Ada B. Carol, Apocalipsa moliilor, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2021.
„Operând” cu multe certitudini, precum… singurătatea ontologică a… trupului („tu singură certitudine,/ trecătorul meu trup” – ultimele versuri ale cărții; la poemul penultim se încheie așa: „am aflat că nici ieri, nici mâine nu poate fi mai sigură ca azi SIN-GUR-ĂTA-TEA”, p. 48), aproape continua „schimbare” a ființării sau a Ființei („s-a schimbat ceva înăuntrul meu,/ de câtva timp, nu mai sunt aceeași/ este vorba, cred, despre capacitatea mea/ de a filtra Lumina…/ poate că nu, totuși El e altul!/ pentru fiecare dintre noi, reflexia Lui se schimbă/ (mie îmi apare drept inorog – cum vouă?)”, p.10, iubirea și pierderea ei, „relația cu sufletul” (a se vedea moto-ul cărții: „Ce lucru ciudat, să nu putem înțelege aproape deloc ceea ce cunoaștem cel mai bine sau mai degrabă: să cunoaștem cel mai bine ceea ce nu înțelegem deloc, sufletul nostru.”, din Lev Tolstoi – „Ultimul jurnal”), Ada B. Carol propune cititorului un fel de poezie-realitate, un fel de poveste („scornim ghicitori, zicale-ndoliate/ și povești”, p.46), poate un pic neo-gotic (amintind, foarte puțin, și de un film fantastic, cu elemente de fantastic, filmul fiind rezonabil, dar nu neapărat… „fantastic, extraordinar” etc, cu Richard Gere, „Profețiile Omului-Molie”, principalul punct de legătură fiind… dragostea), „poezia-realitate” având… „fantasticul” ei, presupunând o anume mistică (având ca bază sau ca premisă acceptarea existenței sufletului și a vieții acestuia și după dispariția trupului, după sau fără judecata de apoi și deja începem să ne gândim la istoria religiilor, la istoria oamenilor…), putând exista, desigur, și o poezie-realitate agnostică sau atee, dar, evident, ca să ne întoarcem la subiect, pe noi ne interesează aici poezia Adei B. Carol din Apocalipsa moliilor, șarmul ei pur artistic, cu trimiterile către o etiologie literar-nevrotic-erotică, unde poemul „Dis de dimineață” (p.28), citat mai jos, poate fi o coloană („încolăciți în jurul singurei axe/ care susține bolta”, scrie la p.46) a unui templu care poate sau nu fi ridicat în trei zile după prăbușire, asocierea logodnicului/logodnicei cu sufletul aducându-ne aminte de faptul că omul, după mitul androginiei și nu numai, își caută în „celălalt” împlinirea:
„în prag de primăvară, frăgezimea salciei
mi-a amintit un jurământ
m-am simțit ca un logodnic rătăcitor,
îndepărtat fără speranță
de părul arămiu al iubitei
prin minte mi s-au perindat atunci
imagini cu sufletul meu: el aici, eu acolo –
parfum risipit în vânt…
și dintr-o dată m-am temut grozav,
gândind că nu voi mai putea atinge
pletele verzi ale dorului, ridicate zburdalnic
pe grumazul arborilor de acasă”
Cu delicatețea omului-salcie, atât de înrudit cu omul-trestie pascalian, Ada B. Carol scrie, în acest revelator volum, și testamentul unei iubiri (care ar putea fi orice iubire, unică în esența ei: orice iubire adevărată are ființa ei, raiul și iadul ei), inclusiv apocalipsa… iubirii de iubire!
Prin arta cuvintelor, ne putem păstra bucuria ființei în noi, chiar dacă multe elemente ale lumii înconjurătoare îndeamnă la o altfel de luciditate: poate sufletul știe mai bine, Ada B. Carol scrie și cu sufletul (sau mai ales), sufletul care poate mânca bucăți din alte suflete, poate avea crizele sale, poate fi și ca o „inimă plină de nimicuri” (titlu de poem, p.30): „mi se pare normal, aștept moartea/ (nu a mea, a celor de lângă mine)/ între timp găsesc o întrebuințare inimii:/ să fie masă pentru cei flămânzi,/ adăpost pentru cei fără de casă// fiindcă exist pe alături,/ vreau să moară/ toți cei dragi ca să înțeleg cât îi iubesc/ între timp, mă hrănesc cu resturi de suflet/ și mă adăpostesc prin cotloanele trupului/ (nu al meu, al celui de lângă mine)// sunt un geniu homeless care umblă/ cu inima revărsată și mereu pustie,/ ca sala de așteptare a unei gări/ ocolită de trenuri”…
Într-un fel, Ada B. Carol scrie jazz… literar, dar nu improvizează, accesând miracolul literaturii firesc, cu grație… urbană: „ramuri de umbră alungeau zidurile,/ vinul pelin din pahar se transformase în apă/ şi respiram acorduri de pian cu violoncel/ atunci ne-am privit mai întâi şi pe urmă iar şi iar,/ pe acordurile lui Miles Davies în mixaj cu Chick Corea,/ doi pionieri explorând versanții jazzului sălbatic…/ neliniştea felinarului tulbura fața ascunsă a lumii,/ doamnele clipeau răcoros pe sub evantaie, iar noi/ zâmbeam cu pleoape îngreunate de apa din sticlă/ care se transformase la loc în vin” (p. 32 – poemul, cum altfel, „Miracol la terasă”, fiind, nu-i așa, și despre Prietenia frumoasă din orice relație care face, nu-i așa, să coboare Duhul!)
La granița cu Imposibilul, scriitoarea-om încearcă să îmblânzească visele și Frumusețea (desigur, când vor ele… zâmbesc a iubire): „devreme tare/ cântecul mierlei se astâmpără cu o linguriță de cafea/ pe când lumea lâncezește în capul scărilor/ urcate în grabă// ca unda rătăcită dintr-un pârâu/ care se scurge prin aer,/ nu mi-am găsit încă prundul//marea la care visam/ se prăbușește, tot mai albastră,/ în adâncul meu” (p. 44)
Într-un dialog imaginar cu Blaga Nestrivitorul de Mistere, Ada B. Carol ar spune: „de vineri după-masa și până luni dimineața/ împletim cozile fulgerelor/ ca să mai potolim/ setea proverbială de mister/ și iar vorbim – atâta tot/ vorbim”…
Vorbim, scriem, calofil, fulgerând chiar, (când nu se mai poate), visăm să fim, totuși, dacă nu suntem sociopați… „cataplasme umane” (titlu de poem, penultimul, din care am citat deja ultimele două versuri): „„Dă-mi voie să nu te uit!”, îmi transmiți în liliacă cât eu încă bâjbâi printre artificii și sacrificii (norul care coboară și ne umbrește umerii seamănă a zâmbet) imediat după incest, nimeni nu a ales să dea cu ceasul de perete doar ne-au abandonat în mijlocul pieței ca pe niște mecanisme șovăitoare, ieșite din garanție atât ne-au mai zis: „Muriți voi și pentru noi, fiindcă nouă oricum nu ne arde de viață.” de atunci ne-am luat inimile în mâini și am mers pretutindeni ca niște păgâni, până am aflat că nici ieri, nici mâine nu poate fi mai sigură ca azi SIN-GUR-ĂTA-TEA”
Finalul este… de briză („Trup în briză” titlul textului), nici optimist, nici sceptic, oarecum zen:
„numai pe tine te am, noroc trecător,/ cu brațe alungite până la lună/ care cuprind la fel de bine/ și marginile vesele ale pământului// numai pe tine te am, ca o pecete/ a ceva mai mare decât fragilul din noi/ te prind în pumn și scuip de trei ori,/ apoi te ascund în sân (ca să rămâi cu bine)/ tu singură certitudine,/ trecătorul meu trup”…
Bref, s-a scris un nou subcapitol din (Im)posibila (re)întrupare a Poeziei, Ada B. Carol confirmă pentru prietenii mai îndepărtați frumoasa sa iubire pentru metaforă, interesanta sa poveste întru frumusețe și lupta pentru apărarea ei…
