De ce Paul Goma a fost o rara avis printre scriitorii români din timpul regimului comunist / Cristian Florea

 „Colegii pretindeau că nu sunt reprezentativ. Nici nu sunt. N-am căutat să fiu «mai cu moț». Dar nu este vina mea că, străduindu-mă să am un comportament normal, am apărut ca extra-normal” (din interviul dat în februarie 1992 Revistei Vatra, dialog purtat în scris cu Al. Cistelecan, reprodus în Paul Goma, Scrìsuri (1972-1998), Nemira, 1999, p. 201).

 

Paul Goma a fost scriitor și martor al vremii sale, al vremurilor noastre, copii ai războiului rece (Stelian Tănase). Născut în Mana, județul Orhei, din părinți învățători, oameni destoinici, cu mintea trează, care nu au înțeles niciodată să trăiască „sub vremi”. A înțeles de mic că a fi român înseamnă, în Basarabia, un risc. Deși avea numai șase ani, își amintește de ziua din ianuarie 1941 când NKVD-ul îi arestează tatăl și dă foc cărților cu grafie latină (Din calidor. O copilărie basarabeană). Și-l va revedea în 1944, anul retragerii, al trenurilor încărcate cu refugiați din provinciile reocupate (Sabina, Astra, Roman intim, Arta reFugii).

În 1949, când amândoi părinții sunt arestați de Securitate, află de la 14 ani ce înseamnă să fii „singur pe lume”, simte pe pielea lui foamea, frica, prigoana, marginalizarea socială. Exmatriculat din liceul „Andrei Șaguna” din Sibiu pentru că ținuse un jurnal unde nota despre luptele partizanilor din munți, va termina clasele liceale la Făgăraș. Nici ca student al Institutului de Istorie și Teorie Literară „Mihai Eminescu” de la București, nu-și face viața mai ușoară acceptând minciuna oficială. Revoluția maghiară din 1956 este un prilej de  a trece la acțiune. Cu un grup de apropiați solicită aplicarea unor măsuri similare celor din țara vecină: plecarea trupelor rusești de ocupație, desființarea cotelor obligatorii ale țăranilor, abandonarea puterii de către comuniști, neobligativitatea studierii limbii ruse. Condamnat la doi ani închisoare și la alți doi de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, face cunoștință cu pușcăriile Jilava și Gherla.

Paradoxul Goma exprimă constatarea că, în pofida „terorii istoriei” care a lăsat urme contondente în biografia lui, a refuzat să treacă pe lângă evenimente – exact atitudinea inversă față de „reînnoirea timpului”, înțeleasă de Eliade ca stavilă în fața „catastrofelor istorice”. Să-ți pierzi casa, locul natal, părinții, libertatea – sunt teribile lovituri, față de care Paul Goma nu găsește justificări pentru a le îngropa adânc în uitare și a da semnalul unui nou start, de la memorie-zero. Dimpotrivă, înregistrează scrupulos ceea ce i se întâmplă lui și altora, experiențele de viață, datele istorice. I s-a reproșat, mai în glumă, mai în serios „obsesia” memorării faptelor cât mai în detaliu și în ordine riguros cronologică: „Dar tu îți aduci aminte chiar de toate?” A observat, în schimb, și ironizat, ciudatul fenomen al „autocroniei” la scriitorul român, care „trăiește într-un perpetuu prezent”: înainte de el – nu există nimic, „istoria comunității sale începe cu propria istorie” („Dilema amneziei sau amnezia Dilemei”, reprodus în Scrìsuri, ed. cit., p. 475).

Evoluția și comportamentul sociologic al marilor colectivități îi dau dreptate: memoria este cea care face diferența dintre o populație și un popor. „Numai memorie cu memorie dă o comunitate” (Jurnal de noapte lungă). Or, așa cum atrage atenția, în mai multe rânduri, deși „suntem o comunitate fără hârtii”, ne batem joc și de cele puține pe care le avem. A-ți aminti, a da seamă și a fi martor celor ce ți s-au întâmplat, ție și celor din jur, este mai mult decât o datorie, este însăși condiția omului. Memoria-matrice este una din valorile supreme: „… memoria, maica noastră ocrotitoare (atât cât se poate), maica noastră, mântuitoarea, memoria, ultimul recurs și reazem, singura mângâiere…”  (Patimile după Pitești). Este conștient de asta:

„Cheia – în realitate un banal șperaclu al cărților mele…: memoria”. „Materia mea (…) în fine: substanța mea, la urma urmei, anima mea este memorie; făcând ceva – întâmplător: texte literare – mă fac pe mine; scriind, mă scriu… Or, ce este această istorie-a-facerii (mele), dacă nu: poveste? Acel-ceva-care-se-poate-povesti?” (Scrìsuri, ed. cit., p. 205). Cert este că Paul Goma nu e omul unei singure cărți, al unei capodopere; trebuie citit în integralitate.

Neuitarea ca strategie supremă de supraviețuire. În timpul bătăii cumplite pe care o îndură la Gherla, cu două zile înainte de eliberare, își promite: „… pentru prima dată de la arestare, pentru prima oară în viață (…) să nu-i uit în vecii vecilor…, să-i neuit eu într-o carte” (Gherla). Două decenii mai târziu, în 1977, le trântește-n față anchetatorului și procurorului care încercau să-l facă să semneze actul de acuzare: „Constrângeți-mă, tovarăși, cartea pe care o s-o scriu după ce ies de-aici…” (Culoarea Curcubeului, p. 313). Avertisment reiterat câteva zile mai târziu: „Mă liberez eu, măcar pentru câteva luni, cât să scriu ce mi s-a întâmplat la Rahova!” (p. 379).

De ce a fost Paul Goma ostracizat de marea majoritate a colegilor de breaslă? Pentru că a fost un om incomod. A refuzat toată viața să se „acomodeze” cu vremurile, cu oamenii, preferând să se despartă de prieteni decât de adevăr. A luat în serios criteriile morale, principiile. A indispus o mulțime de „lume bună”, prin felul de a spune lucrurilor pe nume, nu a știut să împartă ceea ce știa în adevăruri convenabile și adevăruri inoportune. A fost, nu de puține ori, nedrept sau excesiv în comentariile lui (recunoaște și singur), dar nu s-a împăcat niciodată cu scuza „acum nu e momentul”: nu e momentul să-l critice pe Ceaușescu „acum, când cutremurul ne pune la grea încercare… ”, sau „acum când ungurii vor să ne ia Ardealul”, nu e momentul să critici faptele cutărui intelectual lider de opinie (de exemplu pe Manolescu) pentru că alde Iliescu, Roman, Vadim și Eugen Barbu abia ar aștepta să arate cu degetul cât de dezbinată e opoziția și cum se mănâncă între ei intelectualii „de dreapta” – pretexte se găsesc mereu.

Nu a ezitat „să se ia” de nume faimoase ca Ilie Năstase. În decembrie 1989, pe platoul unei televiziuni franceze, îl apostrofează cu: „Ți-au dat voie de la «Dinamo»? Până acum de ce n-ai deschis gura?” (Jurnal pe sărite).

Pentru că a spus răspicat, de câte ori a avut ocazia și oricui a stat să-l asculte, că editorul Gabriel Liiceanu, sensibilizat de unii scriitori, posibil și de Silviu Brucan (care girase preluarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas) a retras tirajul gata tipărit al cărții-mărturie pentru mișcarea pentru drepturile omului din ’77, Culoarea curcubeului, a depozitat-o, iar ulterior a dat-o la topit. (Acesta a fost și motivul pentru care relațiile cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca aveau să se deterioreze și apoi să se rupă definitiv, spre sfârșitul anilor ’90). Un an mai târziu, în 1993, Marin Sorescu, diectorul editurii Scrisul Românesc din Craiova, topește plumburile romanului Gardă inversă – din același motiv: că „înjură” confrații, reproșându-le verde în față colaboraționismul.

În cărțile și jurnalele sale a folosit nume reale. Opinia lui Goma: pseudonimul se obișnuiește, dar „pe timp de pace. Dar când e război, nu sunt de acord cu «numele conspirative» (…) Soljenițîn n-a semnat cu «nume conspirativ» textele trimise în Occident. Nici Havel, nici Vaculik, nici Kohout, nici Șalamov, nici Zinoviev, nici Brodski…”. Consideră că însuși Steinhardt ar fi trebuit să își asume splendida lui mărturie, „autorizând publicarea ei în Occident, sub numele lui, în timpul vieții lui” (Scrìsuri, ed. cit., p. 245). Judecata li se va părea excesivă multor cititori ai Jurnalului fericirii; puțini știu, însă, că primul mansuscris al acesteia a fost scos din țară prin intermediul lui Goma și Virgil Tănase, fiind, apoi, difuzat în foileton la „Europa liberă”.

Pentru că, spre deosebire de marea majoritate a confraților, nu s-a împăcat cu cenzurarea textele literare și articolelor și nici cu autocenzura. Când a văzut că nu le poate publica decât dacă intră pe panta compromisurilor cu dulăii ideologici ai regimului, și-a trimis manuscrisele în Occident –  un gest la care mulți nici nu îndrăzneau să gândească. Atunci când accepți cenzorii ca parteneri de dialog, reflexele normalității, atrofiate de obediență și conformism, nu se recâștigă ușor.

În iunie 1977 Ceaușescu a desființat, oficial, cenzura: „… la congresul din acea vară, ‘77, scriitorii români, anticomuniști-foc și nemaiîntâlnit de rezistenții prin cultură, au acceptat fără crâcnire, fără împotrivire, «sugestia» lui Ceaușescu de a se întrecenzura, adică de a reproduce, în libertate și în literatură, oroarea Piteștiului.” („Dilema amneziei și amnezia Dilemei”, Scrìsuri, ed. cit., p. 478). Planul era diabolic și a avut consecințe dintre cele mai nocive. Din serviciu separat, cenzura a trecut în redacția fiecărei reviste literare și edituri. Eficacitatea acesteia a fost chiar mai mare decât a vechiului organ, deoarece scriitorii erau obișnuiți să citească și printre rânduri. Astfel s-a intrat în nefericita epocă a cenzurii exercitate între confrați.

Nu a făcut compromisuri cu regimul minciunii. Consideră Securitatea Răul Absolut. Ca student, în timpul unui seminar, nu s-a ferit să reamintească faptul că Basarabia a fost o provincie românească, că limba „moldovenească” nu există și că, potrivit definiției din materialismul dialectic, războiul purtat de Uniunea Sovietică în 1939-40 cu Finlanda a fost unul de agresiune. A urmat „prelucrarea” într-o ședință în cursul căreia lingvistul Alexandru Graur – susținător al originii slave a limbii române – a leșinat, confruntat de studentul Goma cu opinia academicianului sovietic Șișmariov, referitoare la latinitatea ei. Apoi exmatricularea.

Poziția extrem de critică față de compromisurile B.O.R. cu puterea comunistă. Nu a ocolit adevărurile crude despre rolul unor înalți ierarhi care au acționat ca agenți de influență ai regimului, ca Valeriu Anania sau Antonie Plămădeală. Primului îi reproșează influențarea pro-ceaușistă a diasporei din Statele Unite, folosind ca pretext „pericolul maghiar”. Celui de-al doilea, tăcerea față cu demolarea-mutarea unor lăcașe de cult, între care Biserica Enei, mânăstirea Antim, biserica mânăstirii Văcărești, Sf. Spiridon-vechi, Cotroceni, Biserica Armenescă, toate fiind monumente istorice. „De acord, «n-a știut» – dar dacă nu mai știe ce se petrece cu oile, ce mai caută în fruntea turmei?”.

La impresia proastă despre slujitorii bisericii au contribuit refuzurile pe bandă rulantă ale unor parohi de a-i boteza copilul (Filip Ieronim). În frica și lașitatea generalizate, găsește, totuși, la biserica Răzoare, un preot netemător și cu judecata sănătoasă: „Eu botez copii, nu părinți”. Îi pune doar în vedere că, ținând seama de numeroșii solicitanți din provincie, va trebui să aștepte cinci luni. („Născuți ortodocși…”, 20 mai 1998, reprodus în Scrìsuri, ed. cit., 557-559).

Tema rezistenței prin cultură. E vina copilului dacă spune tare ceea ce nu îndrăznește nimeni să spună – că împăratul e gol? Așa-numita literatură de sertar din România din timpul comunismului (adică acele scrieri care, găsite, atrăgeau automat arestarea scriitorului) este sublimă dar… se rezumă la cinci autori: Blaga (Luntrea lui Caron), Steinhardt (Jurnalul fericirii), Teohar Mihadaș (proza memorialistică Pe muntele Ebal), I.D. Sîrbu (Adio, Europa!), Noica (Jurnal de idei, Anti-Goethe). Oricum, sunt „nume grele”, care desfid afirmația nefericită a lui Nicolae Manolescu, după 1990, cum că, în timpul comunismului, la noi s-a putut publica „cam tot”.

Aici se încadrează și reproșul absenței vreunei poziții a scriitorilor români față de evenimente grave cum a fost greva minerilor din Valea Jiului, în 1977. Dacă adoptă una, o fac la multă vreme după eveniment, „cu voie de la poliție”, cum malițios scrie Goma. Dar nu lipsit de adevăr: oricine poate constata cum cărțile despre colectivizare (de exemplu ale lui Ion Lăncrănjan, Dumitru Popescu ș.a.) sunt scrise o dată cu „dezghețul ideologic” de la jumătatea deceniului șapte, Cel mai iubit dintre pământeni a lui Preda, a cărei acțiune se petrece în „obsedantul deceniu”, este publicată în anii ’80.

Același lucru se poate spune și despre subiectul „Pitești” – cvasi-străin în mediul intelectualilor, iar cei foarte puțin care auziseră sau trecuseră prin el, se fereau, îngroziți, să deschidă vorba. Goma culege mărturii din diferite surse, intenționând să scrie despre el. Este și motivul principal pentru care se întoarce, în 1973, din Occident. Știa de la Marcel Petrișor, fost deținut politic și el, că există un grefier, participant la procesul lui Țurcanu, cu o memorie fenomenală, care ar accepta, contra unei sume de bani, să relateze tot ce știe despre teribilul experiment torționar aplicat în România de Nicolski și ajutoarele lui, între 1949-1952. Așa că revine în țară, înarmat cu un casetofon și cu suma cerută. Din păcate, între timp grefierul murise, așa că, în afară de mărturiile la care avusese acces, se bazează pe mărturii disparate culese în timp, pe cărțile deja publicate, și pe o lungă confesiune a unui piteștean refugiat, înregistrată pe bandă de magnetofon în casa soților Ierunca. Patimile după Pitești a putut, astfel, ajunge la cititori; lectura ei lasă și azi o impresie teribilă, de coșmar.

Fibra naționalistă. Pe 21 august 1968, era la mare, în stațiunea 2 Mai, cu soția. Discursul lui Ceaușescu de condamnare a intervenției trupelor pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, difuzat la radio, îl electrizează, așa cum a făcut-o cu milioane de români. Pariotismul refulat atâta vreme țâșnește din nou, cu putere. Se repede cu trenul la București. Cum o intervenție a rușilor în România devenea foarte probabilă (documente  americane desecretizate atestă faptul că Uniunea Sovietică lua în calcul ocuparea României și înlocuirea lui Ceaușescu, și că numai la intervenția expresă a președintelui Lyndon Johnson, a renunțat, Brejnev la această opțiune) cere să fie cooptat în Gărzile Patriotice pentru a rezista unei eventuale agresiuni rusești. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să depună o cerere de intrare în Partid, ceea ce și face.

A fost momentul de auto-amăgire, în care s-a lăsat manipulat.

După apariția cărții Săptămâna roșie. Basarabia și evreii, din 2004 este acuzat, în mediile ultracorecte politic, de antisemitsm și negaționism. Însă el nu ocolise niciodată adevărul despre uciderile în masă ale unor minorități în România; cerea doar o analiză onestă, fără exagerări partizane și infamatoare. Iată o mostră:

„De câte ori am avut prilejul, am afirmat că dacă România dorește să intre în rândul națiunilor civilizate, europene, este imperios necesar să recunoască (pe lângă persecutarea etniei germane, după 23 august ’44, pe lângă abandonarea, persecutarea, trădarea, vinderea românilor refugiați din Bucovina de Nord și din Basarabia, începând din iunie 1940) – tentativele de lichidare a două comunități etnice: țiganii și evreii, în timpul războiului din Est” (din articolul „Descronologizatorii”, scris în 12 mai 1998, reprodus în Scrìsuri, ed. cit., p. 543).

Nu a scuzat execuțiile și masacrele organizate de regimul Antonescu, dar a ținut să se cunoască în detaliu circumstanțele în care au avut loc.

În 1976, concepe scrisoare deschisă adresată lui Ceaușescu și aderă la Charta 77 a drepturilor omului, inițiată de Vaclav Havel și Pavel Kohout. În primele zile din ianuarie 1977 încep să sosească adeziunile. Între cei care doresc să semneze scrisoarea sunt și mulți oportuniști, care nu urmăresc decât să obțină un pașaport pentru Occident.

Securitatea se pune în mișcare. Încep șicanele. Telefonul este pus sub supraveghere. Cei care vor să semneze sunt interceptați, întorși din durm. Soții Goma sunt mutați în altă locuință, la intrare li se postează milițieni care supraveghează atent ca nimeni să nu mai poată lua legătura cu ei. I se trimite un bătăuș acasă, cunoscutul boxer Horst Strumpf de la „Dinamo”. Din fericire, la strigătele lui, ies vecinii și „gorila” este nevoită să fugă.

În apropierea locuinței din Drumul Taberei staționează furgonete dotate cu tehnică de interceptare. La telefon răspund personaje care se dau drept el sau soția, iar celor ce apelează li se dau adrese de întâlnire unde cad în mâinile securității. Bătuți bine, sunt aruncați în stradă. I se fabrică sosíi care circulă prin oraș, adevărate capcane pentru potențialii aderenți. Locuința e microfonată, i se „plantează” manifeste legionare. Pe 1 aprilie este arestat. Este anchetat de adjunctul ministului de interne, generalul Nicolae Pleșiță (care, după Revoluție, a declarat senin că ar l-ar bate și mai bine). Întrebat ce culoare politică are „Mișcarea Goma”, acuzatul, știind că semnatarii erau din cele mai diferite medii sociale și profesionale, înalță din umeri și răspunde: „Culoarea curcubeului”.

În eventualitatea arestării, îi trimisese deja lui Dumitru Țepeneag, la Paris, cu un an în urmă, un testament (legalizat și tradus în mai multe limbi) care trebuia dat publicității la un termen calculat în funcție de ziua arestării (care trebuia adusă la cunoștință cât mai urgent în Occident). Astfel, în jurul datei de 21 aprilie, trebuiau alertate organizațiile pentru drepturile omului, posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” etc. Iar dacă până la data de 11 mai nu se mai auzea de el, trebuia să i se declare moartea oficială. Strategia a funcționat și Securitatea a fost nevoită să-l elibereze. Altfel, ar fi avut soarta lui Gheorghe Ursu.

În noiembrie ajunge la Paris împreună cu soția și copilul. Cere azil politic de cum pune piciorul pe sol francez. Afacerea Goma luase o întorsătură urâtă pentru statul român. Un val de proteste, manifestații, sensibilizaseră guvernele occidentale, care au cerut statului român respectarea Acordului Final de la Helsinki. Până și L’Humanité, s-a ocupat de acest caz. Înainte de a pleca, Pleșiță îl avertizează: „Ai grijă ce faci în Occident, căci brațul Revoluției e lung și ajunge și acolo. De altfel, îndată ce vei ajunge, vei primi un semn”.

Paul Goma aterizează la Paris pe 20 noiembrie 1977. Cu o zi înainte, Monica Lovinescu realizatoarea emisiunii „Teze și antiteze la Paris”, difuzată săptămânal la „Europa Liberă”, una dintre cele mai ascultate în țară, a fost atacată sălbatic de doi agresori necunoascuți. Mihai Pacepa, în Orizonturi roșii, scrie că Ceaușescu i-a ordonat să trimită o echipă (recrutată din mediul organizațiilor teroriste arabe). La conferința de presă din 20 noiembrie, ea se alătură familiei proaspăt debarcate, venind direct de la spital.

Odată stabilit în Franța, găzduiește refugiați, face demersuri pentru cooptarea în PEN-clubul francez unor scriitori români (dacă Mircea Dinescu, Ana Blandiana și alții sunt cunoascuți ca disidenți în Vest i se datorează și demersurilor lui), participă la strângeri de fonduri, la marșuri și proteste. „I-a criticat cu gura dar i-a sprijinit cu fapta”, observa Laszlo Alexandru, în prefața Jurnalului pe sărite.

Umorul nu-l părăsește nici în situații-limită, în biroul lui Pleșiță sau în momente de cumpănă: „Ce ocupație aveți?”, este întrebat în timpul unei recepții-conferințe, unde ar fi urmat să aibă loc otrăvirea lui. „Sovietică, doamnă”, răspunde (Soldatul câinelui).

Prețuiește femeia, feminitatea, are nostalgia matriarhatului (Admaeva). Deși cu o constituție atletică, întreținută de muncă fizică și de sport (haltere, atletism, fotbal), e departe de masculinitatea „macho” sau „sexistă”, în vogă astăzi. Dimpotrivă, în spatele aparenței de hirsut morocănos, din cărți, interviuri, dialoguri, realizăm cu uimire cât de „mămos” a fost acest munte de om. Ursuzenia, la el, e mai mult o platoșă de apărare.

 

Nu avea să primească înapoi cetățenia română, și nici să fie reprimit în Uniunea Scriitorilor, de unde fusese exclus în ședința din 13 aprilie 1977, în timp ce se afla în arest. Toți cei care s-au perindat la putere și chiar după venirea la putere a țărăniștilor și a lui Emil Constantinescu, în 1996, și-ar fi dorit să rezolve situația lui Goma. Din păcate, se cramponau de formalități birocratice: solicitantul la cetățenie română trebuie să depună o cerere. Iar replica venea, firesc: așa cum nu a depus o cerere de renunțare la cetățenia română, nu va depune o cerere pentru a i se restitui. A primit diplome de cetățean de onoare al mai multor orașe, între care Timișoara, însă nu a mai călcat niciodată pe pământul natal, nici în România, nici în Bararabia.

Informații biobibliografice detaliate oferă site-ul http://www.paulgoma.com/paul-goma-biografie-si-bibliografie-1909-2007/

Articolul precedent
O societate (dez)abuzată / Cristian Florea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu