Citind Căţărarea în cer imediat după quasi-experimentalul Cel care cheamă câinii al lui Lucian Dan Teodorovici, nu am putut să nu fiu „marcat” de o scenă care apare la pagina 14 a unei cărţi pe care Petre Barbu (sau editorul) a numit-o de „schiţe”, o carte care, ca şi romanul lui Teodorovici, are ca personaj principal (nu neapărat villain absolut!) o boală care, de cele mai multe ori, este nemiloasă. Într-un fel, se continuă „naveta” spirituală, şi de purificare, dintre Galaţi şi Bucureşti (întâlnită şi în romanul Marea petrecere), Galaţiul fiind oraşul unde scriitorul şi-a petrecut prima parte a vieţii, unde, din nefericire, şi-a pierdut şi părinţii, şi sora, din pricina menţionată mai sus.

Revenind, din diverse motive, cele mai multe vizând însă pomeniri, primul text chiar se numeşte „Pomana scrisului meu”, omul (aici şi scriitor) este obsedat (şi) de fugă (şi ca eşec, p. 103), şi de pustietate. Pustietatea apartamentului. Fuga la oamenii care i-au mai rămas, dragi, la Bucureşti… Fuga de!

În Marea petrecere[1] s-a recurs la o anumită convenţie literară: Petre Barbu s-a ascuns acolo sub numele de Leonid Damian, personajul principal! Aici, în Căţărarea…[2] el este Petre, Petrişor, Pierre sau Pepi, Pepi având o semnificaţie cu totul aparte: „Aşa îmi spuneau toţi din familie: Pepi. (Nu mai trăieşte nimeni care să confirme asta.)” (p. 200). Şi ce mai la dealul Ţiglinei, la valea Bucureştiului, Căţărarea… este o carte complementară Marii Petreceri! Despre „Petrecere” scriam, când au apărut următoarele, într-un text intitulat „Spitale, abatoare, nr. 5, 6, 7…, sau despre mama ei de viaţă…”.

Scris la tastatura durerii şi neputinţei (de a face ceva cu adevărat esenţial pentru cei condamnaţi la moarte, deseori absurd), cu o nostalgie aparte, trăire a sentimentului unui infern care coboară între noi din când în când, oameni sau personaje, cel mai nou roman al lui Petre Barbu, prin alternanţa planurilor narative şi introducerea unor capitole aproape feerice, dacă nu chiar fantastice, ca să nu vorbim şi despre măcar aparenţa oniric-delirantă a unor consistente fragmente, m-a trimis cu gândul la Abatorul nr. 5 al lui Kurt Vonnegut… Este drept că satira este înlocuită cu o critică mai mult decât directă a societăţii de tranziţie de astăzi, iar partea de război mondial care l-a inspirat pe Vonnegut este înlocuită de lupta surdă cu un sistem, medical în primul rând (de aici apropierea spitalelor de abatoare!), iar Tralfamadore, o, da, de ce să nu visăm, este Galaţiul nostru cel de toate zilele, o planetă şi ea, acolo, în univers…

Bref, ce aţi face când, ca într-un blestem de coşmar, membrii familiei ţi se îmbolnăvesc pe rând de cancer, dispărând unul după altul!? Aşa păţeşte Leonid Damian, jurnalist la Advertising Age, personajul care relatează, care dialoghează (imaginar sau nu) cu toţi bolnavii, morţi sau nu, dincolo de timp (pentru tralfamadorieni, totul există simultan, în consecință, toată lumea este tot timpul în viață, sau, am adăuga noi, în moarte sau în lupta cu boala), apăsat de un insuportabil sentiment al vinovăţiei abstracte (la pagina 67 i se spune „sentimentul vinovăţiei neputincioase”), „beneficiind” şi de o soţie care nu înţelege complexitatea dramei bărbatului.

Marea şansă este apariţia unui copil, cu puţin timp înaintea morţii mamei eroului. Miruna, care îl ajută pe Leonid Damian, fiul lui Dumitru, tatăl tiranic, care ajunge să fie bătut chiar de către urmaş, pentru mizeriile pe care le făcea mamei: „Ne-am lovit, ne-am bătut şi ne-am judecat şi dincolo de moarte. Părinţi şi copii, care se iubesc şi se urmăresc unii pe alţii, care pe care, ca într-o junglă, până se sfâşie din dragoste şi ură.” (p. 244). Miruna, despre a cărei privire-iubire ar fi vrut cu adevărat să povestească autorul, privire născută din alte şi alte priviri, dar peste care tăvălugul ceremonialului morţii şi al amintirilor îl smulge de lângă fiinţa cu adevărat iubită, avalanşa neantizării condamnându-l la scrierea unuia dintre cele mai teribile romane ale tranziţiei, unde speranţa abia poate fi apărată de o fetiţă care „se pierde” în curtea şcolii (primul pas spre alte şi alte despărţiri), un ursuleţ de pluş alb, un bărzoi, personaje de poveste în poveste, pentru care atingerea Cerului este chiar o necesitate şi o posibilitate.

În timp real (totuşi), acţiunea se desfăşoară între momentul aflării morţii surioarei, femeie fără prea mare noroc în dragoste, Olga, de 44 ani – veste dată prin telefon de o rudă din Galaţi, Leonid aflându-se în metrou – şi seara de după înmormântare, când eroul se pregăteşte să se întoarcă în Bucureşti. „Trei zile”, ultimele trei zile deasupra pământului ale surorii sale, trei zile de iarnă, în care, totuşi, Leonid va fi „copleşit”, în pofida încurajărilor din ultimul mail primit de la Olga.

Trei zile în care vor fi „depănate” amintiri, în care se ţese „saga” oarecum banală a familiei Damian, care locuia în cel mai înalt bloc din Ţiglina IV, trecându-se prin evenimente petrecute înainte de 1989, în timpul revoluţiei şi după, un puternic personaj apărând cu acest prilej, Iulian Bolozan, personaj simbol al superparvenitului de după „Revoluţie”, înmănunchind în construcţia sa „modele” ale tranziţiei, unele de recunoscut (un Chelu, de pildă, prin revoluţia sa „de cabluri tv”), personaj de o forţă cu totul aparte, amintind de acel personaj interpretat de Daniel Day-Lewis din „Va curge sânge” (după Oil! de Upton Sinclair), activist de partid (comunist) care se îmbogăţeşte prin diverse mijloace după 1989, care este „legat” concret, dar şi misterios de Damieni, chiar şi printr-o bizară şi abia schiţată poveste de dragoste cu Olga…

Leonid, care îl cunoştea de pe vremea când lucra la revista studenţească Orientări, îl reîntâlneşte, se pare, în cele trei zile în care, chipurile, pregăteşte înmormântarea Olgăi. „Întâlnirea” şi întâmplările care par a urma (dacă nu sunt doar rodul unor „pomeniri”  avant-la-lettre stropite cu multă, multă votcă, cum s-ar sugera) sunt demne de imaginaţia unui Fellini sau Marco Ferreri, cu a sa Mare crăpelniţă… Acţiunile de promovare ale unei mărci de votcă, care mai de care mai costisitoare şi mai kitsch, printre care şi voiajul unei garnituri de tren de lux (de unde, probabil şi coperta, la care se adaugă vorba celor din Galaţi conform căreia cel mai bun medic din Galaţi este „trenul de Bucureşti”!), transformă mai mult sau mai puţin şi moartea Olgăi într-o mare pomenire, oarecum kafkiană, şi pentru că personajul narator mărturiseşte: „…eu nu pot să am grijă de cei din jurul meu. Eu ştiu să mimez. Şi prefăcătoria asta mă înspăimântă.” (p. 68).

Neputând fizic ajuta, personajul pomeneşte metafizic, nu numai sora, ci şi, literar, un străin camusian, la pagina 153… Dacă mai adăugăm, sper că nu premonitoriu, dispariţia (prin aparentă surpare, subiect la modă la noi!) unui bloc, a infrastructurii unui supermarket, dar şi a unei uzine (care vor reapărea spectaculos, dar nu stricăm surpriza!), cred că este de ajuns pentru a vă trezi interesul pentru această nouă Carte/Curte a Miracolelor care este România în mic, Galaţiul, scuzate să ne fie jocurile de cuvinte poate necuviincioase care fac parte din jocul de promisiuni şi iluzii pe care-l jucăm pentru a nu ne descoperi sufletul cu adevărat, sufletul care ştie prin ce păcătuieşte întruparea: iubeşte mai mult trecutul în care se simte nemuritor decât mântuirea vieţii veşnice!

Rare cărţile despre cum putem să nu ne recunoaştem „nici fiinţa”!

*

La menţionata pagină 14 din Căţărarea…, în Galaţiul în care parcă au mai rămas nişte prieteni, pe lângă Marea Prietenă, Singurătatea Absolută, insomnia nu dă nici ea pace: „Mă ridic din pat şi aprind lumina în cameră. Trebuie să dorm. Sting lumina. Mă bag în pat. Închid ochii. Îi deschid. Îi simt pe toţi ai mei lângă mine. Să punem masa în sufragerie, să stăm de vorbă, aşa cum n-am stat niciodată, să le povestesc ce-am ajuns… dar eu vreau să stau la masă cu cei vii! Ies pe balcon. Fumez. De-ar lătra măcar un câine! Măcar combinatul să scoată o şarjă, să zguduie cartierul, dar indienii ăştia ne-au îngropat combinatul, oţelul, amintirile! Fumez o ţigară, două, trei până mi se usucă gâtul. De frică mi s-a uscat.

Mă uit la ceas. Intru în baie, mă bărbieresc, beau apă, scot frigiderul din priză, verific robineţii, mai fumez o ţigară, dar nu mă mai gândesc la nimic. Ies pe palier şi închid uşa. Cobor în faţa blocului şi o tai printre blocuri. În urma mea se pornesc maidanezi. Mă latră câinii! Fug pe străzi cu un chef nebun de fugă la microbuzul de ora cinci spre Bucureşti.”

Desigur, câinii pot urla a pustiu, câinii lui Teodorovici sunt şi altceva, dacă vreţi, au şi o altă semnificaţie, dar viaţa poate fi, cel puţin dintr-o anumită perspectivă şi o anume sensibilitate, o viaţă de câine, toţi putem sfârşi ca nişte câini sau putem deveni nişte câini, în manieră llosaniană sau nu, metafizica poate fi câinească (desigur, Diogene!), o, da, Petre Barbu propune, iată, la câinoşenia de condiţie umană supusă degradării o literatură câinească, o meditaţie câinească şi asupra rostului Scrierii… Mai ales când ai sentimentul apăsător al scrierii cu sângele altora! (p. 150).

Ursuleţul polar din ultimul text, cel de la care împrumută şi titlul pentru întreaga carte, care este un roman din schiţe, ursuleţul e Pufy, ca să nu fie confuzii, încearcă să fie linguriţa lui Mary Poppins care să mai aducă şi îndulcirea hapului (meditativ-literar): pufoşeniile pot fi ghid, pot fi călăuze aproximative pe alte şi alte scări ale lui Iacob (are loc o ascensiune extrem de periculoasă, imaginată sau nu, a copilului Pepi, care se cocoaţă pe sârmele care ieşeau din pereţii blocului nefinisat, pentru a vedea, „în cer, unde se termina blocul nostru cu patru etaje”… singura fericire autentică din viitor: femeia-mamă şi copilul său, Teodora!).

Sunt pagini mai mult decât înduioşătoare în care este surprinsă dragostea de tată de fetiţă, aproape singurele luminoase, lângă cele dedicate Prieteniei ori partenerei de viaţă… Meditaţia asupra Scrierii este una parcă asupra blestemului de a fi scriitor, „suferinţă şi iubire”, dar mai ales Durere, simbioza scriere-text-viaţă arătându-ne un om care parcă a reinventat maşinăria aceea infernală din Colonia penitenciară a lui Kafka, în care intră singur, şi se scrie singur cu o imensă dorinţă de a explica Destinul…

Dacă zeii Olimpului s-ar fi refugiat pe dealurile Ţiglinei, printre blocurile responsabile şi ele cu spălarea pe creieri, Petre Barbu i-ar fi convins pe toţii eroii vechi, de la Prometeu la Heracles, să înceapă revolta, să-i caute pe Ei prin Complexul-Templu (unde erau cozile pe vremea dictaturii comuniste, adică mântuirea de foame): zeii sunt responsabili de o anume Mutilare („Toţi suntem mutilaţi”, p. 136), de Oroarea conradiană, de Oboseala care vine ca o teribilă încununare a damnării: „Credeai atunci – n.a.g.s.: când i-a apărut prima carte, în sens larg, când era la începuturile „carierei” literare – că scrisul tău va muta munţii din loc, că vei câştiga glorie. Pe dracu’! Scrisul este o condamnare pe viaţă. Dar tu n-ai fi crezut dacă cineva ţi-ar fi spus că eşti pedepsit pe viaţă.” (p. 176)

Oarecum din această perspectivă, avem de-a face cu o cronică despre… luptele, războaiele mondiale, jocurile olimpice cu cancerul (este un astfel de text, revoltat, evident, pe la p. 11: „De ce urăsc jocurile olimpice”), scrisul fiind, într-un fel, tot din aceste perspective, un alt fel de cancer, mult mai iertător! Soldaţi: mama, tata (teribil personaj… quasioedipian, pe care toată (poate toată!) scrierea lui Petre Barbu încearcă să-l ierte, să se împace cu umbra lui tanti Nuţi, tanti Geta, nepotul Alexandru, Teodora, bunicii, printre care Ecaterina, cea mai bună bonă din lume (şi ea înfrântă de cancer: mai că ţi-e şi frică să şi scrii despre cărţile lui Petre Barbu! Dacă te îmbolnăveşti şi tu?), mama Teodorei, femei misterioase sau nu: Ema, Manuela, Anca, Corina, Simona, un frizer, trenurile şi acel complex (şi ele de îmbrăţişat, sic, vezi 159, 192!), personajele-cărţi (Doctor Jivago, Heidi, Cireşarii, Intriga matrimonială, Pata umană, Jurnalul de la Păltiniş, alte romane şi cărţi ruseşti, doar „ruşii sunt atât de buni!”, citat inexact, apărând numel lui Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Bulgakov!), publicitatea, teatrul radiofonic, Atila, alţi prieteni, Titi editorul, într-un fel chiar şi Cărtărescu şi Pleşu (sic!)…

Ironia şi auto-ironia mai îndulcesc (şi ele) atmosfera… gotic contemporană (din anii ’80 până astăzi, cu fantomele înmulţindu-se), ginerele virtual va trebui şi el să citească cărţile lui Petre Barbu, lansările din oraşul natal sunt şi ele… atât de cehoviene (ca să nu spunem chiar caragialeşti), câte o prietenă mai aşteaptă şi o carte despre şi cu dragoste (în vremea studenţiei de la Galaţi, ea, Ema, îl îndemna „cu fervoare: Pierre, scrie o poveste de dragoste!”; după 26 de ani îl întreabă, în schiţa intitulată, cum altfel, „Fără dragoste”, dacă a scris acea poveste).

Dar Petre Barbu de atunci era frământat de „alte” subiecte: dictatura, libertatea, Ivasiuc, Sabato, Buzura! De fapt, după ani, tot despre dictatura (destinului), libertatea imposibilă, pare a fi preocupat, într-un fel Petre Barbu este o Herta Muller a „primului punct al zilei”, adică a Estului României, necruţător, care ştie că autorul poate fi gol (p. 108), că „Viaţa este ca o pândă” (p. 94, aici am putea spune că este brebaniano-predanian, dar ne referim doar la jocurile de titlu, nu la stil!), că uneori înveţi cum se taie găinile, şi ajungem din nou la figura Tatălui, Zeul Locomotivelor (lucra la C.F.R., era un erou adevărat, la un moment dat s-a răsturnat cu „maşina” feroviară, reuşind (?) să salveze, însă, toţi pasagerii, pe linia Bârladului, a scris şi în presa vremii, a fost şi decorat; ce mai conta că nu părea să sau chiar nu-şi iubea-scă băiatul sau copiii!?): „Ne-am dus în spatele blocului, lângă toboganul unde mulţi prieteni de-ai mei îşi rupeau picioarele în joaca noastră isterică. Dar atunci făceam o treabă serioasă: mă învăţai cum se taie o găină. Cu un cuţit de pâine, ascuţit de tine la depou. (…) Mă gândesc că tu n-ai avut posibilitatea să mă înveţi meşteşugul armelor, să trag cu arcul, să călăresc, să pornim la vânătoare ori la asediul unei cetăţi. Tată şi fiu. Normal, trăim în secolul XX, în cel mai întunecat deceniu al vieţii noastre. Trebuia să învăţ să tai gâtul unei găini. Ca să fiu bun de ceva în viaţă, ca să fiu al doilea bărbat în casă, stâlpul casei, pe care toţi să se bizuie, când este de tăiat o găină, ca să te scutesc de o treabă de rutină, ca să am „sânge rece”, ca un bărbat. Adevărat. (…) De atunci, numai eu am tăiat găinile. (…) Ţi-am făcut pe plac. Dar deprinderea acestui meşteşug nu te-a întors de la convingerea ta: Nu eşti bun de nimic. Totuşi, asta n-ai apucat să mă înveţi: cum se moare…”

Fără să vreau m-am dus cu gândul la un poem al lui Philip Larkin, care apare şi într-o carte nouă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, poem care se potriveşte mai mult sau mai puţin (traducere de Ciprian Şiulea, din volumul „Te-au făcut la cap. Cum să supravieţuieşti vieţii de familie”, de Oliver James): „Te fac la cap, părinţii tăi./ Poate nu vor, dar asta fac./ Îţi dau fostele lor greşeli/ Plus câteva doar pentru tine.// Făcuţi la cap însă-s şi ei/ De proşti cu pălării şi haine vechi/ Uneori aspri sau sentimentali/ Alteori câini unii cu alţii.// Omul aduce omului nefericire./ Tot mai adâncă, precum marea./ Încearcă a scăpa cât mai ai timp…” Am omis voit ultimul vers, cine este curios poate vedea de ce.

Asta apropo de câini, de mutilare şi despre alte chestiuni la care m-am referit mai sus, via Petre Barbu. După Auschwitz, Hiroshima, cărţile şi morţile lui Petre Barbu, după Cu sânge rece, după Marea carte a inumanităţii, scrisă de M. White, oare cum mai putem să ne bucurăm? Şi de căile întunecate ale cuvintelor? Este o enigmă a fiinţei umane, desigur!

Poate, cel puţin prin aceste două cărţi, Petre Barbu învaţă şi cum se moare, dar mai ales, poate, iarăşi „poate”, cum să omori o ură metafizică pentru un părinte: „Asta era dorinţa ta bolnăvicioasă: să mă urmăreşti, să vezi cum mă descurc, pentru că tu erai convins că n-am să mă descurc de bleg ce sunt. Dar uite că tu ai devenit o umbră şi eu te urmăresc. În scrisul meu.” (p. 38). Sau: „În urmă cu un an, când groparul ţi-a scos craniul din groapă şi ţi-a strâns oasele într-o faţă de pernă, am crezut că socotelile noastre s-au încheiat definitiv: tu m-ai văzut când m-am născut, eu te-am văzut când te-au deshumat. M-am înşelat, băi, tată!” (p. 37).

Adam din Bremen avea o vorbă care, aproximativ, spunea să avem grijă la duşmanii noştri deoarece am avea tendinţă să devenim asemănători lor: tată al propriilor cărţi, Petre Barbu pare să se îndoiască, încă de la prima pagină aici (asta dacă nu mi se pare mie că se ia prea în serios; „prea” nu se… prea potriveşte, dar merge nuanţat!), de Scris, de propriul scris, de valoarea lui… umanistă, raportat la cei apropiaţi, chiar dacă şi l-a iubit, poate, mai presus de o metafizică ascultare, deşi, în acest prim text din carte, „Pomana scrisului meu”, de fapt, încearcă să (se) împace (contrariile, şi pe ele), să ierte, cerând iertare: „După câţiva ani de scris, mi-am dat seama că scrisul e o povară pentru cei din jurul celui care scrie. Scrisul îi trezeşte, îi intrigă şi îi scandalizează. (Scrisul e miere şi e otravă) Când mi-a apărut primul roman, tata i-a zis mamei, în bucătărie: Uite ce scrie fii-tu despre noi! Şi i-a citit câteva fragmente, apoi a aruncat cartea. (…) Da, recunosc, am scris despre tatăl meu şi despre mama mea, despre soră şi soţie, despre nişte iubite şi despre câţiva prieteni, despre mătuşi morminte (n.a.g.s.: Sabato, Sabato! Sic! Eroii sunt nişte antieroi! Iar schiţa nr. 2 se numeşte „Eroii n-au nici un rost”, p. 7), despre cei morţi şi despre cei vii, despre cei pe care i-am iubit şi despre cei pe care i-am urât! Am scris despre ai mei. Pentru că prin ochii lor am văzut lumea. Pentru că prin cuvintele lor am învăţat să citesc. Pentru că prin munca lor am crescut şi am ajuns să scriu. Pentru că prin suferinţele lor am învăţat că scrisul nu mă face nemuritor, cum credeam ca un prost, când i-am arătat bietului tata hârtia de transfer în presă. Am scris despre ai mei. Crezând că scrisul meu îi va salva de la moarte, dar nici măcar nu i-a ferit de răutatea acestei lumi. Crezând că am să-i fac fericiţi, dar ce efemeră e fericirea asta pentru cei care nu scriu! Crezând că scrisul meu îi va izbăvi de suferinţe, dar eu am suferit pentru a scrie. Da, recunosc, am scris despre ei cu trufie şi nepăsare. Pentru că mi-am iubit scrisul.

Uneori, mă gândesc să-i strâng pe toţi, şi pe cei morţi şi pe cei în viaţă, şi să le pun pe masă cuvintele mele: hai, luaţi şi mâncaţi!, i-aş îndemna. Mâncaţi cuvintele rupte din carnea mea, carne din carnea voastră, cuvintele sufletul meu, sufletului din sufletele voastre! Iertaţi-mă!” (pp. 5-6).

Desigur, în ultimă instanţă (deşi ar mai fi multe de spus, cartea poate deveni de căpătâi!), orice căţărare la cer este o luptă, o încleştare, poate regretele sunt îngerii cei mai răi, cartea asta, şi ea, este (şi) despre o iubire imposibilă şi aceste iubiri sunt cele mai sfâşietoare, pentru că ele intră şi rămân în tine, sfâşiindu-te, rupându-te, trăgându-te pe toate roţile de tren din lume, de la George Stephenson încoace, până la mecanicul de locomotivă Ilie, încercând să-ţi înlocuiască fiinţa ta cu propria lor dorinţă de a fi fost… Finalul poate confirma oarecum: „Nu mai trăieşte nici un martor care să confirme această căţărare (n.a.g.s.: pe bloc, la şase ani). Aşa că povestesc ce vreau despre copilăria mea, ce-mi amintesc, ce îmi doresc…”.

Şi, totuşi, dacă vrei, fiindcă tot felul de extreme se ating, dincolo de oroare, durere, este şi „o carte de dragoste” sau măcar începutul alteia. „Lumina vieţii” (p. 92) lui Petre Barbu o confirmă, ca şi „Lumânările”, de unde vorbele lui tanti Nuţi ne aduc aminte că unele cărţi sunt, de fapt, rugăciuni (neîmblânzite, uneori). Spunea venerabila doamnă:

„Petrişor, eu cred că Dumnezeu m-a lăsat pe pământ la cei 94 de ani ai mei ca să mă rog pentru sufletele morţilor noştri!”

Dar Scrierea va mai avea răbdare, să se roage… pentru altceva? Dar oare contează altceva?

[1] Petre Barbu, Marea petrecere, Cartea Românească, Bucureşti, 2014.

[2] Petre Barbu, Căţărarea în cer, Cartea Românească, 2017