Cristobal Holzapfel: Despre apogeul prieteniei dintre Heidegger şi Jaspers în anii ’20

– Traducere din limba spaniolă de Daniel Mazilu –

„Ce bine ar fi fost să te fi putut întâlni în văile înalte ale unui colţ de pădure! ”

Acest text al profesorului Cristóbal Holzapfel se regăsește în cartea La filosofía como pasión. Homenaje a Jorge Eduardo Rivera Cruchaga en su 75. cumpleaños, p. 365-381, Edit. Trotta, España, volum omagial coordonat de către Patricio Brickle. O versiune apropiată a textului tradus mai sus poate fi citită aici: https://www.scielo.cl/pdf/rfilosof/v63/art11.pdf (din păcate nu poate fi accesat decât cu browserul Mozilla Firefox – n. red.).

Nota redacției: textul în limba română nu reprezintă o traducere juxtalineară a textului spaniol. Autorul a introdus contextualizări care lipsesc în textul-sursă, după cum nu toate paragrafele în spaniolă au fost traduse în limba română.

 

1

Pe Martin Heidegger l-a unit o strânsă şi intimă prietenie cu Karl Jaspers în anii ’20, până când, datorită criticabilei traiectorii politice a lui Heidegger, s-a produs o ruptură între cei doi în anul 1933. De fapt, din acel an nu se vor fi mai întâlnit niciodată faţă în faţă, ceea ce nu i-a împiedicat să menţină, în ciuda multiplelor întreruperi, un contact epistolar care va continua de-a lungul anilor. Dar aici ne vom (con)centra în jurul a ceea a fost „apogeul acestei prietenii” în epoca sa de început şi de înflorire. Iar pentru a orienta privirea asupra acestui moment culminant trebuie să ne amintim că ambii gânditori şi-au propus formarea unei „comunităţi de luptă” (Kampfgemeinschaft). Acest lucru coincide la amândoi cu dorința de a forma o comunitate în care ei, şi numai ei, să dialogheze şi să discute despre temele filosofice fundamentale, cu scopul de a le clarifica. Având privilegiul de a cunoaşte de la distanţă ceea ce a rămas de la ei în chip de operă, putem recunoaşte că în această comunitate proiectată (care îi va însoţi aproape până la final) sunt puse, în mod expres, în joc fel de fel de idei din gândirea „clarificării existenţiale”, fiind incluse aici, în mod special, idei despre „comunicarea” şi „lupta iubitoare” ale lui Jaspers, iar în ceea ce îl priveşte pe Heidegger putem presupune că această comunitate are în vedere „grija-pentru-ceilalţi” (Fürsorge), tematizată ulterior în opera sa majoră, Fiinţă şi timp. Să spunem, anticipând, că Jaspers are o idee foarte deosebită şi elevată cu privire la comunicare. Aceasta este concepută astfel încât omul poate fi el însuşi doar în măsura în care comunică cu altul. „Lupta plină de iubire” devine expresia acesteia, având în ea neînţelegerea inevitabilă, generatoare a clarificării problemelor până la capăt, fără nici o protejare ori rezervă, dar în acelaşi timp fiind şi cea care împinge către iubire. În propunerea comunităţii de luptă palpită în acest fel cel mai înalt sens al dialogului socratic şi al dialecticii platoniciene (ţinând cont de faptul că însuşi Jaspers se va fi însărcinat cu elaborarea distincţiilor în cauză: dialogul socratic fiind delimitat în mod evident prin intenţia clarificării intelectuale, însă nu şi celei existenţiale).

Să pornim la drumul care se referă la această relaţie inter-filosofică de la momentul când s-au cunoscut. Aceasta s-a întâmplat în ziua de 8 aprilie 1920 (care ar putea fi considerată istorică pentru istoria filosofiei), cu ocazia celei de-a şaizeci şi una aniversări a lui Edmund Husserl. Jaspers comentează această întâlnire în Autobiografia sa filosofică, făcând aluzie la o anecdotă nostimă:

„În primele luni ale anului 1920 mă aflam împreună cu soţia mea pentru câteva zile în Freiburg, cu scopul de a avea o discuţie cu Husserl şi Heidegger. Avea loc celebrarea zilei de naştere a lui Husserl. Ne găseam într-un cerc amplu în jurul mesei aşteptând cafeaua. În acel context doamna Husserl l-a numit pe Heidegger „copil fenomenologic” [1].

Jaspers, care prin operele sale Psihopatia generală (1913) şi Psihologia concepţiilor despre lume (1919) era deja o figură aparte în lumea academică germană, este primul care va consfinţi această prietenie. Îi spune lui Heidegger într-o manieră primitoare şi jovială în scrisoarea din 28.06.21: „Dumneata nu vrei să mă numeşti „Profesor”? Chiar dacă a trecut deja destul timp de când am început o relaţie „filosofică”? Sau ai atât de puţină încredere în mine?” De partea sa, Heidegger va fi primul care va vorbi de o aşa-zisă comunitate de luptă între cei doi, idee care are parte de o receptare rapidă din partea lui Jaspers.

Această propunere se sprijină pe faptul că ambii gânditori se văd pe ei înşişi ca marginali ai curentelor filosofice dominante în acel moment în Germania, curente care reprezentau în opinia lor o „filosofie şcolară”, care îl avea în frunte pe Heinrich Rickert. Acest renumit profesor neokantian face o recenzie cărţii Psihologia concepţiilor despre lume destul de negativă şi în acelaşi timp se opune, în 1922, numirii lui Jaspers ca profesor ordinar de Filosofie (gradul maxim) al Universităţii din Heildelberg, unde, în ciuda acestui lucru, va profesa mai târziu. Această marginalizare a ambilor faţă de filosofia oficială germană a momentului, căreia alături de numele lui Rickert i se pliază nume precum Wilhelm Windelband, Ernst Cassirer, Nicolai Hartmann şi Max Scheler, printre alţii, se îmbină cu faptul de a se găsi ambii într-o anumită singurătate, care la rândul ei va contribui, fără nici o îndoială, la concentrarea doar asupra dezvoltării gândirii lor de mare importanţă. Pe de altă parte, menţionata singurătate se împleteşte de asemenea cu poziția lui Heidegger la începutul drumului său, de asistent al lui Husserl, în vreme ce Jaspers trebuia să înfrunte lumea academică a profesorilor de filosofie în care intrase de curând, venind dinspre psihiatrie. Curând încep popasurile lui Heidegger în casa lui Jaspers şi a soţiei sale Gertrude, care se vor prelungi în mod obișnuit la câteva zile. Laolaltă cu invitaţia cordială a prietenului său apar şi aspecte domestice (când soţii Jaspers se referă la faptul că au o căsuţă în Heidelberg). Să vedem în ce mod se referă Jaspers la comunitatea de luptă în scrisoarea din 6.09.21:

„Ajung acum la referirea cu privire la vizita dumitale în Heidelberg pentru a şedea la noi; dar trebuie să repet că locuinţa este oarecum rudimentară (locul de dormit în chaiselongue-ul bibliotecii, locul de spălat în toillete - altă soluţie neavând în casa noastră). Ar fi frumos, aşadar, ca uneori să putem filosofa la ore potrivite de-a lungul unor zile, punând la încercare şi consolidând «comunitatea de luptă». Îmi imaginez că trăim împreună – fiecare în camera lui, nevasta mea este plecată -, fiecare făcând ce vrea şi că noi – independent de momentul meselor – ne reunim după cum ne place şi vorbim, mai ales în amurg, sau cum se întâmplă, fără nici o constrângere. Dacă dumneata ai posibilitatea şi banii, vino, te rog, cât mai repede şi anunţă-mă din timp. Pe 14 septembrie se întoarce nevasta mea, iar atunci mi-ar plăcea să stau din nou singur. Dată fiind situaţia actuală a vieţilor noastre, am să mă ocup eu şi de costurile călătoriei. Despre aceasta nu trebuie să mai discutăm. Ataşez un bilet (1000 de mărci) pentru drum”.

 

Şederea, care în cele din urmă a avut loc acasă la Jaspers, trebuie să fi fost foarte frumoasă şi fructuoasă, şi de aceea citim în scrisoarea lui Heidegger din 19.11.1922 următoarele:

„Cele opt zile în casa dumitale îmi revin în minte permanent. Neaşteptatul, faptul că nu mi-am dat seama de aceste zile, siguranţa «stilului» în care o zi creştea din alta fără artificii, curgerea nesentimentală şi neregulată prin care o prietenie ne-a survenit, certitudinea în creştere a unei comunităţi de luptă asigurată de ambele părţi – toate acestea sunt neliniştitoare pentru spiritul meu, cum sunt lumea şi viaţa pentru filosof”.

Sărind în timp, în scrisoarea din 17.4.24 îi va spune Heidegger lui Jaspers rememorând Corinteni I a sfântului Pavel (căruia îi dedica o parte din lecturile sale pe atunci) [pasaj lipsă în originalul spaniel – n. red]: „De pe 23 septembrie trăiesc alături de dumneata cu bănuiala că îmi eşti prieten. Aceasta este credinţa care îndură totul în iubire”. [În textul spaniol citatul se află patru paragrafe mai jos – n. red.]

În aceste cuvinte se ivesc nu doar ceea ce putem recunoaşte ca o confirmare a acestei prietenii, ci şi faptul care a dat mereu mult de gândit: uniunea indisolubilă între prietenie şi iubire. Şi să recunoaştem în ce fel în aceste expresii se află speranţa unei prietenii valoroase şi promiţătoare. [Pasaj lipsă în originalul spaniol, de la „În aceste cuvinte” până la „valoroase și promițătoare” – n. red.] Iar dacă ne întoarcem încă o dată atenţia la scrisoarea din 19.11.22, Heidegger adaugă faptul că, odată întors în Freiburg, a dat peste ştirea că Universitatea din Marburg era interesată de serviciile lui şi că Natorp dorea mai multe informaţii despre proiectele sale (viitoare). Anul următor deja avea să fie numit profesor extraordinar al Universităţii din Marburg, la intervenţia precisă a lui Natorp, pe care îl va urma la catedră. Natorp va fi murit la aproape un an după aceea (1924).

[În textul spaniol citatul se află imediat după pasajul reprodus din scrisoarea din 19.11.1922 a lui Heideger. După care traducătorul revine opt paragrafe mai jos – n. red.]

Soţii Jaspers manifestau faţă de Heidegger gesturi ample de prietenie şi de preţuire nu doar invitându-l la ei ci, după cum am arătat deja, şi asumându-şi diferite cheltuieli. De exemplu, laolaltă cu primirea lui Heidegger în Marburg, bucurându-se în egală măsură pentru acesta, datorită unei conjucturi fericite, apariţia celei de-a treia ediţie a cărţii lui Jaspers, Psihopatia generală, (scrisoarea din 19.06.23), Gertrude îi oferă lui Heidegger considerabila sumă de 1 milion de mărci cu scopul de a-l sprijini în mutarea şi stabilirea lui la Marburg. [Suma nu reprezenta nici pe departe o avere, în condițiile începutului de hiperinflație din vara lui 1922, când o pâine costa 160 de mărci, iar cu un dolar se puteau cumpăra 7400 mărci – n. red.].

 

2

Întorcându-ne la scrisoarea din anul 1922, să reţinem ce a însemnat o şedere de opt zile în care unicul lucru care conta era convieţuirea filosofică însoţită de un dezinteres, imperceptibil, faţă de lumea externă. Am spune că în ziua de astăzi aproape că nu putem avea clare dimensiunile a ceea ce o astfel de şedere, de această natură, ar fi cu adevărat. Pe lângă faptul că am pierdut semnificaţia genuină a singurătăţii, am pierdut-o şi pe cea a convieţuirii şi prieteniei autentice. În ultima scrisoare a lui Heidegger întâlnim o nouă aluzie la comunitatea de luptă, în care se manifestă deja convingerea timpurie conform căreia ambii trebuiau să fie unicii şi adevăraţii gânditori ai epocii. S-ar putea spune că aceasta pare suficient de extrem şi pretenţios. Fără îndoială, trebuie adăugat că afirmarea lui Jaspers, care are un caracter de profeţie, în timp s-a împlinit. Să citim aici din această scrisoare din 24.11.22:

„Mulţumesc mult! Dumneata ştii cât a însemnat şi pentru mine convieţuirea şi ce aşteptări am de la ea. În deşertul filosofic al epocii noastre este frumos când poţi trăi încrederea. Şi nici unul dintre noi nu ştim ce vrem, adică, amândoi suntem purtaţi de o cunoaştere, care încă nu se constituie explicit. Ce va rezulta de aici?! Gândindu-mă cândva la acele zile, am interpretat acea afirmaţia a dumneata că ar trebui să iasă la un moment dat un Anuar, în sensul că amândoi trebuie să îl facem: Filosofia epocii, Caietele critice ale lui Martin Heidegger şi Karl Jaspers”.

Iar ceea ce e sigur e că nu doar o parte însemnată a filosofiei germane din secolul XX va fi dezvoltată de cei doi, ci şi că ceea ce va fi afectat universităţile germane şi sistemul lor de distinşi profesori chemaţi să ocupe diferite catedre a avut legătură cu cei doi. Ei vor fi participat la acest sistem, însă s-au străduit în acelaşi timp să se menţină fiecare cât mai la margine. În epistolarul lor se găsesc multe judecăţi critice la adresa filosofilor germani ai momentului: Heinrich Rickert, Ernst Cassirer, Max Scheler, şi n-a scăpat nici chiar Husserl, al cărui asistent este încă Heidegger. De exemplu, în scrisoarea lui Heidegger din 14.07.23 citim:

„Dumneata ştii că Husserl a primit o chemare la Berlin. El se comportă faţă de aceasta mai rău decât un docent privat care confundă ordinariatul cu eterna fericire. Ceea ce se întâmplă rămâne în ceaţă – în măsura în care Husserl se vede pe sine ca Preceptor Germanie – acesta fiind complet neinspirat, dacă a fost vreodată astfel, lucru care mie îmi pare din ce în ce mai îndoielnic. El oscilează între un lucru şi altul şi afirmă trivialităţi care sunt de deplâns. Trăieşte din misiunea de a fi „întemeietorul fenomenologiei”, nu este vreun om care să nu ştie asta – cel care stă aici un semestru îşi dă seama de ce se întâmplă. [...] Filosofăm în mod socratic”.

Mai târziu, în 1929, când Heidegger este deja [profesor la Universitatea din Freiburg – precizarea lipsește din originalul spaniol – n. red.], şi unul foarte cunoscut datorită publicării în 1927 a cărţii Fiinţă şi timp, Jaspers îi va spune, o săptămână mai târziu, în legătură cu discursul pe care l-a pronunţat pe 8.04.1929 cu ocazia împlinirii lui Husserl a şaptezeci de ani[2], următoarele: „În legătură cu discursul despre Husserl am câteva întrebări impertinente să-ţi pun”. Întrebările „impertinente” se refereau la cuvintele excesiv de elogioase pe care le-a pronunţat Heidegger despre maestrul său, în acelaşi timp în care îl critica sever în scrisorile sale. Spune Heidegger în discursul său că Husserl „a deschis un spaţiu complet nou pentru interogarea filosofică, cu noi exigenţe, cu estimări distincte, cu o nouă privire către forţele oculte ale marii tradiţii a filosofiei occidentale”[3]. Filosofia lui Husserl, adaugă, „nu constă într-o simplă schemă pentru orientare în lume, nu este nici un mijloc ori o realizare a existenţei umane, ci chiar aceasta însăşi, în măsura în care survine liberă din fundamentul său”[4]. Această filozofie, spune mai departe, este deschisă „unui colocviu cu forţele care operează în întregul existenţei umane”. În fine, încheie spunând că aceasta este „atitudinea filosofului: să asculte cântecul vestitor care se percepe în mersul lumii”[5].

De la început, Jaspers cere, dar foarte discret, o explicaţie cu privire la aceasta cu atât mai mult cu cât Husserl reprezenta pentru el schimbarea filosofiei în ştiinţă, a unei filosofii care se sprijinea pe „vederea fenomenologică”, însă care în mod normal „vedea lucruri irelevante”. Se face prezent aici ceea ce este, de asemenea, caracteristic unei prietenii, faptul că nu semnifică doar înţelegere şi armonie, ci totodată chestionare şi discuţie. Şi mai mult: aceasta nu o pune în pericol, ci o înalţă. În acelaşi sens, este foarte interesant ceea ce i s-a întâmplat lui Ernesto Grassi, în special pentru ţara noastră (Chile), dat fiindcă el s-a stabilit pe perioada anilor ’50, ’60 aici, şi a predat la Institutul Pedagogic. Grassi s-a apropiat prima dată de Jaspers la începutul anului 1928, iar acesta l-a trimis la Heidegger cu recomandarea sa, spunându-i că Grassi i-a făcut o impresie bună şi că a citit deja cartea lui Heidegger (Fiinţă şi timp). (Întreg comentariul autorului chilian, de la „Se face prezent aici”, până la „a citit deja cartea lui Heidegger…” lipsește din originalul în spaniolă – n. red.).

Fără îndoială, impresia pe care i-a lăsat-o lui Heidegger nu este aceeaşi, şi şi-o manifestă faţă de Jaspers în scrisoarea din 10.02.28:

„Domnul Dr. Grassi m-a impresionat în primele momente datorită elanului său şi a unei anumite înţelegeri. Însă m-am întrebat până la ce punct aceasta nu este specific jurnalistic care, în ceea ce priveşte aspectele fundamentale, vânează ultimul strigăt (dernier cri)”.

Jaspers îi răspunde două zile mai târziu, în scrisoarea din 12.02.28:

„Domnul Dr. Grassi mi-a dat imediat şi mie aceeaşi impresie ca şi dumitale. Dacă cineva îi dă un deget, vrea să îi ia toată mâna. Însă şi eu mă mir cum ajunge să conceapă chestiunile filosofice. Este strălucit în a lua interviuri”.

Şi aşa, trecând timpul, se petrec lucruri de mai mare ori de mai mică importanţă, precum acel congres de la Davos despre care îi vorbeşte Heidegger prietenului său în scrisoarea din 21.12.1928, povestindu-i că a primit o invitaţie şi propunându-i să se întâlnească la acele înălţimi (Davos se găseşte în Alpii elveţieni). Tema este Critica raţiunii pure şi problema întemeierii metafizicii. Congresul are loc pe 29 martie. Amândoi îşi dau seama că nu trebuie să iei (sic!) prea în serios acest tip de eveniment, care este ceva aproape pur publicitar, şi de aceea Heidegger (ceea ce este amuzant) recunoaşte în scrisoarea sa că-şi va confirma prezența în funcţie de programul de schi. (Cum se ştie, Heidegger era un împătimit al schiatului). Jaspers nu participă.

Congresul are loc, iar Heidegger, în scrisoarea din 25.06.29, după ce se referă la faptul norocos de a nu mai avea ce să vadă (la momentul respectiv) prin întrebări către cei invitaţi, spune:

„Pe de altă parte – în ciuda a ceea ce nu a fost vesel şi care nu se potrivea cu stilul meu – la Davos am putut experimenta în chip direct şi puternic că totuşi are un sens să te afli aici; anume faptul de a accepta că apar scorneli cu privire la cineva”.

În aceste cuvinte ale lui Heidegger zvâcnesc trei lucruri: unul care are legătură cu faptul că între el şi Cassirer a avut loc o confruntare în care Heidegger a fost foarte agresiv; că această confruntare a dat mult de vorbit în epocă; şi, al treilea, cel care se referă la faptul că Jaspers nu a intenţionat în nici un fel să meargă la acest colocviu.

 

3

În fine, în anul 1929, prietenia dintre cei doi gânditori se menţine şi merge mai departe. De exemplu, în aceeaşi scrisoare de după congresul de la Davos, Heidegger îi spune prietenului său o propoziţie care nu încetează să impresioneze: „împreună cu dumneata mereu filosof în tăcere”, iar dacă mergem şi mai departe întâlnim cu atât mai multe expresii cu acelaşi conţinut: în scrisoarea din 24.04.26, scrisă din cabana sa din Todtnauberg, pe care a construit-o în 1922 împreună cu studenţii săi, Heidegger îi spune lui Jaspers:

„Este deja noapte adâncă – viscolul mătură înălţimile, în cabană bârnele trosnesc, viaţa se odihneşte pură, simplă şi mare pentru suflet. Adesea doresc ca în aceste ore să fi fost aici lângă mine. Între timp nu înţeleg cum acolo jos se pot juca roluri atât de ciudate”.

Ce pasaj frumos! Şi unul dintre cele mai mişcătoare, în el aflându-se conţinut totul într-o tensiune aparte. Mă refer la ceea ce se va întâmpla câţiva ani mai târziu. Heidegger, cel din Pădurea Neagră, din provincie, din Todtnauberg, va spune că se simte mai bine alături de ţărani decât alături de profesori. Anume în cabana sa va fi scris cartea care a avut cel mai mare impact în filosofia secolului XX: Fiinţă şi timp, pe care putem conta astăzi prin remarcabila traducere hermeneutică (traducción hermenéutica) a lui Jorge Eduardo Rivera, care i-a dedicat mai bine de treizeci de ani. În scrisoarea din 01.05.1927, Jaspers îi mulţumeşte prietenului său pentru exemplarul din Fiinţă şi timp pe care i l-a trimis editura Max Niemeyer. În această scrisoare se face încă o dată aluzie la comunitatea de luptă, şi în sensul acestei comunităţi gânditorul din Heidelberg spune referindu-se la Fiinţă şi timp:

„Încă nu am putut să o citesc din nou, am aruncat o privire şi am citit câteva pagini în treacăt. Mă simt ca la Crăciun: ca şi cum am escalada un nou podiş, cu care nu ne putem încă obişnui; precum comunitatea la început încă neformulată şi divergenţele, inclusiv nedumerirea reciprocă a primelor mişcări precum şi orientarea pe jumătate oarbă, pe care fiecare le-a generat”.

Întâlnim aici ceea ce este propriu unei prietenii, în sensul a ceva care se dezvoltă şi creşte, şi care în acest proces trece prin noi stadii în care există iarăşi noi dificultăţi de depăşit. Iar asta vizează receptarea lucrării Fiinţă şi timp. Însă se întâmplă, ca aflându-se în acest nou stadiu, să se simtă o dificultate: Jaspers presupune în a sa Autobiografie filosofică faptul că, nemotivându-l prea mult Fiinţă şi timp şi nefăcând comentarii importante cu privire la ea (de exemplu, o recenzie), avea loc aici o primă distanţare din partea prietenului său. Probabil prima greutate a acestei prietenii ascendente a apărut înainte, deoarece vis-à-vis de o recenzie pe care Heidegger i-a făcut-o cărţii lui Jaspers (vezi Wegmarken), Psihologia concepţiilor despre lume, cel din urmă recunoaşte că recenzia nu l-a prea interesat, lucru care i se părea deja în neregulă. Dar să îl lăsăm mai bine chiar pe Jaspers să vorbească:

„Apariţia cărţii Fiinţă şi timp (1927) a lui Heidegger nu a adus cu sine o adâncire, ci mai degrabă o superficializare a relaţii noastre, lucru pe care l-am notat de atunci. Am reacţionat fără să fiu cu adevărat interesat, ca atunci, în urmă, la critica pe care mi-a făcut-o la Psihologia concepţiilor despre lume. Încă din 1922, Heidegger mi-a citit câteva pagini din manuscrisul de atunci. Mi se păreau de neînţeles. Eu militam pentru un mod natural de expunere. Heidegger mi-a spus, cu o anumită ocazie mai târziu, că el era mult mai avansat şi că vechiul mod de expunere deja a fost depăşit şi că altceva ar urma. Despre conţinutul cărţii n-am ştiut nimic înainte de 1927. Acum am văzut o lucrare care a generat impresie imediat prin intensitatea elaborării, construcţia conceptualizării, izbutirea unei folosiri lingvistice adesea iluminante. Dar în ciuda strălucirii analizei puternice mi se părea neproductivă pentru ceea ce eu căutam, din punct de vedere filosofic”[6].

Şi continuă Jaspers:

„Eu mă bucuram pentru opera celui legat de mine, însă nu aveam nici un chef să o citesc, oboseam imediat, pentru că stilul său, conţinutul şi modul de gândire nu îmi spuneau nimic. Percepeam mai degrabă cartea nu drept ceva împotriva căreia trebuia să meditez, cu care trebuia să mă confrunt. Spre deosebire de conversaţiile cu Heidegger, de aici nu-mi (pro)venea nici un impuls. Heidegger trebuie să fi fost dezamăgit. Eu nu îi ofeream serviciul unei lecturi radicale şi critice, găsindu-mă pătruns de efortul solicitant al filosofării mele, aşa cum el de tânăr şi-a expus propria sa gândire cu privire la lucrarea mea Psihologia concepţiilor despre lume. Devine inteligibil de ce mi-a scris că, în ceea ce îl priveşte, nu îşi va manifesta nici un interes pentru scrierile mele viitoare”[7].

Ne aflăm, aşadar, în faţa unei prietenii care prezintă aici prima poticneală mai înainte de ruptura din anul 1933. Trebuie să adăugăm, cu toate acestea, că această prietenie a fost de la începuturile ei puternică şi radicală manifestându-se chiar şi după război, Jaspers căutând o renaştere a ei prin scrisoarea din 06.02.49, chiar dacă i s-a solicitat din partea unei „Comisii de curăţenie” (Bereinigungskommision) a Universităţii din Freiburg o informare în cadrul „Raportului Oelhlkers”, către sfârşitul anului 1945. Şi această informare conţinea, pe de o parte, o recunoaştere a importanţei lui Heidegger ca gânditor, dar, pe de altă parte, „recomandarea unei suspendări din funcţia de profesor pentru câţiva ani”[8].

 

4

Deoarece anul 1927 oferă un potenţial prim moment conflictual, se cade să avem în vedere faptul că ne aflăm în faţa nu doar a doi mari filosofi şi scriitori, ci de asemenea, după cum ne-a rezultat, înaintea a doi maeştri ai genului epistolar. În consecinţă, se cuvine să spunem aici că facem, cu aceasta, referinţă la un gen care îşi are propriile legi. Spre deosebire de roman sau de poezie, într-un epistolar există un dus şi un întors, o comunicare la care se aşteaptă un răspuns de la celălalt într-un timp rezonabil. Iar aceasta o spunem în acest context, urmărind ceea ce este obişnuit în practicarea acestui gen, în măsura în care, după cum ştim, se numeşte „scrisoare” (carta) şi Carta magna, dar şi Scrisoare despre umanism a lui Heidegger, în ale cărui scrieri nu există ori, cel puţin, nu se aşteaptă să existe un răspuns la ele. Şi este vorba prin urmare în acest gen epistolar pe lângă semantica pe care o implică o scriere, chiar dacă e vorba de o declaraţie notarială, nu doar de conţinuri semantice subiacente prezente în roman, în lirică, în epică, în tragedie ori în comedie, ci şi de aspectele specifice acestui gen care ţin de posibilităţile, de exemplu, ale unui răspuns foarte scurt dat unei scrisori foarte lungi, ale unei prelungiri excesive a răspunsului sau, dimpotrivă, ale unui răspuns aproape imediat. De exemplu, să luăm cazul în care, pentru multă vreme, Heidegger în multe scrisori de la începutul acestei prietenii notează mereu la final, la momentul despărţirii, expresia: „Din casă acasă” (Von Haus zu Haus). Acest mic gest pe care probabil îl putem interpreta precum o formalitate a vremii, este fără îndoială mai mult decât atât. Ar fi vorba, aşadar, de un gest aparte de încredere: i se vorbeşte prietenului ca şi cum el s-ar afla în propria-i casă şi, viceversa, ca şi cum emitentul scrisorii spune lucrurile în aşa fel de parcă le-ar spune în casa prietenului său, receptorul scrisorii. (Iar dacă acest cerc nu este, în cele din urmă o formalitate, mai mult ca sigur acesta i-a fost sensul originar).

Pe de altă parte, se cuvine să fim atenţi la următorul aspect al acestui epistolar, anume la faptul că avem de-a face cu doi mari gânditori (sau care au ajuns să fie recunoscuţi astfel), care, într-un fel ori altul, ar fi putut şti la momentul redactării scrisorilor că vreodată acestea vor fi cunoscute şi publicate. Şi iată că una dintre caracteristicile acestei corespondenţe este neobişnuita intimitate. De fapt, în corespondenţă se obişnuieşte să se spună chiar şi ceea ce nu se spune faţă în faţă. În scrisoare „se joacă”[9] o explorare a sinelui, uneori şi a celuilalt, a destinatarului, ori a altor persoane la care se face aluzie. Se întâmplă, aşadar, iar acesta este un alt atribut al genului epistolar, că în scrisori îndrăznim să spunem lucruri pe care în mod normal nu le rostim. Ei bine, ce se întâmplă atunci, fiind conştient că scrisoarea pe care o scriu acum va fi cândva scoasă la iveală? Mai mult, că va fi şi examinată şi interpretată, precum facem noi acum cu acest epistolar? Această consideraţie introduce indubitabil un anumit factor pe care îl putem numi de distorsiune, care se datorează faptului că există de la început riscul unei pierderi a intimităţii. Factorul semnalat are legătură, în mod sigur, cu faima: este un factor care poate afecta clar epistolarul a două personaje publice, cunoscute şi la nivel mondial (ori care vor ajunge să fie), precum în cazul gânditorilor aici în discuţie. Scrisoarea unui student adresată prietenei sale care studiază într-o universitate îndepărtată, nu atrage în mod normal nici un pericol de pierdere a intimităţii.

Şi nu este cazul să vorbim de aşa ceva, chiar dacă presupunem că mama studentei, fiind de felul ei băgăcioasă şi pe deasupra şi împotriva acestei relaţii, a citit una dintre aceste scrisori, întrucât aceste scrisori nu au fost scrise cu aşteptarea că într-o zi vor fi citite de un public avid de a le cunoaşte conţinutul. Şi, urmărind şi mai departe acest factor de distorsiune care antrenează riscul pierderii intimităţii, dimpreună cu spontaneitatea şi chiar, până la un punct, şi autenticitatea unei scrisori, ne putem întreba cu privire la motivul pentru care atât Jaspers, cât şi Heidegger au păstrat un dosar cu scrisorile lor laolaltă cu copiile celor trimise şi cu ciornele scrisorilor netrimise vreodată. Plecând de la aceste consideraţii, nu e posibil ca mesajele acestor scrisori, poate ale tuturor frazelor, să fie stabilite pentru această fereastră deschisă publicului? Poate că da.

Fără îndoială, dacă poate avea loc o conştientizare cu privire la public, a publicităţii şi a devenirii publice a unei corespondenţe, se cuvinte să clarificăm aici ceva: că, oricum ar fi, aceasta nu împiedică în mod necesar semnalata pierdere a autenticităţii. Dimpotrivă, trebuie spus în legătură cu aceasta că amintitul factor de distorsiune se poate regăsi, din capul locului, ori poate să apară în multe situaţii, dar acesta nu este strict necesar. Dorind să analizăm acest loc, fiind necesar să aşteptăm desfăşurarea analizei epistolarului în chestiune, se cuvine să adăugăm în primă instanţă că intimitatea este un concept care de obicei nu este suficient înţeles. Cu siguranţă intimitatea unei scrisori rezidă, înainte de orice, în faptul că în ea se exprimă informaţii, emoţii, sentimente, gânduri personale cu privire la sine, la alţii sau la alte situaţii, dar, şi acesta e cel mai important, nu e necesar ca aceste informaţii să-şi piardă acest caracter (de intimitate) pentru că, o dată, devin cunoscute, şi, apoi, pentru că în momentul scrierii lor eu sunt conştient că ele vor ajunge publice. Am spus că riscul, pericolul acestei pierderi există, dar aceasta nu implică o necesitate. Ceea ce afirmăm aici cu privire la intimitate presupune ceva special şi care de aceea poate deveni mai inteligibil în diferite situaţii: de exemplu, sărutul dat într-un loc public nu încetează a fi un sărut intim, pentru că a fost dat chiar acolo, iar cea care îl primeşte ştie de la început că sunt înconjuraţi de oameni.

Nu, intimitatea constă precis în această prezenţă a interiorităţii fiecăruia în momentul sărutului, pe care ambii o (re)simt cu adevărat. În fine, cât nu se justifică prezenţa vreunui loc în care intimitatea, spontaneitatea şi autenticitatea acestui epistolar s-au pierdut, trebuie, deci, să ne încredem în ceea ce găsim efectiv, iar dacă vrem să rezumăm totul printr-un cuvânt, să spunem că în acest epistolar se găseşte veracitatea.

 

5

Dacă în vreun fel acest factor de distorsiune al epistolarului Jaspers-Heidegger prezintă vreun incident, în orice caz acesta ar fi mult mai mic în anii ’20. În această primă etapă a relaţiei dintre cei doi gânditori devine vizibilă în corespondenţa şi în întâlnirile lor o dăruire (entrega) cu totul spontană unei filía în sensul cel mai deplin şi mai înalt al termenului grecesc, care în 1929 se păstrează intactă. În scrisoarea din 25.02.28, datată în Marburg, Heidegger îi povesteşte prietenului său că a primit o chemare de la Universitatea din Freiburg şi că a fost propus ca loc unic (ceea ce sună nostim în spaniolă), adică, drept singurul candidat acceptat pentru a ocupa acea catedră, în acest caz, catedra lui Husserl. Îşi va prelua nouă catedră cu „Lecţia inaugurală”, care este ceea pe care azi o cunoaştem drept Ce este metafizica? Un an mai târziu, în scrisoarea din 18.10.29, expediată acum din Freiburg, Heidegger îi comunică prietenului său că a fost invitat de către Universitatea din Heidelberg să dicteze în decembrie o conferinţă, şi că el îşi propune să vorbească despre aceeaşi temă din „Lecţia inaugurală” (adică, în principal despre nimic). După ce a trecut această conferinţă, Jaspers îi spune lui Heidegger următoarele: „Din timpuri imemoriale, azi te-am ascultat pe dumneata ca pe nimeni altul. M-am simţit extraordinar în această urcare neîntreruptă (ininterrumpido trascender), precum în aerul pur.” Şi închide: „Încă se mai filosofează!”.

Şi ca şi cum chemarea lui Heidegger la Marburg şi apoi la Freiburg n-ar fi fost de ajuns, îi mai soseşte una şi de la Universitatea din Berlin. Îi comunică prietenului său imediat acest lucru, pe care îl consideră drept o noutate bună, în scrisoarea din 29.03.30, în termeni entuziaşti şi nostimi: „Ieri după-amiază am primit telegrafic din cer o chemare de la Berlin”. Jaspers îi răspunde în aceeaşi zi, felicitându-l pentru această chemare despre care s-a informat din presă (se pare că scrisorile s-au încrucişat):

„Abia am citit în presă că dumneata ai primit o chemare de la Berlin. Te felicit din inimă. Asupra dumitale a venit nu doar cea mai mare onoare care îi poate fi atribuită unui filosof universitar, ci pe deasupra se întâmplă să ocupi postul cel mai vizibil, să experimentezi şi să elaborezi datorită lui impulsuri noi, necunoscute până acum în filosofarea dumitale. Nu există oportunitatea mai mare”.

Nu trebuie să uităm prestigiul maxim al acestei catedre, cea mai importantă din Germania, şi de aceea următoarele cuvinte ale lui Jaspers corespund unei nobile recunoaşteri personale:

„Faptul că şi eu am nutrit chemarea de la Berlin mă face să simt o uşoară durere. Dar este cea mai mică durere posibilă, acum că dumneata ai primit această chemare. Conştientizarea faptului că uneori se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple şi că în acest moment este de necontestat şi drept ca dumneata să-ţi asumi această posibilitatea de acţiune, constituie o bucurie atât de stenică încât durerea ce afectează personal, privat şi în linişte, începe să dispară chiar de la origine. Am putea, nu, să discutăm în plimbările dumitale berlineze? M-ar bucura ca aceasta să fie posibil, mulţumită dispoziţiilor dumitale”.

Însă apoi se întâmplă ceea ce a fost foarte uluitor pentru Jaspers şi pentru întreaga lume academică germană din epocă: Heidegger, în mai puţin de două luni, respinge catedra cea mai râvnită din Germania, fapt pe care îl comunică lui Jaspers în scrisoarea din 17.05.30: „Dragă Jaspers, nu am ce noutăţi să îţi transmit cu excepţia sentimentelor de prietenie, pe care ţi le-am împărtăşit deja. Acum câteva zile am respins chemarea de la Berlin”. Mai târziu avea să apară frumoasa şi emoţionanta scriere De ce să rămânem în provincie, care culminează cu o respingere rotundă (spunând un „nu, în mod irevocabil”) chemării pe care i-o adresase Universitatea din Berlin. În acest text, dorind să îşi expună motivele „rămânerii în provincie” şi să-şi descrie habitatul cabanei din Todtnauberg, spune:

„Aceasta este lumea muncii mele (mi mundo de trabajo) – văzută prin ochii contemplativi ai vizitatorului ori ai vilegiaturistului. Îi simt transformarea din oră în oră, noapte şi zi, în marea scurgere a anotimpurilor. Tăria muntelui şi duritatea rocii primitive, creşterea cumpătată a mestecenilor, măreţia strălucitoare şi firească a pajiştilor înflorite, susurul pârâului de munte în lunga noapte de toamnă, simplitatea şesurilor acoperite de zăpadă, toate acestea se îngrămădesc, se bulucesc şi vibrează de-a lungul existenţei cotidiene până sus”[10].

Iar apoi apare aceeaşi impresie surprinzătoare a naturii în invitaţia sa la filosofare:

„Când în noaptea adânca de iarnă o fioroasă furtună de zăpadă vuieşte în jurul cabanei, acoperind şi ocultând totul, atunci este ora propice filosofiei. Atunci interogarea trebuie să devină firească şi esenţială. Elaborarea fiecărei gândiri nu poate fi decât dură şi serioasă. Efortul de a lega cuvintele se aseamănă cu rezistenţa semeţilor mesteceni în faţa vijeliei”[11].

Ulterior, în scrisoarea din 17.05.30, Heidegger notează ceea ce a fost neplăcut în legătură cu chemarea la Berlin. Repetând la început câteva destăinuiri pe care i le-a făcut Ministrul badez de Stat, îi povesteşte lui Jaspers câteva şuete survenite cu această ocazie, descalificându-i în treacăt pe doi dintre cei mai distinşi filosofi ai epocii:

„Facultatea i-a propus locul unic lui Cassirer, refuzat lui Hartmann şi «desemnat» mie, dar manifestând îndoieli cu privire la tinereţe şi altele. Se dorea în acest mod anexarea pe lângă cei patru mediocri şi deficienţi a unui al cincilea inofensiv”.

(Nu ştim la care alţi doi se mai referă, în afară de Ernst Cassirer şi Nicolai Hartmann – nota traducătorului, D. M). Şi chiar dacă Jaspers a insistat prima dată pe lângă prietenul său să accepte pomenita catedră din Berlin, în urma refuzului acestuia, încearcă în fel şi chip să-i justifice, la rându-i, decizia, gândindu-se la cât de important trebuie să fi fost pentru Heidegger să „rămână în provincie”, în apropiere de locul său natal. Însă, în acelaşi timp, îşi manifestă preocuparea cu privire la ce se întâmplă în acel moment cu universitatea în Germania. În acest sens, se întrevede aici ceva vizionar, pentru că ceea ce avea să survină în scurt timp datorită naţionalism-socialismului avea să fie o restructurare radicală a universităţii. Având în minte aceste aspecte, să citim următorul pasaj din scrisoarea adresată lui Heidegger din 24.05.30:

„Refuzul dumitale definitiv m-a motivat iarăşi. Te înţeleg cu întârziere. Certitudinea deciziei dumitale nu lasă loc de vreo îndoială cu privire la justeţea alegerii dumitale. Ceea ce hibernează în dumneata din punct de vedere filosofic şi ceea ce numai dumneata poţi percepe, poate mai bine ieşi la lumină aici în sud, în una dintre oazele deşertului prezent. În ciuda a aceasta, apreciez că nu este lipsit de interes faptul că exerciţiul filosofării nu are loc la Berlin, în atenţia realităţii actuale. Există în ea (în decizie, n.tr.) o renunţare şi o chemare, ale căror ultime sensuri nu le înţeleg. Poate va rezulta ceva bun din aceasta. Îţi doresc tot ce-i mai bine pentru cercetarea dumitale pe baza raţiunii atât de decisiv asumată de dumneata. Pentru moment, decizia dumitale are o semnificaţie obiectivă pentru universitatea noastră germană. Deoarece pentru mulţi va fi ceva sugestiv: Berlinul pierde din valoare, universităţile mici câştigă. Nu cred că aceasta se uită uşor”.

Apoi, în aceeaşi scrisoare din mai 1930, revenind la vechea sintagmă a comunităţii de luptă, şi, ar trebui spus, la visul ocrotit şi tânjit de ambii, Jaspers îşi exprimă dorinţa puternică că Heidegger s-ar putea interesa de Heidelberg, unde preda el, şi astfel spune cu privire la posibilitatea de a sta împreună:

„Ar trebui să te decizi dacă amândoi suntem în stare să filosofăm, chiar într-o discuţie radicală, sau dacă trebuie să urmăm vechiul drum solipsist, precum s-a întâmplat mereu în universităţi unde au fost doar polemici, dar nu şi realizări, şi unde nimeni nu se «apropie prea mult de nimeni». Ar fi pentru noi ca o verificare a filosofiei existenţei, care nu s-a putut voi şi face direct. Dacă cumva în situaţia opiniei publice va apărea o mişcare de înfăptuit de-a lungul anilor, atunci filosofarea va avea parte de un nou apel şi de o verificare pentru ceilalţi, care ar vedea că aceasta, care este realitate, poate avea loc. Dacă nu se va întâmpla aceasta, voi resimți în cazul meu o durere extraordinară şi cred că şi în al dumitale”.

Jaspers mărturiseşte, în cele din urmă, că în ceea ce priveşte aceste proiecte are o îndoială cu privire la sănătatea sa adăugând chiar teama că viaţa îi va fi probabil foarte scurtă (ceea ce la urma urmei, din fericire, nu s-a adeverit: a murit la optezeci şi şase de ani). Doctorul Albert Fraenkel (prieten al familiei) i-a prevăzut când avea optsprezece ani, în 1901, puţini ani de viaţă datorită unei afecţiuni serioase a plămânilor, care deşi i-a provocat neplăceri până la moarte, nu l-a răpus niciodată. Totuşi se cuvine să mai spunem că, în ceea ce priveşte amintita scrisoare din 25.05.30, ceea ce era implicat în proiectul comunităţii de luptă nu avea legătură doar cu ideile de comunicare şi de luptă plină de iubire, ci şi cu un nou mod de a face filosofie. Şi astfel datorită rupturii acestei prietenii (şi probabil nu datorită acelor motive reale de sănătate) aceasta nu s-a realizat, aducând cu sine durere, durere pe care o simţim şi noi, datorită acestei nereuşite, când ne apropriem cuvintele lui Jaspers. Ceea ce caracterizează departamentele, şcolile şi institutele de filosofie sunt atomismul lor şi lipsa de comunicare.

 

6

Ceea ce este sigur în toată această primă perioadă a acestei prietenii (au trecut deja zece ani de când s-au cunoscut cei doi, 08.04.20) e că gesturile prieteneşti sunt, după cum recunoaşte chiar Jaspers mai încolo, mai clare şi mai evidente din partea lui Heidegger decât invers. De exemplu, vedem aceasta cu privire la modul în care cei doi receptează reciproc lucrările schimbate între ei: deja am subliniat receptarea lucrării Fiinţă şi timp în 1927. Spre deosebire de atitudinea lui Jaspers, vedem cum primeşte Heidegger Filosofia, din care recunoaşte că a citit deja părţile ultime din „Metafizica”, partea a treia a cărţii şi ultima. Se referă la aceasta în scrisoarea din 20.12.31, unde spune cu privire la marea operă a lui Jaspers:

„Ceea ce este esenţial e că astăzi, cu opera dumitale, există în filosofie ceva care este inevitabil (insoslayable) şi total. Dumneata vorbeşti din perspectiva acţiunii clare şi decisive a învingătorului şi din bogăţia a ceea ce a fost probat existenţial. Opera va scoate la lumină oculta(ta) lipsă de forţă a celor plăpânzi (débiles) şi a celor puţin pricepuţi, îi va face pe cei ce râvnesc în mod natural să se simtă modeşti, care sunt şi puţini de altfel, şi ne va înaripa pe toţi cei care suntem necunoscuţi şi care ne-am asumat un ţel”.

Şi, referindu-se la faptul că Jaspers ar fi cel chemat să ocupe catedra de la Berlin, Heidegger continuă recunoscându-i, în mod remarcabil, valoarea prietenului său:

„Dumneata deţii acum nu doar solul, orizonturile cele mai bogate şi siguranţa poziţiei, ci de asemenea şi valenţa definitivă pentru a fi realmente potrivit acolo. [...] Poate că fericita relaxare dinamică în urma întregirii acestui drum va însemna pregătirea unui al doilea drum către genuina opinie publică a conducătorului «înţelept» şi păzitor”.

În cele din urmă, se exprimă încă o dată acel Heidegger care, precum Nietzsche, vede mereu realităţile mundane cu distanţa(rea) unui filosof, prieten al tăietorilor de lemne şi al ţăranilor care fumează din pipă în linişte sub cerul înstelat, spunând că este înfricoşat de îndoielnicul succes al cărţii Fiinţă şi timp, făcând aluzie la „flecăreala heideggeriană” şi mărturisind că a îndrăznit ceva care depăşeşte „forţa sa existenţială”. Şi adăugă:

„Exist de atunci în rolul unui custode al unei galerii care, printre altele, trebuie să acorde atenţie la faptul dacă perdelele ferestrelor se ridică şi coboară corect, pentru ca puţinele opere mari ale tradiţiei să aibă parte de o iluminare mai mult ori mai puţin adecvată în faţa spectatorii ocazionali”.

Iar mai încolo:

„Pe jumătate şvab, mă aflu de asemenea la vârsta şvabilor, la care se devine suficient de prudent pentru a şti ceea ce se poate şi trebuie ştiut şi ceea ce nu se poate şti”.

În cele din urmă, manifestându-şi preferinţele, niciodată îndeajuns de subliniate pentru cabana din Todtnauberg şi pentru tot ceea ce se poate trăi acolo, zice referindu-se la familia sa:

„Mâine ne vom duce la cabană pentru toate zilele sărbătorii de Crăciun. Din când în când vor avea loc o furtună de zăpadă, urletele vulpilor în pădurea ninsă, măreţul cer nocturn şi plimbările solitare prin văile liniştite”.

În răspunsul din 24.12.31 la această scrisoare, Jaspers îi va spune: „În cabana dumitale te vei simţi incomparabil mai bine. Ce bine ar fi fost să te fi putut întâlni în văile înalte ale unui colţ de pădure”. Ultima frază este în mod deosebit decisivă cu privire la această profundă prietenie. Putem spune că, într-un anumit mod, Jaspers l-a întâlnit mereu pe prietenul său într-un colţ al pădurii, alături de care se simţea atât de bine şi de aproape. Mai mult, în ciuda abisului rupturii ulterioare, continuând cu această imagine ajunsă metaforă, Jaspers şi Heidegger, chiar distanţaţi, persistă în a se întâlni la colţul unei păduri, precum în un dincolo (afuera) de orice perimetru convenţional. Aceasta îmi aminteşte de un film japonez – Dincolo de viaţă – în care este vorba despre marginea (limbo), care este reprezentată cu ajutorul cuplurilor umane, unde se află mulţi morţi care locuiesc într-un edificiu cumva retras, dar conectat cu oraşul. Sarcina pe care o au aceşti morţi este de a recomanda amintirea din viaţa lor pe care o apreciază şi o tânjesc cel mai mult, care trebuie descrisă minuţios, pentru ca ulterior să se facă un film după ea. După ce, ulterior, într-o sală de cinematograf din această zonă de margine se prezintă aceste plăsmuiri, imediat după ce au loc, pornesc în cealaltă lume, rămânându-se pentru totdeauna în acest vis.

În acest fel, ne putem imagina că aceşti doi gânditori deja morţi şi-au dorit, trecând dincolo, să rămână pentru totdeauna în această amintire preţioasă.

 

Note:

[1] K. Jaspers, Philosophiche Autobiographie, Piper, München, 1977, p. 92. Citat în sursa noastră principală pe care o vom cerceta în cele ce urmează: Martin Heidegger-Karl Jaspers, Briefwechsel 1920-1963, Piper, München, 1977, p. 222, traducerea mea. Briefwechsel, de asemenea, publicată în Gesamtausgabe.
[2] Vezi Martin Heidegger, „Edmund Husserl zum 70. Geburtstag,” (Akademische Mitteilungen: Organ für die gesamten Interressen der Studentenschaft von der Albert-Ludwigs-Universität in Freiburg/Br., 4. Folge 9. Semester, Nr. 14, May 14, 1929, pp. 46-47.) sau traducerea în engleză: „Heidegger’s speech at Husserl’s seventeenth birthday celebration”, translated by Thomas Sheehan. Sursa: internet [sic!].
[3] Briefwechsel, cit., pp.251-252 (cu menţiunea că această frază este citată aici de profesorul Holzapfel drept o afirmaţie, ea fiind în discursul lui Heidegger, în versiunea engleză, un pas al unei succesiuni de interogaţii: „Is it simply that the space then available for philosophical inquiry grew wider and more complex? Is it not, rather, first and foremost that your research created a whole new space for philosophical inquiry, a space with new claims, different evaluations, and a fresh regard for the hidden powers of the great tradition of Western philosophy?”, n.tr.).
[4] Din nou, pentru siguranţa traducerii, versiunea engleză: „Philosophy, then, is not a doctrine, not some simplistic scheme fororienting oneself in the world, certainly not an instrument or achievement of human Dasein. Rather, it is this Dasein itself insofar as it comes to be, in freedom, from out of its own ground”(n.tr.).
[5] Sheehan traduce această frază astfel: „But that is the comportment of the philosopher: to listen attentively to what is already sung forth, which can still be perceived in each essential happening of world”, prezentând şi nuanţa de „esenţial” a ceea ce se întâmplă în lume (n. tr.).
[6] Citit în Briefwechsel, p. 240.
[7] Ibid.
[8] Ibid., pp.269-273.
[9] Ghilimelele îmi aparţin, autorul nefolosind aici verbul „jugar”, ci „arriesgar” (= a risca, a-şi asuma, a se aventura). Expresia „se joacă” am folosit-o în sensul unui joc riscant, ca atunci când cineva se joacă cu „stabilitatea” vieţii lui în diferite situaţii (n.tr.).
[10] M. Heidegger, „Schöpferische Landschaft: Warum blebein wir in der Provinz, în Gesamtausgabe”, vol. 13, Klostermann a. M., pp. 9-10.
[11] Ibid., p.10

 

Textul integral în spaniolă

 ENSAYOS LA „COMUNIDAD DE LUCHA” JASPERS-HEIDEGGER. AUGE Y CAÍDA DE UNA AMISTAD
 Cristóbal Holzapfel, Universidad de Chile

 
1

 Karl Jaspers y Martin Heidegger se conocieron, como cosa de destino, nada menos que para la celebración de un cumpleaños de Edmund Husserl (maestro de Heidegger) en el año 1920, en Friburgo en Brisgovia, donde Husserl enseñaba, y del cual Heidegger era su Asistente.

Con ello comienza una larga amistad con su auge, con muchos gestos de auténtica filia griega, su climax, en el que Heidegger llega a proponerle a su amigo la formación de un „comunidad de lucha” {Kampfgemeinschaft) a la que pertenecerían únicamente ellos dos, y el desenlace que será finalmente el doloroso quiebre de esta bella amistad. Es cierto que en la post-guerrra esta amistad parece cobrar nuevos bríos, y en ello juega un papel importante este proyecto de la „comunidad de lucha”, mas, desde 1933 ellos nunca se volvieron a encontrar nuevamente, y esa renovada amistad aconteció tan solo de modo epistolar.

En cierto modo, podríamos decir, por distintas razones que ya analizaremos, en esta amistad profunda se reproduce una buena parte de la historia dolorosa de Alemania de entreguerras, el nazismo, la guerra, la derrota de Alemania y su recuperación (la que para Jaspers nunca fue del todo convincente).

Centrándonos en el momento de climax de esta amistad, como decíamos, ella tiene que ver con la propuesta de la formación de una „comunidad de lucha” entre ambos pensadores. Si bien la propuesta nace de Heidegger, cabe reconocer que en ella se ponen en juego varios de los que serán los puntos capitales del pensamiento de Jaspers: por de pronto, las ideas de comunicación y lucha amorosa. Jaspers es, entre muchos otros aspectos, el filósofo de la comunicación, el que piensa en la posibilidad de una genuina comunicación existencial. Ello está a su vez relacionado con la idea pareja de una „lucha amorosa”, de acuerdo con la cual se trata de una lucha tal que puede darse entre las existencias, que hayamos entregado de antemano cualquier arma que tengamos (entiéndase aquí „arma” en sentido figurativo), como también dejando a un lado toda posible cautela o reserva. Para Jaspers, el hombre únicamente puede ser sí mismo en comunicación con el otro, y la lucha amorosa viene a ser la expresión de esa comunicación. En otras palabras, podríamos decir que en la propuesta de la comunidad de lucha palpita el más alto sentido socrático del diálogo (tomando igualmente en consideración que el propio Jaspers se encargará de hacer oportunamente las distinciones necesarias al respecto).

Partamos en lo que se refiere a esta relación interfilosófica desde que ambos pensadores se conocen. Ello ocurre el día 8 de abril de 1920 (que podría considerarse histórico dentro de la historia de la filosofía), con motivo del cumpleaños 61 de Edmund Husserl.

Jaspers comenta este encuentro en so. Autobiografía filosófica, haciendo alusión a una anécdota divertida. Escuchemos:

En los primeros meses de 1920 estuvimos mi Señora y yo algunos días en Friburgo, con ocasión de hablar con Husserl y Heidegger. Se celebraba el cumpleaños de Husserl. Estábamos en un amplio círculo alrededor de la mesa para la hora del café. En ese contexto la Señora Husserl llamó a Heidegger el „niño fenomenológico” (Jaspers 1977, p. 92).

Cuando ambos pensadores se conocen en Friburgo, Jaspers, con su obra Psicopatología general (de 1913) y su Psicología de las concepciones de mundo (de 1919), ya es una figura destacada en el mundo académico alemán, y es a su vez 6 años mayor que Heidegger. La verdad es que Jaspers viene a ser el primero en sellar esta amistad. De manera acogedora y jovial le dice a Heidegger en carta del 28.6.1921:

¿Usted no querrá titularme «Profesor»? ¿Justo cuando hace ya harto tiempo que hemos iniciado una relación «filosófica»? ¿O confía en mí tan poco?1.

Por su parte, Heidegger será el primero en hablar de la así llamada „comunidad de lucha” entre ambos, idea que encuentra inmediata acogida en Jaspers y que seguirá vigente a lo largo de gran parte de sus vidas.

La propuesta de una „comunidad de lucha” se apoya en el hecho de que ambos pensadores se ven a sí mismos como marginales a las corrientes filosóficas imperantes en ese momento en Alemania, las cuales representan para ellos una „filosofía escolar” que tiene a Heinrich Rickert a la cabeza.

Este connotado profesor neokantiano hace una Reseña bastante negativa de la Psicología de las concepciones de mundo y al mismo tiempo se opone en 1922 al nombramiento de Jaspers como Profesor Ordinarius de Filosofía de la Universidad de Heidelberg (el grado máximo en las universidades alemanas), el cual, no obstante, obtendrá.

Esa marginalidad de ambos respecto de la filosofía oficial alemana del momento, a la que al nombre de Rickert se pliegan los de Wilhelm Windelband, Ernst Cassirer, Nicolai Hartmann y Max Scheler, entre otros, va aparej ada con el hecho de encontrarse ambos en cierta soledad, la que a su vez habrá de contribuir, sin duda alguna, a que puedan y tengan que concentrarse en el desarrollo de su pensamiento de largo alcance. Por otra parte, la mencionada soledad guarda relación con el hecho de estar Heidegger en los inicios de su camino, como Asistente de Husserl, y Jaspers, teniendo que enfrentar el mundo académico de los profesores de filosofía en el que recién ha ingresado, viniendo de la psiquiatría.

Después de haberse conocido ambos, ya pronto comienzan las estadías de Heidegger en casa de Jaspers y su esposa Gertrud, las que se extienden normalmente a varios días. Junto con hacerle Jaspers una cordial invitación a su amigo, entrando incluso en aspectos domésticos (cuando los Jaspers tienen todavía una casa pequeña en Heidelberg), veamos cómo Jaspers hace alusión a la „comunidad de lucha” en carta del 6.9.1922:

Me adelanto ahora a referirme a su visita a Heidelberg y lo vuelvo a invitar a hacer una estadía donde nosotros; mas, tengo que repetir que el lugar es relativamente primitivo (cama en la chaiselongue de la biblioteca, baño en el toillete -de otro modo, no resulta en nuestra casa). Sería bello pues que alguna vez pudiéramos filosofar en horas adecuadas durante unos días, poniendo a prueba y consolidando la «comunidad de lucha». Me imagino que vivimos juntos -cada uno en su habitación, mi mujer está de viaje-, cada uno haciendo lo que quiere, y que nosotros -independientemente de las comidas- nos reunimos según nos plazca y hablemos, especialmente en el crepúsculo, o como se dé, sin ninguna imposición. Si Ud. tiene la posibilidad y las ganas, venga muy pronto, por favor, y anuncíese a tiempo. El 14 de septiembre vuelve mi mujer, y entonces me gustaría estar nuevamente solo. Acerca de los costos de viaje, me hago cargo yo, tomando en cuenta la situación presente de nuestras vidas. Sobre eso no necesitamos discutir. Agrego un billete (1000 marcos) para el viaje.

Lo cierto es que Jaspers y Heidegger fueron íntimos amigos entre 1920 hasta 1933, y en este lapso de 13 años esta amistad tendrá un movimiento de auge, si bien en los últimos años antes del 33 comenzarán a manifestarse algunas grietas. El remate de ello, es decir, cuando la grieta habrá de pasar a un quiebre, tendrá como motivo la adhesión de Heidegger al nacional-socialismo. Si bien, años más tarde, en la postguerra esta amistad renacerá, ya será ello tan solo en forma epistolar.

Pero volvamos ahora al año 20. Heidegger ha realizado una estadía de 8 días en casa de Jaspers en la ciudad de Heidelberg, en las orillas del río Neckar. Esta estadía tiene que haber sido muy bella y fructífera, y por eso leemos en carta de Heidegger del 19.11.1922 lo siguiente:

Los ocho días donde Ud. me acompaña permanentemente. Lo repentino, hacia el exterior sin acontecer de estos días, la seguridad del ‘estilo’, en el que un día crecía sin artificio en el siguiente, el tránsito no sentimental y áspero con el que una amistad advino a nosotros, la certidumbre creciente de una comunidad de lucha asegurada por ambas ‘partes’ -todo ello es para mí inquietante al espíritu, como son el mundo y la vida para el filósofo.

Y agrega que a la vuelta de la estadía en Heidelberg se encontró con la noticia de que había interés en él en la Universidad de Marburgo, y que Paul Natorp quería mayores informaciones sobre sus futuros proyectos. Ya al año siguiente, Heidegger será nombrado Profesor Extraordinario de la Universidad de Marburgo, a instancias precisamente de Natorp, a quien a su vez sucederá. Natorp habrá de morir apenas un año después (en 1924).

Tengamos en cuenta lo que significa una estadía de ocho días en los que lo único que importa es la convivencia filosófica acompañada por un desinterés en el acontecer inmediato del mundo exterior. Diría que hoy ya casi no podemos dimensionar lo que una estadía de esta naturaleza verdaderamente es. Junto con haber perdido el sentido genuino de la soledad, hemos perdido también el sentido de la auténtica convivencia y amistad.

En la última carta de Heidegger encontrábamos a su vez una alusión a la mencionada „comunidad de lucha” y en una de sus formulaciones radicales. Cinco días más tarde le dará Jaspers una formulación del mismo nivel de radicalidad a esa comunidad, en la que se muestra la convicción ya temprana que ambos tenían de ser ellos los únicos y genuinos pensadores de la época. Se podría decir que esto parece bastante extremo y pretencioso, sin embargo, cabe agregar que la aseveración de Jaspers, que tiene el carácter de vaticinio, a la larga, en mayor o menor grado, se cumplió. Leemos allí en esa carta del 24.11.22:

¡Muchas gracias! Ud. sabe, cuánto ha significado también para mí nuestra convivencia y cuáles expectativas futuras tengo. En el desierto filosófico de la época es bello cuando se tiene la vivencia de la confianza. Y ambos no sabemos lo que queremos, esto es, ambos somos transportados por un saber, que todavía no se constituye explícitamente. ¡Qué resultará de ello! En un pensamiento reiterado sobre esos días he interpretado aquella afirmación suya de que debería surgir alguna vez un Anuario, en el sentido de que ambos deberíamos hacerlo: La Filosofía de la Época, Cuadernos Críticos de Martin Heidegger y Karl Jaspers.

Cabe decir que la propuesta de la „comunidad de lucha” pasó a ser entre ambos pensadores una especie de imaginario que incluso, después de haberse quebrado esta amistad en 1933, cuando se reanuda epistolarmente en la post-guerra, se volverá a ella; es más, en esos momentos, la comunidad de lucha será una clave en la recuperación y reanudación de esa gran amistad. Y si bien la aludida comunidad se presenta en el epistolario entre Jaspers y Heidegger siempre como un proyecto, podría decirse que sus encuentros prolongados en casa de Jaspers en Heidelberg, como el propio epistolario, serán un testimonio de esta singular comunidad. Pero, ¿en qué sentido decimos esto? Y más precisamente: ¿qué cabe entender por la llamada „comunidad de lucha” para sostener con fundamento que ella se hizo realidad, aunque haya sido tan solo parcialmente? De acuerdo con las alusiones de ambos pensadores al respecto, se trata de que ambos ante todo filosofen libremente (es decir, sin pautas previas) acerca de las principales cuestiones filosóficas, y que enfrenten a través de ello al medio académico filosófico de la Alemania de ese momento, y que consideran mediocre, en palabras de Jaspers, un „desierto filosófico”.

Visto de este modo el alcance de la comunidad, podríamos decir que los encuentros de ambos filósofos y el testimonio de ellos en el epistolario, hablan a favor de que ella se hizo realidad, al menos parcialmente.

Como ya adelantamos, en Jaspers la genuina, y habría que agregar, la más elevada comunicación, se da solo en la medida en que en todo momento cada uno de los interlocutores le reconoce al otro la posibilidad de ser-sí-mismo. Es patente cómo ello está en relación con la profunda amistad que Jaspers tuvo con Heidegger. En noviembre de 1922, Heidegger está más de una semana en la casa de su amigo en Heidelberg, y ello marcará una imborrable impresión en ambos por el resto de sus vidas. En carta del 17.4.1924 le dirá Heidegger a su amigo:

Desde septiembre del 23 vivo con Ud. bajo el supuesto de que Ud. es mi amigo. Ésta es la fe que soporta todo en el amor.

Los Jaspers, el filósofo y su mujer Gertrud, le manifiestan a Heidegger grandes gestos de amistad y aprecio no solamente a través de las invitaciones a su casa, sino también en asuntos de orden económico. Por ejemplo, junto con recibir Heidegger el llamado a la Universidad de Marburgo, y alegrarse asimismo de haber recibido al mismo tiempo la tercera edición de la Psicopatología general de Jaspers (carta del 19.6.1923), la propia Gertrud le hace el ofrecimiento de una suma de dinero considerable (1 millón de marcos) con el fin de ayudar a Heidegger en su mudanza e instalación en Marburgo.

Y lo cierto es que no solamente una buena parte de la filosofía alemana del siglo XX será desarrollada directamente por ellos, sino incluso en lo que atañe a las universidades alemanas y su sistema de llamados a distintos profesores a ocupar determinadas cátedras. Ellos participarán en ello, pero procurarán al mismo tiempo mantenerse cada vez más al margen.

La „comunidad de lucha” tenía el propósito no solo de que ambos se dedicarían a filosofar de manera conjunta, sino que además enfrentarían a la filosofía que calificaban de „escolar” que se desarrollaba en esos momentos en Alemania. Pues bien, del giro crítico que tenía la mencionada comunidad, prácticamente no se escapó ninguno de los filósofos más destacados de los años 20 en las universidades alemanas. En el epistolario Jaspers-Heidegger se hacen presente muchos juicios críticos acerca de los filósofos alemanes del momento: Heinrich Rickert, Ernst Cassirer, Max Scheler y ni siquiera se escapa el propio Edmund Husserl, de quien Heidegger es todavía en el 23 su Asistente. Por ejemplo, en carta que es nada menos que del propio Heidegger del 14.7.1923 (y lo digo así, debido a su contenido) leemos:

Ud. sabe que Husserl ha obtenido un llamado a Berlín; él se comporta en esto peor que un docente privado que confunde el ordinariato /ambos son grados académicos de las universidades alemanas/ con la eterna bienaventuranza. Lo que ocurre queda en la niebla -por de pronto se ve a sí mismo como el Praeceptor Germaniae-, Husserl está completamente fuera de sus cabales, si alguna vez estuvo „en” ellos, lo que a mí me parece cada vez más dudoso. Él titubea entre una cosa y otra y dice trivialidades que son de lamentar. Vive de la misión de ser „el fundador de la fenomenología”, no hay ser humano que sepa qué es eso -el que está aquí un semestre se da cuenta de lo que está pasando.

Y acaba diciendo: „Filosofemos socráticamente”.

Años más tarde, en 1929, cuando Heidegger ya es muy conocido a través de la publicación de Ser y tiempo en 1927, en relación con el discurso que él pronuncia el 8.4.1929, con ocasión de la celebración del cumpleaños 70 de Husserl, le dice Jaspers en carta de una semana más tarde:

Acerca del discurso sobre Husserl tengo algunas preguntas impertinentes que hacerle.

Las tales „preguntas impertinentes” se referían a las palabras excesivamente elogiosas que ha pronunciado Heidegger sobre su maestro, al mismo tiempo que lo ha estado criticando severamente en sus cartas.

Dice Heidegger en su discurso que Husserl:

ha abierto un espacio completamente nuevo para el preguntar filosófico, con nuevas exigencias, distintas estimaciones, con una nueva mirada para las fuerzas ocultas de la gran tradición de la filosofía occidental.

La filosofía de Husserl, agrega:

no consiste en un mero esquema de orientación en el mundo, no es simplemente un medio o una obra de la existencia humana, sino ésta misma, en tanto acontece en libertad desde su fundamento.

Esta filosofía, dice además que está abierta

para un coloquio con las fuerzas actuantes de la totalidad de la existencia.

Y por último, termina diciendo que ésta es la actitud del filósofo: el oír el canto anunciador que se hace perceptible en el acontecer del mundo.

Desde luego, Jaspers pide una explicación respecto de esto, pero muy discretamente, máxime cuando Heidegger, según veíamos recién, ha criticado y prácticamente se ha burlado de su maestro.

 

2

 Las Jornadas de Davos, en los Alpes suizos, tienen lugar en abril de 1929, y serán sobre todo conocidas porque hubo un enfrentamiento muy fuerte entre Heidegger y el neokantiano Ernst Cassirer. De hecho, entre las muchas opiniones relativas a lo que ahí sucedió, la señora de Cassirer se refiere en muy malos términos a Heidegger, aduciendo que éste le causara muy mala impresión.

Entre los expositores de esa Jornadas está también Rudolf Carnap, y entre los muchos asistentes se encuentra Emmanuel Lévinas, que por aquel tiempo era alumno de Heidegger.

El filósofo de Friburgo tuvo aquí la ocasión de deslindar su pensamiento no solo de Ernst Cassirer, sino de la Escuela de Marburgo, de tendencia neokantiana, y él venía precisamente de haber sido catedrático de la Universidad de Marburgo. Ahora en 1929, las Jornadas de Davos, vienen a ser un anticipo de la asunción de la cátedra que hereda de Husserl en la Universidad de Friburgo. La Lección Inaugural, con ocasión de la asunción de esta cátedra es el 24 de julio de 1929, y se titula ¿ Qué es metafísica?

De las Jornadas de Davos ya le había hablado Heidegger a Jaspers en carta del 21.12.1928, meses antes de que tengan lugar, contándole que ha recibido una invitación y proponiéndole que se encuentren en esas alturas. El tema es la Crítica de la razón pura de Kant y la tarea de una fundamentación de la metafísica.

Ambos, Heidegger y Jaspers, se dan clara cuenta de que este tipo de eventos no hay que tomárselos muy en serio, que son algo casi meramente publicitario, y por eso Heidegger (lo que no deja de ser divertido) reconoce en su carta que él ya tan solo en función de las salidas a esquiar confirmará su asistencia. Heidegger era muy aficionado al esquí, y precisamente en una época en la que este deporte implicaba mucho sacrificio, ya que escasamente había andariveles.

Jaspers no asiste. Lo cierto es que su crónica enfermedad de „éxtasis bronquiales”, que suponía el riesgo permanente de contraer infecciones, se lo impedía categóricamente.

Una vez que las Jornadas de Davos han tenido lugar, en carta del 25.6.1929, después de referirse al hecho afortunado de no tener que ver más (en el momento) con preguntas en torno a llamados a las universidades, dice Heidegger:

Por otra parte -a pesar de todo lo que no fue alegre y lo que no calzaba con mi estilo- en Davos pude experimentar de manera inmediata y fuerte de que todavía tiene un sentido estar ahí; y es así como hay que comprar el hecho de que se generen habladurías en torno a uno.

En estas palabras de Heidegger laten dos cosas: una, que tiene que ver con el enfrentamiento entre él y Cassirer, y la otra, que se refiere a que Jaspers al parecer en ningún momento hizo algún ademán de ir a ese Congreso.

El año 29 la amistad de estos pensadores se mantiene y continúa su marcha. En carta posterior a las Jornadas de Davos le dice Heidegger a su amigo una frase que no deja de conmover: „en el silencio filosofo siempre con usted”, y si nos vamos hacia atrás encontramos más expresiones del mismo tenor: en carta del 24.4.1926, escrita desde su cabana en Todtnauberg, que construyera en 1922 con ayuda de sus alumnos, le dice Heidegger a Jaspers:

Ya es profunda noche -la tormenta barre sobre las alturas, en la cabana crujen las vigas, la vida yace pura, simple y grande para el alma. /A menudo deseo en estas horas que estuviera aquí arriba conmigo. Entretanto no comprendo que allá abajo se pueda jugar unos papeles tan singulares.

¡Qué bello pasaje! Es uno de los más conmovedores, como que en él está todo contenido y en una particular tensión. Me refiero a lo que habrá de sobrevenir años más tarde. Es precisamente a Heidegger, al modo de una ironía del destino, que le tocará nada menos que ocupar un papel muy singular „allá abajo”, y ello a causa del lamentable error político de su adhesión al nacional-socialismo.

Mas, de momento no hay todavía ni un solo palpito de lo que sobrevendrá y que afectará tanto las vidas de ambos pensadores, las de su país como de Europa entera y gran parte del mundo. Aún está el mundo en calma, si bien sin duda en el año 29 ya está la incertidumbre de lo que viene flotando en el ambiente.

En cuanto al pasaje de la carta de Heidegger que dice „Entretanto no comprendo que allá abajo se pueda jugar unos papeles tan singulares”, cabe agregar que resulta particularmente decidor para la compleja relación entre filosofía y acción. ¿Hasta qué punto y hasta dónde le corresponde al filósofo actuar, asumir alguno de esos roles de „allá abajo”?

En entrevista de Frederic de Towarnicki y de Jean-Michel Palmer, publicada en 1969, a la pregunta de Palnier:

 Se le ha reprochado algunas veces la distancia que parece tomar en relación con los sucesos de la historia mundial,

Heidegger contesta:

El pensamiento está siempre un poco solitario. Cuando se lo compromete se lo puede desviar. Le diré una cosa. Lo aprendí en 1933 durante mi rectorado, en un momento trágico de la historia alemana. Me sentí engañado. ¿Un filósofo comprometido es aún filósofo? La manera como la filosofía realmente actúa sobre los hombres y la historia, el filósofo mismo ¿qué sabe de ello? La filosofía no se deja organizar2.

En carta del Io de mayo de 1927 le agradece Jaspers a su amigo el envío que le ha hecho la Editorial Max Niemeyer de la que sería en definitiva la obra mayor de este pensador: Ser y tiempo.

En esta carta se hace nuevamente alusión a la „comunidad de lucha” que ambos se han propuesto formar, y en el sentido de esa amistad y comunidad entre ambos dice el pensador de Heidelberg, refiriéndose a Ser y tiempo:

Todavía no he podido leerlo nuevamente, lo he ojeado nada más y he leído por encima algunas páginas. Me siento como en Navidad: como si hubiéramos escalado una nueva meseta, en la que todavía no nos podemos habituar; por eso la comunidad en orígenes todavía no formulados, y la divergencia, incluso el asombro recíproco de los primeros movimientos y la orientación todavía medio a ciegas, que cada uno ha hecho.

Es decir, con el libro recién recibido -probablemente el libro de filosofía que más impacto ha ocasionado en el siglo XX- y que recién está ojeando, Jaspers hace un comentario de admiración por la obra lograda y deja entrever que la amistad enfrenta con ello un nuevo desafío. Mas, esta íntima y maravillosa amistad que más adelante habrá de quebrarse, pero que hasta ahora ha ido en ascenso, supone Jaspers en su Autobiografía filosófica que como a él no lo motivó mucho Ser y tiempo, no haciendo mayores comentarios (supongamos, una Reseña, como la que había hecho Heidegger sobre su Psychologie der Weltanschauungeri), habría en ello un primer distanciamiento de parte de su amigo. Incluso en relación con una nueva edición de su Psicología de las concepciones de mundo, Jaspers reconoce no haberse interesado mayormente por la interpretación de Heidegger, ya que le parecía un tanto fuera de lugar. Pero dejemos que sea el propio Jaspers quien hable:

La aparición de „Ser y tiempo” (1927) de Heidegger no trajo consigo una profundización, sino más bien una superficialización de nuestra relación, sin que yo entonces lo notara. Reaccioné sin estar propiamente interesado, como años atrás en relación a su crítica a mi Psicología de las concepciones. Ya en 1922 me había leído Heidegger algunas páginas de un manuscrito de ese tiempo. Me parecía incomprensible. Yo incitaba a un modo de expresión natural. Heidegger dijo ocasionalmente más tarde que él estaba mucho más avanzado y que lo anterior ya había sido superado, y que algo resultaría. Sobre el contenido del libro aparecido en 1927 no supe nunca nada antes. Ahora veía una obra que causaba inmediatamente impresión por la intensidad de la elaboración, la construcción de la conceptualización, lo certero de un uso lingüístico a menudo iluminador. Mas, a pesar del brillo de su potente análisis me parecía improductiva para aquello que yo filosóficamente buscaba (citado en Heidegger-Jaspers 1992, p. 240).

Es decir, estamos ante una amistad que tiene aquí un primer traspié. Quizás algo de ello late en la carta de Jaspers ya citada, alusiva a esa sensación de haber escalado hasta una nueva meseta, pero sin saber bien donde se encuentran ambos. Y, como observamos, este primer traspié es estrictamente filosófico, y tiene que ver con cierta extrañeza que siente Jaspers ante la gran obra de su amigo.

Y sigue Jaspers comentando en su Autobiografía filosófica acerca de su recepción de Ser y tiempo:

Yo me alegraba por la obra del hombre ligado conmigo, pero estaba desanimado de leerla, quedaba pronto estancado, porque el estilo, el contenido o el modo de pensar no me hablaban. Percibía además al libro no como algo contra lo cual tenía que pensar, con el cual tenía que enfrentarme. A diferencia de las conversaciones con Heidegger, desde allí no provenía ningún impulso. / Heidegger tenía que estar desilusionado. Yo no le brindaba, como mayor que era, el servicio de una lectura radical y crítica, estando imbuido en el trabajo completamente demandante de mi filosofar, así como él como joven había puesto de relieve su propio pensamiento de cara a mi ‘Psicología de las concepciones de mundo’. De modo comprensible tuvo ello una correspondencia con el hecho de que por su parte él no mostrara ningún interés por mis publicaciones posteriores.

Mas, no obstante estas consideraciones posteriores de Jaspers, a la altura de 1929 la amistad entre ambos se mantiene incólume.

En carta del 25.2.28, fechada en Marburgo, le cuenta Heidegger a su amigo que ha recibido un llamado de la Universidad de Friburgo, y que ha sido propuesto como único loco (lo que suena muy divertido en castellano) y se refiere al hecho de que ha sido propuesto como el único candidato (único lugar) posible para ocupar una cátedra, en este caso, la de Husserl. La nueva cátedra la habrá de asumir con su Lección Inaugural -¿Qué es metafísica?

Y es así como más de un año después, en carta del 18.10.29, esta vez fechada en Friburgo, Heidegger le comunica a Jaspers que ha sido invitado por la Universidad de Heidelberg a dictar en diciembre una conferencia, y que él se propone hablar sobre el mismo tema de su Lección Inaugural (es decir, principalmente sobre la nada). Una vez que se ha llevado a cabo esta conferencia, le dice Jaspers a Heidegger en carta del 5.12.29:

Desde tiempos inmemoriales le he escuchado a Ud. hoy como a nadie. Como en el aire puro me sentía extraordinariamente bien en ese ininterrumpido trascender,

y termina diciendo: „¡Todavía se filosofa!”

 

3

 Tal vez no sería exagerado decir que Martin Heidegger, junto con ser uno de los más grandes pensadores del siglo XX, es también una de las figuras más enigmáticas de ese siglo. Por de pronto, una de las cosas que llama la atención es su casi nula concesión de entrevistas, a pesar del asedio de periodistas e interesados cuando ya era una figura de renombre mundial. De Heidegger sobresalen tan solo tres entrevistas: una a Jean-Michel Palnier, otra a Richard Wisser y una tercera a la revista Der Spiegel, con la condición de que esta última fuera publicada de manera postuma, y de hecho la revista la publicó en el número posterior a la muerte de Heidegger, acaecida en 1976.

Sin duda, uno de los hechos que remarca esta enigmaticidad del pensador es todo lo que circunda al llamado que recibiera de la Universidad de Berlín en 1930 a ocupar la cátedra más importante de Alemania, la cátedra de Hegel y Schelling. Con el sistema de llamados que caracteriza a la universidad alemana, Heidegger, antes de este llamado a la Universidad de Berlín, había recibido otros dos anteriores: primero, a la Universidad de Marburgo y posteriormente, a la Universidad de Friburgo. Apenas ha recibido el llamado de Berlín se lo comunica a su amigo Jaspers en carta del 29 de marzo de 1930 en los siguientes términos entusiastas y divertidos:

Ayer por la tarde recibí telegráficamente desde el cielo azul un llamado a Berlín.

Y ocurre que el mismo día, Jaspers le escribe a su amigo felicitándolo por ese llamado, del cual se ha enterado por la prensa (parece que las cartas se cruzaron):

Recién leía en el diario que Ud. ha recibido un llamado a Berlín. Lo felicito de corazón. Sobre Ud. ha caído no solamente el más grande honor que le puede ser otorgado a un filósofo universitario, sino que además pasa a ocupar el puesto más visible y experimentará y elaborará con ello nuevos impulsos hasta ahora no conocidos en su filosofar. No hay mejor oportunidad.

No hay que olvidar el máximo prestigio de ésta, la cátedra más importante de Alemania, la cátedra de Hegel y de Schelling, y es por ello también que lo que sigue en la carta de Jaspers corresponde a un noble reconocimiento personal:

Que alguna vez yo también albergué la expectativa de Berlín, me hace sentir un leve dolor. Pero él es el más pequeño posible, porque Ud. ha recibido este llamado. Porque la conciencia de que una vez ocurre lo recto y que en ese instante es inobjetable y justo que Ud. asuma esta posibilidad de acción, constituye una alegría tan afirmativa que el dolor obra como algo muy personal, privado y tranquilo, comenzando a desaparecer ya en el origen mismo. / ¿Podré hablar con Ud. ahora en sus viajes berlineses? Me alegraría que ello fuera posible, gracias a sus disposiciones.

Pero luego viene lo que tiene que haber sido muy impresionante para Jaspers y para todo el mundo académico alemán de la época: Heidegger, después de menos de dos meses, rechaza ésa, la cátedra más apetecida de Alemania, lo cual se lo comunica a su amigo de Heidelberg en carta del 17.5.30, la cual dice así:

¡Querido Jaspers! / Novedades no tengo para comunicarle y decirle solamente lo que ya le he confiado, a partir de los sentimientos de amistad. Hace algunos días he rechazado el llamado a Berlín.

Más adelante, primero en un oscuro diario de provincia en 1934, aparecerá el bello y conmovedor escrito ¿Por qué permanecemos en la provincia?’, que culmina con un rechazo rotundo (diciendo „irrevocablemente no”) al „llamado” que le hiciera la Universidad de Berlín, y se trata en este caso del rechazo a un segundo llamado que le hiciera aquella universidad. En ese texto, con el fin de exponer los motivos de „permanecer en la provincia”, y tras describir su habitat en la cabana de Todtnauberg, dice:

Este es mi mundo de trabajo visto con los ojos mirones del huésped o del veraneante. Yo mismo nunca miro realmente el paisaje. Siento su transformación continua, de día y de noche, en el gran ir y venir de las estaciones. La pesadez de la montaña y la dureza de la roca primitiva, el contenido crecer de los abetos, la gala luminosa y sencilla de los prados florecientes, el murmullo del arroyo de la montaña en la vasta noche del otoño, la austera sencillez de los llanos totalmente recubiertos de nieve, todo esto se apiña y se agolpa y vibra allá arriba a través de la existencia diaria3.

A mi juicio, uno de los pensamientos más lúcidos y profundos del pensador de la Selva Negra es lo que concierne al habitar, cómo habitamos el mundo, y la posibilidad de un habitar genuino, así como en particular lo desarrolla en Construir habitar pensar, y notemos cómo a propósito del pasaj e recién citado, el habitar es verdaderamente genuino cuando en cierto modo nos hacemos unos con el entorno. Por eso dice:

Yo mismo nunca miro realmente el paisaje. Siento su transformación continua, de día y de noche, en el gran ir y venir de las estaciones.

Y luego esa misma impresión sobrecogedora de la naturaleza en su invitación a filosofar:

Cuando en la profunda noche del invierno una ronca tormenta de nieve brama sacudiéndose en torno del albergue y oscurece y oculta todo, entonces es la hora propicia de la filosofía. Su preguntar debe entonces tornarse sencillo y esencial. La elaboración de cada pensamiento no puede ser sino ardua y severa. El esfuerzo por acuñar las palabras se parece a la resistencia de los enhiestos abetos contra la tormenta.

Posteriormente, en carta del 17.5.30 se advierte lo molesto que ha quedado Heidegger con todo el asunto que ha rodeado al llamado de Berlín. Repitiendo primero algunas revelaciones que le hiciera el Ministro del Estado Federal de Badén, le cuenta a Jaspers algunos entretelones del llamado, descalificando de paso a dos de los más destacados filósofos de la época:

La Facultad había propuesto único loco a Cassirer, rechazado a Hartmann y „designado” a mí, pero manifestando dudas relativas a la juventud, y demás. / Se quería de este modo agregar a los cuatro mediocres y deficientes un quinto inofensivo.

(No sabemos a quienes se refieren los otros dos, aparte de Ernst Cassirer y Nicolai Hartmann).

Y, si bien Jaspers ha instado primero a su amigo a que acepte la mentada cátedra, tras el rechazo de Heidegger, tiende de todos modos a justificar su decisión, pensando en lo importante que ha de ser para él „permanecer en la provincia”, en los alrededores de su tierra natal. Pero, al mismo tiempo, manifiesta su preocupación por lo que en ese momento sucede con la universidad en Alemania. En ese sentido, se advierte en él algo visionario, porque lo que vendrá en no mucho tiempo más con el nacional-socialismo va a ser una reestruturación radical de la universidad. Teniendo estas consideraciones en mente, leamos el siguiente pasaje de su carta del 24.5.30 dirigida a Heidegger:

Su rechazo definitivo me ha motivado nuevamente. Con posterioridad lo entiendo. La certidumbre de su resolución no deja asomar alguna duda respecto de que Ud. ha elegido rectamente. Lo que filosóficamente todavía dormita en Ud. y que sólo es perceptible para Ud. mismo, puede salir a luz mejor aquí en el sur en uno de los oasis del desierto presente. A pesar de ello, estimo que no es indiferente el hecho de que el filosofar no se realice en Berlín, en atención a la realidad actual. Hay en ello una renuncia y un llamado, cuyo último significado todavía no comprendo. Resultará algo bueno de ello. Le deseo lo mejor para su trabajo sobre la base de la razón tan decididamente asumida por Ud. / De momento tiene su decisión una significación objetiva para nuestra universidad alemana. Porque para muchos será algo sugestivo: Berlín baja en valor, las pequeñas universidades suben. No creo que eso se olvide rápidamente.

 

4

 En carta de mayo del 30, y volviendo sobre la antigua proposición, y habría que decir, el sueño albergado y añorado por ambos, de la formación de una „comunidad de lucha”, Jaspers expresa su anhelo de que Heidegger pudiera interesarse por Heidelberg, donde él enseña, y así en atención al supuesto de estar juntos, se refiere incluso a la posibilidad de una verficación de la filosofía de la existencia, por él mismo fundada (y que posteriormente se llamó ‘existencialismo’. Dice ahí Jaspers que:

Se decidiría si ambos estamos en condiciones de filosofar, incluso en una discusión radical, o de seguir el viejo camino solipsista, como el que siempre se ha dado en las universidades: donde ha habido solamente polémica, pero nunca realización, y donde nadie „se acerca mucho a otro”. Sería para nosotros como una verificación de la filosofía de la existencia, que no se la ha podido derechamente querer y hacer. Si acaso en la situación de la opinión pública resultara un movimiento a realizar a lo largo de unos años, habría entonces en el filosofar una nueva apelación y una verificación para los otros que verían que esto, que es realidad, se puede llevar a cabo. Si esto no resulta, así habría un dolor de especie singular para mí y creo que también para Ud.

Jaspers confiesa por último como en todo lo que se refiere a estos grandes proyectos la salud no lo acompaña, sumándose a ello aun el temor de que su vida será probablemente muy corta (lo que a fin de cuentas, por suerte, no se cumplió). En todo caso, el doctor Albert Fraenkel, amigo de la familia, le había pronosticado a temprana edad pocos años de vida (y al final vivió 86 años).

Lo cierto es que en todo este primer periodo de la amistad entre estos dos grandes pensadores (ya han pasado diez años desde que se conocieran en 1920), los gestos de amistad son, según reconoce el propio Jaspers por lo demás, más nítidos y manifiestos en Heidegger hacia su amigo, que no al revés. Por ejemplo, algo así se hace patente en lo relativo a la recepción de las obras mayores de cada uno que se han hecho enviar recíprocamente: Ser y tiempo de Heidegger recibido en 1927, y Filosofía, recibido por Heidegger en diciembre del 31. Ya anotamos que la recepción de Ser y tiempo fue bastante parca por parte de Jaspers. En contraste con ello, veamos cómo Heidegger recibe Filosofía, de la que reconoce haber leído hasta ahora los finales de „Metafísica”, su III Parte final. De ello trata su carta del 20.12.31, donde dice respecto a su magna obra:

Lo esencial es que finalmente hoy en la filosofía con su obra hay algo allí que es insoslayable y total. Ud. habla desde la actitud clara y decisiva del vencedor y desde la riqueza de lo probado existencialmente. / La obra traerá a luz la falta de fuerza oculta de los débiles y de los apenas diestros, hará modestos a todos los que genuinamente anhelan, pero que son pequeños, y dotará de alas a todos los que somos desconocidos y que hemos recibido un designio.

Una vez acontecidos los hechos, fundamentalmente el rechazo a la Universidad de Berlín, y refiriéndose al hecho de que sería Jaspers el llamado a ocupar la cátedra de Berlín, continúa Heidegger en este notable reconocimiento del valor de su amigo:

Ud. posee ahora no únicamente el suelo, los horizontes más enriquecidos y la seguridad de la posición, sino también la definida valentía, para estar realmente de pie allí, agregando después:

Que la alegre distensión dinámica tras haber completado este camino constituya una preparación del segundo camino hacia la genuina opinión pública del conductor „sabio” y guardián.

Finalmente, se expresa una vez más el Heidegger que, cual Nietzsche, está siempre viendo las realidades mundanales desde la lejanía de un filósofo, amigo de los leñadores y campechanos que fuman la pipa en silencio bajo el cielo estrellado, diciendo estar espantado con el éxito „dudoso” de Ser y tiempo, haciendo alusión al „parloteo heideggeriano”, y confesando haberse atrevido con algo que sobrepasa su „fuerza existencial”, agregando a ello que:

Desde entonces existo en el rol de un cuidador en una galería que, ente otros, tiene que prestar atención a que la cortinas de las ventanas se levanten y bajen de la manera correcta, para que las pocas grandes obras de la tradición tengan una iluminación más o menos adecuada para los espectadores ocasionales.

Dice además que:

Como medio suabo estoy también en la edad de los suabos, en la que se vuelve uno suficientemente prudente para saber lo que puede y debe y lo que no, para terminar manifestando sus preferencias que nunca acaba de subrayar por la cabana de Todtnauberg y todo lo que se puede vivir allí; dice, refiriéndose a su familia:

Mañana nos vamos a la cabana por todos los días feriados /de navidad/. Luego habrá nuevamente tormenta de nieve y el aullar de los zorros en el bosque nevado y el alto cielo nocturno y las caminatas solitarias por los valles serenos.

En la respuesta del 24.12.31 a esta carta le dirá Jaspers:

En su cabana estará incomparablemente bien. Ojalá pudiera encontrarlo en los valles elevados en una esquina del bosque.

 

5

 El acontecer histórico-nacional y mundial no es ajeno a la vida de las personas, y menos cuando éstas son figuras públicas. La verdad es que esto se puede aplicar a cualquier nación. Mas, cuando sucede que se desarrolla en un país un movimiento como el nacional-socialismo, de índole totalitaria, y sobre todo cuando éste llega a ostentar el poder, entonces la sociedad completa, cada uno de sus miembros, está obligada a alinearse con el régimen o sufrir las consecuencias. Y esto, por supuesto, especialmente a los filósofos Martin Heidegger y Karl Jaspers tenía que afectarlos, en uno u otro sentido, no solo como personas y, especialmente, en lo que a ambos concierne, en cuanto a su amistad, sino también en su quehacer filosófico. Se trata de que con el nacional-socialismo se está iniciando en la patria común de estos pensadores una de las transformaciones más radicales de la sociedad alemana, y nadie puede quedar al margen de ello. El momento crítico, el punto de inflexión de esta situación viene a ser marzo de 1933, cuando Hitler asume el poder total.

En carta del 3.4.33 le manifiesta Heidegger a su amigo de Heidelberg su preocupación por la influencia que pueden tener los acontecimientos políticos en la transformación de la universidad alemana. En ella se refiere al filósofo, que fuera nacionalsocialista, Alfred Baumler y al pedagogo Ernst Krieck, también nacional-socialista, profesor ordinario en la Universidad de Heidelberg y desde 1937 Rector de esa Universidad, bajo cuyo mandato Jaspers fue expulsado de ese plantel. Baumler y Krieck influyeron poderosamente en la filosofía política nacional-socialista. La alusión de Heidegger a ambos es en el sentido de que de ellos sería esperable algún esclarecimiento de lo que ocurrirá con la universidad en Alemania, pero que hasta ahora no ha habido ninguno. Especialmente con Krieck, Heidegger entrará en una enemistad total, y ello fundamentalmente debido a los ataques que le hiciera Krieck en la revista de tendencia nacional-socialista Pueblo en gestación (Volk im Werden), donde tilda a Heidegger como uno de aquellos „que trabajan secretamente en una destrucción del movimiento innovador nacional-socialista”, agregando además que las fuentes de su pensar „no han sido siempre precisamente germánicas” y que en su pensar se refleja „el pensamiento del judío contrario a la especie lartfremdr (citado en Briefwechsel (Epistolario), op. cit, p. 255).

Mas, todo eso sucederá un año después de la carta de abril del 33 que ahora comentamos. En ella percibimos en su parte final cómo ya se insinúa la visión política de Heidegger, lamentablemente identificada con el nazismo. Dice Heidegger:

Así de cuestionable que muchas cosas parezcan, así percibo siempre más que estamos creciendo en una nueva realidad y que una edad se ha vuelto vieja. / Todo depende si preparamos para la filosofía el lugar adecuado para el ataque y le ayudamos a dar con la palabra.

En marzo del 33 hace Heidegger la que habría de ser su última larga estadía en la casa de Jaspers en Heidelberg, en su casa de la Plockstrasse 66. En so. Autobiografía filosófica dirá muchos años tarde Jaspers sobre este encuentro lo siguiente:

A fines de marzo de 1933 estuvo Heidegger por última vez para una larga estadía donde nosotros. A pesar del nacional-socialismo triunfal de las elecciones de marzo, conversamos como antes. Él compró para mí un disco de música litúrgica gregoriana que ambos escuchamos. Más rápido que lo planificado Heidegger tuvo que partir. ‘Hay que ubicarse Ieinschaltenl, dijo él, a propósito del rápido desarrollo de la realidad nacional-socialista. Yo me sorprendí y no pregunté nada.

El año 1933, Heidegger ha sido designado el primer Rector nacional-socialista de una universidad alemana. En carta del 25.6.33 anuncia Heidegger visita a Jaspers. Esta visita se debe a que ha sido invitado por el Centro de Estudiantes de la Universidad de Heidelberg de tendencia nacional-socialista, a dictar una conferencia, la que se habrá de titular La universidad en el nuevo reino y que pronunciara Heidegger el 30.6.33.

En la Autobiografía filosófica, veinte años más tarde, escribe Jaspers sobre este nuevo encuentro y la conferencia de su amigo lo siguiente:

En mayo (sic) estuvo él otra vez brevemente y por última vez donde nosotros, con ocasión de una conferencia que él dio en su calidad de Rector de la Universidad de Friburgo ante los estudiantes y profesores de Heidelberg, y en calidad además del camarada Heidegger, así saludado por el Presidente Scheel del Centro de Estudiantes de Heidelberg. En cuanto a la forma fue una conferencia magistral, en cuanto al contenido, un programa de la renovación nacional-socialista de la universidad… Se le agradeció con un fuerte aplauso de los estudiantes y de unos pocos profesores. Yo permanecía en un lado con las piernas estiradas, las manos en el bolsillo, sin moverme (Heidegger-Jaspers 1992, p. 256).

Seguramente es aquí donde ya se produce el quiebre. Podemos imaginar el shock que esto le provocó a Jaspers. Pero el quebrantamiento definitivo de la relación se iba a confirmar inmediatamente después, cuando Heidegger fuera a la casa de su amigo, en uniforme nazi color caqui, almorzara con él y se plantearan en ese momento temas de política contingente. Jaspers relata esto como sigue:

Desde mi punto de vista, desde entonces las conversaciones nunca más fueron abiertas. Yo le dije que se había esperado que él se la jugara por nuestra universidad y su gran tradición. No hubo respuesta. Hablé sobre la cuestión judía, sobre el sin-sentido malévolo de los sabios de Zion, a lo que replicó: ‘Hay pues una peligrosa unión internacional de los judíos’. En la mesa dijo en tono rabioso que es un despropósito el hecho de que haya tantos profesores de filosofía, que habría que conservar en toda Alemania sólo dos o tres. ¿Cuáles pues? pregunté. No hubo respuesta. ‘¿Cómo puede un hombre tan falto de formación lungebildeterl gobernar Alemania?’ ‘La formación IBildungl es completamente irrelevante’, contestó él, ‘vea Ud. solamente sus maravillosas manos’ (Heidegger-Jaspers 1992, p. 257).

 

Notas

1 Heidegger-Jaspers (1992). Las traducciones son mías. Este epistolario también se ha publicado en Martin Heidegger, Gesamtausgabe. En lo sucesivo se citará aludiendo a las fechas de cada carta.
2 Bajo el título „Conversación” en el sitio http://www.heideggeriana.com
3 Heidegger ¿Por qué permanecemos en la provincia?, en: Publicaciones especiales del Departamento de Filosofía de la Universidad de Chile, „De la experiencia del pensar, y otros escritos”, trad, de Jorge Rodríguez; aparecido originalmente en Revista Eco, n°. 35, 1963, Bogotá./También en sitio web http://www.heideggeriana.com

 Text apărut în Revista de Filosofía Volumen 63, (2007) pp. 139-156.

Karl Jaspers și Martin Heidegger
Articolul anterior
Poezii de Robert Adamson în traducerea lui Dorian Stoilescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu
Sari la conținut