Ilustrație: Femei cu chip de pasăre, teracotă, cultura Cipru târzie („coroplastic art”, 1450-1200 BC).
Metropolitan Museum of Arts
Din textul publicat în numărul actual al revistei Lettre Internationale, scris de Bernard Chappedelaine, un specialist în istoria recentă a Rusiei, intitulat „Carl Schmitt, Rusia și războiul din Ucraina”, înțelegem mai bine ideologia de la Kremlin, discursul anti-occidental și suveranist promovat de oamenii din anturajul lui Putin, Oleg Kildiușov, Aleksandr Dughin, Aleksandr Filipov (traducătorul rus al operelor juristului german), Vladislav Surkov sau Grigori Iudin, toți comentatori și admiratori ai gânditorului german. Alternativa la democrația europeană propusă de Carl Schmitt este preluată în cele mai fine detalii de regimul autocrat de la Moscova. Interesantă în acest sens nu este neapărat această influența exercitată de ideologul regimului nazist asupra Rusiei putiniste, prin care Putin își justifică „expansiunea internă”, ci narativul, memele lingvistice introduse în spațiul public european, și nu numai, de cei care îl lecturează cu atenție pe Carl Schmitt. Astfel, ideile, conceptele sau simplele cuvinte cum ar fi „suveranism”, „colonialismul UE”, „legitimitatea stării de excepție”, interpretarea conflictelor interne ca fiind provocări externe, militarizarea societății, „omogenitatea democrației față de ceea ce este eterogen” (care favorizează distincția, preluată și de unii suveraniști de la noi, dinte „patrioți” și „trădători”), Rusia văzută ca o entitate unică stat-civilizație, toate sunt în extensia gândirii juristului german.
Admirația pentru ideile ultra-conservatoare ale lui Schmitt nu se oprește la granițele Rusiei. Autorul articolului constată că și în rândurile neo-conservatorilor americani, ideile lui Schmitt sunt puternic asimilate și propagade. În condițiile acestea, avem dreptate să credem că anti-europenismul lui Donald Trump îl apropie pe acesta de ideile autocratice ale lui Vladimir Putin. Ambele au în comun referința la Carl Schmitt, adeptul dictaturii „aristocratice”, anti-parlamentarismului, anti-europenismului și susținătorul legilor naziste ale segregației rasiale și al „teoriei gândirii ordonate concrete” în conformitate cu care, din punct de vedere instituțional, orice ordine este reprezentată de acea instituție a statului care deține monopolul decizional și care se poate prevala de infailibilitate. „Voința Führerului este lege!”, declama Carl Schmitt. “Președintele trebuie să devină nu doar centrul puterii, dar și responsabilul politic de care depinde totul” (Bernand Chappedelaine, articolul citat, LI, p. 51). Desigur, Trump nu este un Führer, cum este Putin, de exemplu, dar modul în care vede suveranitatea, democrația, restaurarea măreției Americii (ideologia MAGA) și prevalența politicului asupra societății, îl apropie pe președintele SUA, cel puțin ideatic, de cel care a regândit dreptul internațional din perspectiva intereselor marilor state, fiind promotorul și apărătorul „dreptului” univoc al unui stat puternic de a se extinde și a cuceri teritorii. Evident, ideile acestea sunt pe placul suveraniștilor cu apucături dictatoriale, în mâinile cărora democrația și drepturile omului nu sunt decât niște jucării pe care le pot strivi oricând.
Cei care propovăduiesc suveranitatea poporului sunt cei mai mari dușmani ai suveranității individuale.
Lunile acestea, s-a văzut ce fel ar putea arăta un stat bazat pe o astfel de suveranitate populară: ziariști amenințați și cenzurați, naționalizări de fabrici, epurări politice, reglorificări ale unor personaje obscure ale istoriei, xenofobie și naționalism deșănțat, cu ură curgând pe stradă și pe rețelele de socializare. Dușmani ai libertății și ai adevărului, nu ne-ar mira ca susținătorii partidelor autointitulate “suveraniste” să poată accepta cu ușurință eugenii sociale, execuții publice sau tribunale ale gândirii. Este evident că toți liderii suveraniști au profiluri de dictatori sau cel puțin de autarhi, de fasciști, care, dacă ar putea, s-ar debarasa cu bucurie de cei ce le-ar contesta puterea. Și asta în numele unui „Bine general”. Dar noi știm, de la Hayek, de exemplu că orice acțiune anti-individuală poate fi justificată în numele suveranității populare, într-un stat totalitar. Drumul către servitute poate trece și prin gara votului popular. Cel puțin așa “ne” învață Carl Schmitt, pentru care democrația nu mai înseamnă suveranitate populară, ci acord între guvernanți și guvernați. Între democrație și dictatură, mai ales în situații excepționale, cum consideră liderii de la Kremlin că există în acest moment, nu mai este o demarcație atât de strictă.
Recontextualizarea ideilor juristului german reprezintă adevăratul inamic al civilizației occidentale și al liberalismului. Periculoasă este și lipsa unei dezbateri reale asupra ideologiilor dominante ale secolulului nostru (jihadismul, islamo-marxismul, euro-asianismul, neomarxismul etc.) și a influențelor lor asupra politicilor actuale. Observăm astfel, în treacăt, o ghetoizare sau poate doar o izolare la nivel academic a interpretărilor, ideilor sau comentariilor pe marginea ideologiilor influente din secolul nostru. Ceea ce ne duce din nou la îndemnul de a citi, a verifica sursele, a interoga ceea ce se află în „spatele” unor idei, pe care prea le luăm „de-a gata”, prea grăbiți fiind parcă în a judeca și a interpreta lumea fără să ne recunoaștem ideile de lângă noi.
P.S. Textul lui Bernard Chappedelaine este disponibil doar în format print, în noua ediție românească, numerele 124-125, din Lettre Internationale.
