul…”), „profesoară de istorie și geografie pensionară, domiciliată în Seine-Saint-Denis, victimă colaterală a atentatului islamist de la 13 noiembrie 2015.” Evident, orice asemănare cu atât de recenta decapitare a profesorului Samuel Paty, de istorie-geografie, este pur și simplu întâmplătoare! Cel mult ne aduce aminte de puterea de previziune a literaturii! După un conflict în metrou și într-o stație de metrou, cu un grup de patru islamiști („…namile patibulare… păreau în toane rele. Ziceai că se întorc dintr-o misiune sinucigașă ratată undeva în lume, la Bruxelles, Toulouse, Londra, Kabul, Mogadiscio, New York. Purtau ținuta regulamentară de mujahedin, bluzon peste tradiționala gandura, pantaloni largi, ca niște parașute, până la jumătatea gambei, barba în dezordine… priviri otrăvite. Nu le mai lipsea decât kalașnikovul, lansatorul de rachete și sabia pentru decapitări rapide.”, p.183), Elisabeth Potier își va pierde echilibrul și va cădea pe spate pe calea ferată: „Capul i s-a izbit violent de șine…”

Singurul spoiler pe care mi-l permit este o referire chiar la începutul cărții, la pagina 9, unde se precizează că Elisabeth Potier va ieși din comă „cu o altă personalitate și sub această identitate va muri o lună mai târziu.”

Așadar, scriitorul se joacă aici un pic, dând plus valoare „dublei personalități” și literaturii, deoarece „între cele două femei (nota a.g.secară: E. Potier și „încarnarea spiritualizată, literaturizată” a acesteia, Ute von Ebert) există o legătură dincolo de lumea reală. Și pentru că moștenim tainele părinților noștri, fiicele lor, Léa și Hannah, care locuiesc amândouă la Londra, sunt unite de aceeași relație gemelară care le lega pe mamele lor.

Cele două povești puse cap la cap se află în căutarea adevărului, pe continente și prin epoci, adevăr pe care unii, urmând a-i divulga pe parcurs, afirmă că îl dețin în exclusivitate și așteaptă să îl impună întregii lumi. Construcția cărții se îndepărtează considerabil de cadrele obișnuite ale narațiunii romanești și poate deruta, dar tot așa este și calea adevărului – tocmai bună să te rătăcești. Nimic pe lume nu este gratuit. Lectura însă, dacă este însoțită de o meditație autentică, devine un act inițiatic.”

A vorbi despre adevăr într-o distopie este act de curaj, dar și act ludic, cele două povești sunt ale Vocilor, Elisabeth-Ute și Léa, fiica Elisabethei, cele care sunt naratoarele, prima în partea întâi, „Realitatea metamorfozei” și a doua în partea a doua, „Metamorfoza realității”, ambele părți având cam același moto, cu trimitere la „Infernul” lui Dante: „Tu, cel care intri în această carte, lasă orice speranță de a deosebi fantasmagoria de realitate.”

Clar, propunând un grad zero… al lecturii (ar trebui să devină un act inițiatic într-o religie anti-religie a lecturii, așadar și a literaturii, sic!), continuă invitațiile din celelalte două romane, la o nobilă atenție la conflictele dintre realitate, adevăr și fantasmagorie, ignoranță. Observând în „2084”, oarecum ca Saint-Exupéry în „Citadela”: „Ati (notă: personajul principal din „2084”) descoperă că o conspiraţie poate ascunde o alta şi că adevărul, la fel ca minciuna, nu există decât atât timp cât noi credem în ele. Mai descoperă şi că ştiinţa unora nu compensează ignoranţa altora şi că omenirea îşi reglează întotdeauna ritmul în funcţie de cel mai ignorant membru al său. Sub domnia Gkabulului, Marea Lucrare s-a împlinit: ignoranţa domină lumea, ajunsă la stadiul la care ştie totul, poate totul, vrea totul.” (p.191)

*

Când am scris despre „Satul neamțului…”, am început așa, și repet, parțial, pentru că se potrivește de minune și acestui nou roman:

După ce ai citit, mai întâi, „2084. Sfârşitul lumii”, când termini „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller”, înţelegi că sfârşiturile de lume (şi de umanitate) sunt un subiect important, obsedant al scriitorului algerian născut la 15 octombrie 1949 în Teniet el Had.

Simplificând la modul Absolut, este o nouă carte despre Rău (orice sfârşit are partea lui de rău, nu-i aşa?) şi relaţiile acestuia cu homo sapiens sapiens. Poate punct de plecare este întrebarea aproape clasică, de regăsit într-o variantă chiar în roman, dacă mai poate exista viaţă şi sens după Auschwitz?

Aşadar, Oroarea este muză şi ea, mai ales când te (mai) poate surprinde:

„Credeam că ştiu ce înseamnă oroarea, o vedeam pretutindeni în lume, auzim vorbindu-se despre ea seară de seară, îi cunoaştem resorturile, experţii ne explică zilnic logica ei teribilă, în realitate însă doar victima cunoaşte oroarea. Iar acum eram o victimă, eram victima, copilul unor victime, durerea este adevărată, adâncă, misterioasă, inexprimabilă. Distrugătoare. Şi era amplificată de o întrebare sfâşietoare.” (pp.18-19)

Oroarea, care „nu reprezintă deloc un parametru marginal al experienţei, ci este însuşi miezul întregii afaceri. În lagăr eşti cu mâinile în sânge şi în dejecţii, îţi rişti sufletul…” (p.159)

Da, orice scriitor îşi riscă sufletul când alege să arate adevărata faţă a umanităţii, „sfârşitul umanităţii, trădată de Dumnezeu însuşi.” (p.234) Într-un secol „al ororii şi al ruşinii absolute. Dumnezeule, cât de lung şi de costisitor a mai fost!” (p.260)

Și ajungem (din nou) la delicatul raport scriitor-om-Dumnezeu (nu că scriitorul nu ar fi și el om, sic!), existând răsturnări ale percepției comode, examenul de conștiință fiind „rugat”, cerut chiar Atotputerniciei divine, existând chiar o criticare, pe lângă analiza rugăciunii:

„Nicăieri în lume nu se vorbește mai mult despre libertate, egalitate, fraternitate, respect, dragoste, distracții, fericire, eleganță în gândire și în fapte decât în această bătrână Europă occidentală îmbuibată care a dus toate războaiele din lume și a comis toate crimele posibile, până la cele mai mari, deportarea a popoare întregi și aruncarea lor în sclavie și, pentru a închide bucla ororii infernale, crima în masă de neconceput și de neînțeles, Shoah. Crima era în ou, și oul în cea mai odioasă găină.

Să negi crime pentru a apăra o familie, o țară, o națiune, o religie, un profet, un dumnezeu și să trăiești cu aerul că nu s-a întâmplat nimic este o altă crimă de neiertat, examenul de conștiință este obligatoriu pentru toți. Invadatorul colonizator care vine nu trebuie să creadă că și-a plătit datoriile, noi așteptăm mărturisirile lui pentru crimele de ieri, de astăzi și pentru cele pe care pune la cale să le comită până când victoria lui împotriva umanității va fi recunoscută prin câteva genocide senzaționale.” (pp.126-127)

Desigur, este greu să identifici propria gândire a scriitorului, mascată de cea a personajelor, precum pseudo-Ute von Ebert, care meditează asupra rugăciunii:

„E nesănătos să-ți pui soarta, a ta și a familiei tale, printr-un șuvoi de vorbe în vânt, în mâinile unui destinatar pe care nimeni nu-l cunoaște acolo. Nu, într-adevăr, nu este sănătos, omul nu se are decât pe el însuși ca fundament și doar acțiunea ca să se realizeze, când se roagă, el nu mai este nimic, se neagă, se reneagă, se deresponsabilizează, se supune în cele din urmă.” (p.105) „Crezi tu că la asta servește un dumnezeu, la a ne primi rugăciunile, la a ne asculta pângerile, la a ne suporta crizele de credință? Cine are nevoie de așa ceva? Nu sunt decât niște stropi de salivă, grohăituri plictisitoare, cu siguranță pestilențiale pentrun nas divin. Ar trebui interzise aceste lucruri. Dumnezeu nu are nevoie de noi, și nici noi de el.” (p.106)

Așa gândește Ute, simbol a unei anume elite europene: „Totul e alibi, totul e ficțiune, totul e accesoriu. Moise, Isus, Mahomed, simple capete de afiș ale tragediei umane.” (105)

Ea, Ute, locuiește la Erlinger, un orășel stațiune, pentru protipendada germană, un oraș inventat se pare (comparat cu Agapia lui Constantin Virgil Gheorghiu, de redescoperit și el cu acest prilej, scriitor pentru care Sansal își îndreaptă recunoștința la început de carte, pe lângă Thoreau, Baudelaire, Kafka, Dino Buzzati; Agapia fiind tot un orășel simbol, paradisiac), de unde este relatată evoluția unei invazii a unor necunoscuți, un inamic în care putem ghici nu numai teroriștii din zilele noastre, ci și pe ceilalți, infernul eternei „narrow mind”!

Scrie Léa, din distopia realității, spre deosebire de pseudo-Ute, care scrie din distopia fantasmagoriei (dar, după cum veți citi mai jos, care este diferența?):

„Revin fără încetare la acest invadator căruia Ute von Ebert, mama, în perioadele ei de absență, i-a atribuit atâtea puteri, dar nu i-a dat nici un chip, nici un nume, nu a spus nimic despre intențiile lui, iar în privința metodelor lui amintea doar că în principal constau în instalarea discretă la frontierele țării și la marginea aglomerărilor de populație, în spionarea lor tenace, așa cum face cameleonul cu prada sa, și în așteptarea coacerii fructului, adică a metamorfozării lui și apoi a căderii. E adevărat că este îngrozitor să te simți pândit de umbre care știu totul despre tine, marile și micile păcate, în timp ce tu nu știi altceva despre ele decât că sunt mai răbdătoare decât cele mai bune santinele. (…) Mama, care era o persoană cu picioarele pe pământ, aderă mai curând la ideea de metamorfoză. Pentru ea, invadatorii erau ființe umane ca și noi, poate un handicap din start, metamorfozați de o supradoză de credință, boală contagioasă care îl poate contamina și pe cel mai abil, dar în mod normal pe idioții care băltesc într-o promiscuitate incestuoasă și se dedau la ritualuri alienante. (…) Atâta doar că lucrurile nu sunt atât de evidente pe cât se spune, totul se amestecă, se confundă, se schimbă de la o zi la alta. Cuvintele nu au decât sensul pe care noi li-l dăm din locul în care ne aflăm, eu, de aici, confruntată prin urmare cu o dilemă, aș vrea să denunț un asasin care a fost elevul mamei sau să dau un alt sens cuvântului responsabilitate. Ținând seama de faptul că putem doar în măsura în care cunoaștem, responsabilitatea ar fi mai degrabă datoria de a cunoaște decât puterea de a spune, mai degrabă obligația de a face decât înclinația de a aștepta. Spiritul de responsabilitate refuză din principiu miracolul, el crede numai în el însuși, în propria judecată. Nu ne rămâne decât să cizelăm ideea pentru a crea o nouă filosofie de viață în societate. (…) Mama s-a dedublat și conștiința ei s-a rătăcit printre meandre misterioase…” (pp.226-228)

La o supradoză de credință, este necesară o supra-fantasmagorie (care să țină cont sau nu de faptul că „am putea foarte bine să descoperim într-o zi că viața noastră pe pământ este o ficțiune și că nu suntem decât rotițele unei intrigi universale care se scrie singură, zi după zi, cât durează eternitatea, rotindu-se în jurul unei axe de iluzii și zădărnicii.”, p.229), o nouă hermeneutică a „Metamorfozei” lui Kafka:

„…nu i-a păsat să ne spună și nouă măcar o vorbuliță de ce și cum eroul său, tânărul Gregor, s-a transformat într-un uriaș gândac în timpul somnului. Ce-a vrut să demonstreze prin asta, că granița dintre real și virtual există doar fiindcă suntem lipsiți de imaginație sau, din contră, că imaginația e modul nostru de a vedea realitatea? Și-atunci, unde se află moartea? În spațiul virtual sau în cel real? Dar ce este realitatea văzută din spațiul virtual, și ce este acesta, văzut din spațiul real?” (p.15)

Sau: „Kafka nu și-a dus analiza până la capăt, metamorfoza poate fi la fel de bine și un fenomen colectiv, la scara unui oraș, a unei țări, a unui continent…” (p.57)

Desigur, cea mai teribilă metamorfoză este cea a lui Dumnezeu, de data aceasta în hermeneutica fetei, Léa:

„Mi se pare că noutatea e… metamorfoza lui Dumnezeu însuși! Dumnezeu nu mai este Dumnezeu, Dumnezeul întregului univers și al ființelor vii e doar al Slujitorilor, aleșii lui, menirea sa nu mai este fericirea tuturor pe pământ și în ceruri, ci alta. Nu trebuie să respingem această ipoteză, fiindcă nu omul s-a schimbat, nici societatea, nici umanitatea, ele n-au posibilitatea să facă acest lucru, nu într-un timp atât de scurt, evoluția speciilor se măsoară în milioane de ani, Dumnezeu este cel care s-a schimbat, cu o pocnitură din degete, antrenând în această metamorfoză pe aceea a Supușilor și a urmașilor lor. Ce va ieși de aici, bine sau mai mult rău, și ce putem face, să ne opunem transformării sau să o acceptăm, să alegem un alt Dumnezeu mai statornic în dogmele sale, mai imparțial în alegeri? (…) Ar trebui să ne obișnuim cu ideea, și zeii au istoria lor, se nasc, se bucură de toate privilegiile puterii lor nemăsurate și de vicisitudinile traiului printre oameni, se metamorfozează câteodată împotriva voinței lor sau apun violent, detronați de alți zei sau de adepți ambițioși. Chiar dacă au fost colosali și păreau veșnici, amintirea lor nu a supraviețuit decât în manualele școlare, în almanahuri și în muzee. Ah, ce au devenit marii zei de altă dată: Ra, Aton, Gaia, Zeus, Jupiter, Baal, Tanit, Quetzalcóatl, Mithra, Ahriman, Shiva, Odin, Houbal etc.?

Mai că i-am regreta. Cât fast, câtă magie, ce minuni și ce patimi de neînchipuit au stârnit în oameni, creaturile și creatorii lor?

Asta ne încredințează că, de-a lungul timpului, omenirea pare că poate supraviețui de minune tuturor zeităților, trebuie pur și simplu doar să vegheze și să îi privească pe zei cum mor singuri sau se omoară unii pe alții. Până la urmă, viața va fi reușit adevăratul miracol, să existe în absolut, și este o mare ușurare să crezi asta.”(pp. 176-178)

*

Aproape de la urma urmelor de ce „Credința, după ce te lovește trenul… de Erlinger”?

Și pentru că, din multe puncte de vedere, manifestarea Credinței este un (pseudo, câteodată, dacă nu chiar ipocrit) act artistic, cultural, politic, în care raportul intim om-divinitate nu poate fi relatat, explicat, tratat științific, ambele, atât manifestarea cât și raportul, putând fi manipulate de către Rău sau cum i-o fi numele (cu virulența pamfletului, Vocea este, mai jos, a Utei von Ebert, purtătoare a unui alt fel de… postuman):

„Dar îți spun, o forță misterioasă, arhaică, venită din neant, se răspândește pe pământ și se străduiește să târască specia umană în sclavie pentru a fi în slujba ei, nu a nemuritoarei vieți. Este incontestabil. În teritoriile cucerite de invadator, viața nu și-a mai găsit refugiu decât în cimitire și în râpe adânci. E mai mult decât enigmatică această metamorfoză, se pare că frica, picurată în doza potrivită, poate servi drept catalizator al unei reacții din care să rezulte un compus complex de fenomene care acționează asupra conștiinței individului și a maselor, asupra sensibilității lor emoționale și a capacității de a visa pentru a se proiecta în viitor și a se construi. Odată declanșată, metamorfoza nu se mai oprește, omul trebuie să moară ca să se nască mutantul. Așa văd eu lucrurile, această poveste cu invadatorul anonim care a pus laba pe țară fără un scop anume nu spune totul, ne rămâne să descoperim cauzele prime și consecințele finale ale acestei acțiuni de recreare. Ne aflăm în fața celui mai mare mister escatologic din istoria omenirii, omul atins de o maladie incurabilă își dorește să rupă legăturile cu viața ca să devină o fantomă care se agață de moarte. E o prostie, cursul vieții are un sens, fir-ar să fie, acela al progresului, al larvei care devine fluture, nu invers, totuși… ce credință e asta care scrutează mai degrabă neantul decât să ridice ochii spre cer?” (pp.32-33)

Desigur, mai poate exista speranță:

„Sper din toată inima că lumea încă întreagă la minte va reacționa, dar mai întâi va începe prin a cugeta. Dacă nu credem în viață și în libertate, nu le putem apăra, normal, iar dacă nu facem asta, pur și simplu nu avem niciun motiv să mai trăim. Îmi imaginez că având totul, lucruri vitale și multe de prisos, în plus, chestii interzise și dăunătoare, oamenii s-au epuizat, i-a devorat plictiseala. Se pare că farmecul vieții, al libertății și aspirația la fericire nu mai funcționează decât pentru aceia care duc lipsă de ele. (…) Sincer, mă gândesc că pacifiștii sunt dușmanii păcii, iar adevărații iubitori de pace sunt perfect îndreptățiți să-i atace și să-i învingă. Ei ne-au adus în această situație și, țintuindu-ne în loc, ne-au făcut să ratăm cele mai frumoase bătălii ale vieții. E o nebunie totuși, dragostea noastră de viață, de libertate și de pace a făcut din noi niște bieți nenorociți înspăimântați, capabili de toate lașitățile, atunci când ura pentru viață, libertate și pace i-a deschis dușmanului nostru diabolic apetitul pentru eternitate și omnipotență și hotărârea de a le obține cu orice preț.

Ce tragedie, dacă am ajuns să considerăm că abandonul și supunerea sunt pentru noi soluția convenabilă! E revoltător, dar adevărat, însă ce alt loc, dacă nu ultimul, le poate fi oferit unor cretini ca noi, care lâncezim, lipsiți de vlagă?” (pp.23-24)

Parcă prevestind pandemia și cultul indirect al morții promovat prin toate canalele posibile, Sansal, prin vocea personajului său care gândește astfel într-un Erlingen asediat, care așteaptă un tren, precum alții tătarii sau pe Godot, pune un deget pe rană, apropo de isteria fricii de moarte, chiar și prin Covid:

„Dacă există o pandemie pe pământ, aceasta e epidemia de lașitate.” (p.29)

Dar jocul speranței poate fi (pare să fie) între Destin și Istorie, neutru, rece, ca între oameni și stelele cerului invocat puțin mai sus. Referitor la deznodământul romanului „Deșertul tătarilor”:

„Destinul e nedrept, acesta e mesajul poveștii, să i te împotrivești nu e cu putință. Ce jalnică născocire și viața!”, ar fi gândit, poate comandantul Drogo. (p.238)

Epilogul (fals, totuși, deoarece mai urmează un text care comentează singur ne-finalizarea… „Trenului…”, text intitulat „O carte care rămâne să fie scrisă. O promisiune trebuie ținută, chiar și pe jumătate”, p.241) este scurt (și vag liric):

„La sfârșit de tot se scrie Istoria. La început, pornește la voia întâmplării și, pe tot parcursul drumului, merge de ici, colo, supunându-se nu se știe cui, poate propriului fler, instinctului, logicii. Fiindcă suntem acolo, în drumul ei, ne prinde în vârtej, ca să ne arunce mai departe, pe cine știe ce mal, mereu prea devreme, având ca bagaj doar întrebări și biete amintiri.” (p.239)

Vitalist, liber cugetător, termen compromis la noi, care îndeamnă la înțelepciune, meditație, rațiune („Cine a mai gândit în țara asta în tot acest timp?”, p.19), scriitorul și gânditorul Boualem Sansal este mai mult decât seducător și în această nouă carte, punând degetul pe rană, chiar dacă, repet, prin intermediul personajelor sale feminine:

„Adevărata fericire a oamenilor este să-l mulțumească pe Dumnezeu, mai cu seamă dacă acesta este exotic, ba chiar aproape sălbatic.” (p.157) Atent la „noua tragedie”, scrie, dincolo de orice „nou roman”:

„Binele, de oriunde vine, te orbește, te face să uiți răul care nu închide niciodată ochii.” Și: „Răul va veni cu atât mai repede cu cât societatea numără mai mulți apostoli ai păcii și secte pacifiste. Prima crimă nu așteaptă niciodată ziua de mâine.” (p.174)

Așadar, deloc dincolo de bine și de rău, algerianul poate transcrie:

„Umanitatea se îndreaptă către noul regat. Slujitorii Domnului care se proclamă unii executanți ai voinței divine vor fi gardieni vigilenți. Vor prezida Tribunalul universal permanent și vor supune popoarele prin spectacolul terifiant al pedepsirii cu moartea.” (p.175)

Nu vom mai ști, probabil, răspunsul la interogația:

Care e prima, întrebarea, sau metamorfoza? Vorbesc despre întrebări de fond, care modifică traiectoria vieții, transformă o persoană, sunt capabile să dea peste cap mersul lucrurilor, care este totuși mult mai sigur decât îl credem.” (p.134)

Dar poate că Boualem Sansal este o conștiință tulburată!

„O conștiință tulburată poate să influențeze conștiința altor persoane, care au propriile lor halucinații, și să producă efecte asupra mersului lucrurilor?” (p.216)

*

În loc de concluzii, cu câteva mici repetiții având rol de consolidare pseudo-didactică (cum ne face re-cunoscut un scriitor algerian un scriitor român)

Reluând ideea de mai sus, cu sfârşiturile de lume (şi de umanitate), punerea în scenă este mereu spectaculoasă, inedită, aproape ca în romanele lui Tudor Ganea, despre care am scris în revista „Argo”! „Artificiul” la care recurge aici pentru a dezvolta parabola este strâns legat de atentatele din 2015 din Franța, dar, parcă pentru a sublinia puterea de previziune a Scrierilor, are în prim plan un cadru didactic, de istorie-geografie, care va sfârși ca victimă, nu direct decapitat precum celălalt profesor de istorie-geografie, cât se poate de real, Samuel Paty, ci indirect, dar tot în urma unei agresiuni a unui grup de jihadiști, într-o stație de metrou parizian!

Căzând și lovindu-se la cap, personajul principal, profesoara Elisabeth Potier intră în comă, din care va ieși într-un târziu „cu o altă personalitate și sub această identitate va muri o lună mai târziu.”

Prima parte a cărții aparține naratoarei care „o posedă” pe E. Potier, „baroneasa Ute von Ebert”, care scrie scrisori fetei sale plecate în Londra, relatând o invazie a unor invadatori pe care îi poți încadra între tătarii lui Dino Buzzati, invocat, și niște musulmani care pot fi sau nu extremiști, ei păstrându-și un anume mister: prin diverse mijloace ei par să cucerească Europa (Uniunii… Europene), așadar barbarii par deja să stăpânească decrepita Europă, dar încă mai este o mișcare de organizare a unei rezistențe oarecare, guvernul local pare să vrea să trimită un tren către Erlingen (în această localitate, stațiune a protipendadei, încă nu se întâmplase nimic, doar existau semne că vine o iarnă ca în „Urzeala tronurilor”! Aici locuia Ute von Ebert), acest tren, pentru o abstractă evacuare, este așteptat precum tătarii sau precum Godot, așteptarea prilejuindu-i naratoarei să mediteze precum un Cioran cu fustă asupra decadenței și lașității societății occidentale! Rezultă o distopie care îți poate da fiori, înfierată fiind, în ultimă instanță, nu Răul ca atare ci Răutatea omenească! Care poate crede că este chiar… bună!

A doua parte a cărții… nu povește ce s-a întâmplat în prima parte, sic, rezultă două povești care, „puse cap la cap se află în căutarea adevărului, pe continente și prin epoci, adevăr pe care unii, urmând a-i divulga pe parcurs, afirmă că îl dețin în exclusivitate și așteaptă să îl impună întregii lumi. Construcția cărții se îndepărtează considerabil de cadrele obișnuite ale narațiunii romanești și poate deruta, dar tot așa este și calea adevărului – tocmai bună să te rătăcești. Nimic pe lume nu este gratuit. Lectura însă, dacă este însoțită de o meditație autentică, devine un act inițiatic.”

A vorbi despre adevăr într-o distopie este act de curaj, dar și act ludic, cele două povești sunt ale Vocilor, Elisabeth-Ute și Léa, fiica Elisabethei (pentru partea a doua), cele care sunt naratoarele, repet, prima în partea întâi, numită „Realitatea metamorfozei” și a doua în partea a doua, „Metamorfoza realității”, ambele părți având cam același moto, cu trimitere la „Infernul” lui Dante: „Tu, cel care intri în această carte, lasă orice speranță de a deosebi fantasmagoria de realitate.”

La un moment dat Erlinger este comparat cu Agapia lui Constantin Virgil Gheorghiu, de redescoperit și el cu acest prilej, scriitor pentru care Sansal își îndreaptă recunoștința la început de carte, pe lângă Thoreau, Baudelaire, Kafka, menționatul Dino Buzzati; Agapia fiind tot un orășel simbol, paradisiac! Este vorba de romanul „Nemuritorii de la Agapia”, cu povestea „unui asasinat bizar comis într-un oraș acoperit de zăpadă, unde memoria locuitorilor nu înregistrase până atunci nici o crimă…”

Rezultă un portret al unei Românii (aproape trumpiste, sic!):

„Adevărul cumplit și banal ar putea fi acesta: la Agapia au avut loc mereu crime, dar au fost negate, nu le-au văzut, au înălțat ziduri labirintice de tăcere și au cultivat sfântul obicei de a îngropa crima împreună cu mortul. Agapia trebuie să rămână Agapia, în pofida a tot și a toate, orașul dragostei și al păcii, orașul fără crime și criminali, fără judecător, și deci fără justiție, refugiul nemuritorilor. Și astfel adevărul și minciuna, ca oul și găina, sunt inseparabile pe vecie.

Gheorghiu nu face compromisuri, nu cruță nimic. Ne descrie atât de frumos Agapia, că poți crede că se află în grădina raiului, dar nu, din contră, el ne spune că se găsește în România, într-o regiune a Carpaților Orientali, dintotdeauna guvernată de satrapi de cea mai joasă speță, de origine fanariotă, feudali violenți, cruzi, corupți, predicând un arianism de împrumut care îi autoriza să comită toate abuzurile din lume, în timp ce, cu toate acestea, în mod straniu, poporul, supus dintotdeauna cumplitei lor tiranii, nu are decât o religie, aceea a păcii, a fericirii, a simplității, principii provenite dintr-un creștinism arhaic pe care însuși bunului Iisus Hristos i-ar fi plăcut să le inventeze. Pentru ei, cuvântul revoltă nu există, continuă să trăiască cum au trăit dintotdeauna, trec prin noianele de nenorociri ca și cum ar trece prin furtuni de zăpadă sau de nisip, bagă capul între umeri și țin piept din toate puterile (…) Erlingen era Agapia, o minunată geamănă, germanică în plus, deci înfiptă bine pe picioare, nimic românesc sau stupid exotic aici, un adevărat paradis pe pământ, luminos, curat, lipsit de crime, fără alt tribunal decât bunul obicei al oamenilor de a trăi fericit și înțelept. Dar crima a ieșit la iveală, se află în noi, iar noi o tăgăduim, doar suntem perfecți și puri, ea ne-a sosit prin alții care, în mod special, lucrează pentru triumful crimei pe pământ pentru a le face pe plac judecătorilor lor, stăpânilor lor, sfinților lor tutelari, Dumnezeului lor și ne pedepsesc pentru că, prin bunele noastre maniere, am întârziat instaurarea delirului lor apocaliptic. Paradisul lor nu se afla nici în Grădina Raiului, nici în Agapia, ci aici, în această lume, guvernată de satrapi, șefi de temut, lacomi și brutali, din dinastii de magnați (…) iar cei care au venit să ne răpească forța erau la rândul lor niște satrapi însetați de sânge, proveniți din niște țări unde oamenii de rând nu-și doresc decât să continue să trăiască fericiți, în liniștea sărăciei și a destinului lor umil.

Gheorghiu a scris cartea în anii 60. El a fost în avans față de timpul său, iar noi suntem în întârziere față de al nostru… Nicăieri în lume nu se vorbește mai mult despre libertate, egalitate, fraternitate, respect, dragoste, distracții, fericire, eleganță în gândire și în fapte decât în această bătrână Europă occidentală îmbuibată care a dus toate războaiele din lume și a comis toate crimele posibile, până la cele mai mari, deportarea a popoare întregi și aruncarea lor în sclavie și, pentru a închide bucla ororii infernale, crima în masă de neconceput și de neînțeles, Shoah. Crima era în ou, și oul în cea mai odioasă găină.

Să negi crime pentru a apăra o familie, o țară, o națiune, o religie, un profet, un dumnezeu și să trăiești cu aerul că nu s-a întâmplat nimic este o altă crimă de neiertat, examenul de conștiință este obligatoriu pentru toți. Invadatorul colonizator care vine nu trebuie să creadă că și-a plătit datoriile, noi așteptăm mărturisirile lui pentru crimele de ieri, de astăzi și pentru cele pe care pune la cale să le comită până când victoria lui împotriva umanității va fi recunoscută prin câteva genocide senzaționale.

Nu, cu siguranță, crima nu poate avea loc în asemenea bijuterii ca Agapia și Erlingen, fiindcă binele se naște din bine, iar răul din rău… doar dacă Dumnezeu și oamenii nu decid altfel.” (pp.126-128).

21 noiembrie 2020

 

Articolul precedent
Interpretând textul vieții / Bogdan Silion

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu