(continuare din numărul trecut)

Partea cea mai prețioasă

Înainte de a ne aventura mai departe în textura dedalică a nuvelei Pe strada Mântuleasa, pentru a ne croi drum către considerațiile finale, este necesar să stabilim raportul just dintre memorie şi imaginaţie. În celebrul Of the Proficiencie and Advancement of Learning Divine and Human, încercând o clasificare a regimurilor de funcționare ale spiritului uman, Francis Bacon scria: „Părţile componente ale învăţăturii umane au legătură cu trei părţi ale înţelegerii umane, care este sediul învăţării: al istoriei pentru memoria sa, al poeziei pentru imaginaţia sa şi al filozofiei pentru raţiunea sa” . Probabil că Denis Diderot a preluat schema tripartită baconiană pentru a structura Enciclopedia (apărută în 1751) într-un ansamblu al tuturor cunoştinţelor, partajat pe cele trei facultăţi umane ale cunoaşterii: memoria, care ar sta la baza istoriei, rațiunea, care ar fi unealta filozofilor și imaginația, proprie poeților. Conceptual, compartimentarea propusă de Diderot poate fi utilă, deși este rezonabil să credem că aceste trei facultăţi împreună contribuie în măsuri variabile dar simultan la edificarea oricărui produs al spiritului uman.
În absența imaginației, memoria e oarbă, nu poate reconstitui ansamblul coerent al unui context, oricât de prodigioase și precise ar fi detaliile. Atâta vreme cât ele nu sunt aranjate într-o configurație recognoscibilă, ea nu poate retopi puzderia de cioburi sparte ale amintirilor, pe care să le toarne, apoi, într-o matrice evocatoare și divinatorie. De una singură, memoria este neputincioasă în a integra fragmentele disparate de informație printr-o trecere la limită; lipsește patternul, forma originară, arhetipul la care să se raporteze. Retrăirea unor secvenţe din trecut, de exemplu, înseamnă actualizarea acelui trecut prin intermediul celei de a treia laturi a facultăţii de memorare – primele două fiind receptarea şi stocarea de informaţii – proces în decursul căruia se formează o reprezentare mentală. Or, aceasta implică un proces creativ proaspăt, cu contribuţia hotărâtoare a facultăţii imaginative. De aceea, memoria alcătuită din acumulările de informaţii stocate anterior, și pe care mintea le mai poate accesa și, eventual, reproduce cu deformările și simplificările de rigoare, nu trebuie confundată cu amintirile. Această distincție era și este binecunoscută filosofilor:
„Dar fenomenul de anamnesis nu poate fi privit ca o simplă reamintire. Acest fapt îl infirmă încă Hegel, în Prelegeri de istoria filosofiei, după care anamnesis are sensul de a se interioriza, de a intra în sine, acesta fiind sensul adânc al cuvântului. Prin urmare, anamnesis are sensul de a căuta în interioritate, de a regăsi locul pierdut, de revenire la starea reală dintr-o stare potențială, de cunoaștere fără amintire, cunoaștere aflată mereu în act.” . Autorul argumentează, în articol, că termenii anamnesis și aletheia aveau, pentru Platon, aceeași valoare. Departe de a însemna „amintire”, ana – mnesis, fusese tradus de Anton Dimitriu prin „dincolo de memorie, mai sus de memorie” .
În lucrarea Aspecte ale mitului, Eliade dedică un întreg capitol, VII, „Mitologiei memoriei și a uitării”. Pentru a lămuri noțiunile de memorie, amintire, reamintire, apelează, printre alte surse, la filosofia greacă: „«Amintirea e pentru cei care au uitat» scria Plotin (Enneade, 4, 6, 7). Doctrina e platoniciană: «Pentru cei care au uitat, rememorarea e o virtute; cei perfecți însă nu pierd niciodată viziunea adevărului și n-au nevoie să și-o rememoreze» (Fedon, 249, c, d). Există așadar o diferență între memorie (mnèmé) și aducere-aminte (anámnèsis)” (Aspecte ale mitului, Ed. Univers, București, 1978, p. 172).
Rezultă că vederea („viziunea”) adevărului este negreșit mai importantă decât reamintirea-rememorarea lui . Nu este singurul loc în care Eliade „ia partea” imaginației creatoare, preamărindu-i virtuțile, arătând neîncredere față de albia înșelătoare a memoriei. Cât de mult l-a preocupat acest raport, reiese din frecventele referințe presărate atât în opera științifică, cât și în și cea literară (proză scurtă, roman, jurnal). Pusă în contrapunct cu imaginația, memoria ilustrează, pentru Eliade, starea de corupere și decădere a principiilor superioare.

În Uniforme de general (1971), această preocupare este exprimată prin gura actorului de geniu, fost copil-minune, Ieronim Thanase: „Elev Vladimir Iconaru, nu ai imaginaţie. Nu eşti singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginaţie. Trăim vremuri grele” (Uniforme de general, vol. IV, p. 9).
Vremurile în care nobila rasă a „văzătorilor” este amenințată cu extincția, ca o specie biologică nevoită să înfrunte condiții de mediu adverse (reprezentate de noul context istoric al unui tip de putere care implantează lozincard idoli mentali în vederea reeducării, schilodind, astfel, facultatea imaginativă), sunt pe bună dreptate caracterizate de genialul Ieronim: „vremuri grele”!
„Specie” endemică, relictă, el este una dintre acele naturi rare dotate cu fantezie debordantă. Prin „fantezie” neînțelegându-se, ca azi, un produs mental ficțional, „deci” inconsistent, ci o lume reală, alta decât cea de toate zilele, cu regulile ei. Vede făpturi fantastice ca Eglantina, Mironclai, Paralene (p. 43) și, la fel cum Socrate își auzea, la răstimpuri, daimonul, în ureche îi răsună Corul, care îi impune viziunile și replicile, uneori indepedent de voința lui (vezi scena de la p. 38). „Sensul îl creăm noi, Ieronim” murmură vocile, neauzite de altcineva, în nuvela următoare din volum, Incognito la Buchenwald, unde regăsim cam aceleași personaje (p. 59).
„Dar ce să fac dacă m-au blestemat şi pe mine ursitoarele să văd, să-mi imaginez, să creez?…”, se plânge Ieronim (Uniforme…, p. 35). Capacitatea de a imagina, nu are comună măsură cu memoria pentru că, spre deosebire de ea, cel imaginativ își poate aminti și ceea ce nu a trăit. Vezi replica lui enigmatică la întrebarea lui moș Manolache:

„ - Avem amândoi aceeaşi vârstă, Oncle Vania, continuă Ieronim, îngenunchind lângă el. Numai că dumneata ai amintiri, iar eu mi le imaginez. Şi dacă ţi-aş spune că amintirile mele întrec de multe sute de ori pe ale dumitale, pur şi simplu pentru că mi le-am imaginat, n-ai să mă crezi...”
„- Spune-mi şi mie cum faci, îl întrebă. Cum faci să-ţi imaginezi amintirile...
- Întâi le imaginez şi apoi mi le amintesc” (p. 48).

Fragmente derivate din această doctrină a lui mundus imaginalis tratată de Henry Corbin, cu care Eliade se cunoscuse bine, apar atât de regulat în scrierile sale, încât s-ar putea face un mic studiu numai pe această temă. Iată un exemplu din Noaptea de Sânziene: după o convorbire cu scriitorul Ciru Partenie, un alter-ego al lui Ștefan, Ileana Sideri îi spune acestuia din urmă: „Adevărata imaginaţie creatoare o ai d-ta.” (Noaptea de Sânziene, I, Editura Litera, 2010, p. 85). Fiind creatoare, imaginația este de origine divină, și e cu adevărat „partea cea mai prețioasă”, pentru că permite vederea celor nevăzute, a celor ascunse, bunăoară „semnele” după care grupul de băieți alegeau să cerceteze anumite pivnițe părăsite.
„Ce fel de semne, măi Lixandre?”, întreabă Fărâmă „Vedeţi, mi-a răspuns el zâmbind, că asta nu v-o pot spune. Pentru că, ca să înţelegeţi semnele, trebuie întâi să le cunoaşteţi…” (p. 135). Acest dialog dintre director și fostul său elev are loc undeva în poarta școlii din Mântuleasa la ceva vreme după ce venise, însoțit de Leana, pentru a-i cere permisiunea să cerceteze pivnița.
Răspunsul la întrebarea lui Fărâmă este una dintre cele mai stranii replici, deși, în aparență, atât de banală. Cu siguranță cititorii vor fi trecut de sute de ori peste ea, deși, în economia nuvelei, are o însemnătate capitală. Pentru că aici, Eliade încifrează metatextual, cu mare măiestrie, calitatea lui Lixandru de văzător al unor realități care rămâne ascunsă pentru oamenii obișnuiți. „Vedeți, că asta nu v-o pot spune”, înseamnă: acest gen de realitate nu se poate comunica discursiv, mediat, ci trebuie văzută apelând la un fel special de vedere. Cu alte cuvinte, ţine de cunoaşterea imediată, nu de lucruri care pot fi transmise prin mijlocirea limbajului.
Ca să le înţelegi, trebuie mai întâi să le cunoşti. Să le re-cunoşti așa cum face anamneza platoniciană cu ideile-arhetip, să le identifici și interiorizezi înţelesul. Prin urmare: „Vedeţi…, că asta nu v-o pot spune”, nu e o formulă introductivă de politeţe, ci o invitaţie, un îndemn, chiar un imperativ: interlocutorul este îndemnat şi îndrumat: vezi, imaginează-ţi, pentru că acest gen de realități, suprasensibile fiind, nu se pot comunica discursiv. În propoziție, conjuncţia „că” nu are rolul de a evidenția caracterul ei consecutiv, ca, de exemplu, în: „Scoală, că e târziu!”. Dacă funcţia lui „vedeţi” ar fi fost o formulă introductivă, conjuncturală, propoziţia ar fi sunat: „Vedeţi, asta nu v-o pot spune”. Însă apare acel „că”, particulă care schimbă sensul frazei, într-o afirmație care poate suna: sunt lucruri care nu se pot comunica prin spuse.
– Vedeţi şi voi, imaginaţi-vă, pentru că sunt lucruri care nu pot fi înțelese prin cuvinte!
Și dacă mai avem dubii asupra sensului acestei invitații, aceeași structură verbală o întâlnim câteva rânduri mai jos, cu referire la cântăreața Leana. În nopțile petrecute de Dragomir și Lixandru la „cârciuma din Popa Soare”, ea „vine lângă noi și surâde cu înțeles, după un anumit cântec. După un anumit cântec, sublinie el cuvintele…” „Ce cântec, Lixandre?” l-am întrebat. „Ascultați-o și dumneavoastră, domnule director, și-o să-l ghiciți” (pp. 135-136, s. mele).
Din nou, formula de ecleraj a acestei expresii-baliză semnalizează cititorului terenul de țintă. „Vedeți!”, „Ascultați!” sunt îndemnuri adresate de „văzătorul” Lixandru fostului lui învățător și director. Că ele nu-și găsesc omul, se va vedea mai jos; Zaharia Fărâmă este un excepțional colportor de informație. Dar el însuși, nu (mai) are acces la realitatea primordială semnificată de ele. Le va povesti, în schimb, încontinuu, până la sfârșitul vieții, celor dispuși să-l asculte. Și nu este vina lui dacă „noul om” al democrației populare, le răstălmăcește, văzând în ele semne ale unor comploturi și conspirații.

De la văzători la amnezici

Personajele acestei nuvele-fluviu par a respecta schema tripartită baconiană. Trei tipuri caracterologice întâlnim în ea: imaginativii sau văzătorii, un povestitor, fabulos depozitar de istorii, dotat cu o memorie potențial nelimitată, dar a cărei precizie variază contextual, și o pletoră de amnezici, de „oameni recenți” cărora le-a fost extirpat simțul imaginației și al gândirii libere, în frunte cu Borza și Dumitrescu. Este o societate triplu stratificată, reflectând cele trei funcții mentale: spirit (imaginație) – memorie – rațiune. Dar o rațiune tăiată de rădăcinile ei și, prin urmare, autodevoratoare: dialectica materialismului istoric suprimă, schizofrenic, orice referință în afara raportării vicioase la propria grilă mentală.

Imaginativii. „Oanei îi plăcea de ei, că erau toţi băieţi dezgheţaţi şi aveau imaginaţie. Căci imaginaţie avea şi ea, şi încă destulă, deşi, cum o să vedeţi, o avea în felul ei.” (p. 103). Astfel înzestrați, acești tineri apropiați mai degrabă de eroii unei „fairy tale” („tipuri curioase”, ca „dintr-un roman”, observă Dumitrescu la p. 95), sunt singurii capabili să se ridice deasupra contigențelor. Acrobați ai spiritului, fiecare dintre ei se distinge printr-un talent ieșit din comun. Abdul, puiul de tătar, poate porunci muștelor să intre într-o turbincă; Iozi, băiatul rabinului, dispare fără urmă într-o pivniță inundată din Obor, după ce relatează celorlalți băieți că a văzut o peșteră strălucind ca nestematele; slobozită spre cer, săgeata lui Lixandru nu se mai întoarce pe pământ; Aldea restituie, pentru intrarea la circ, un rest mai mare decât suma primită; uriașa Oana, de doi metri patruzeci face dovada unei forțe herculeene, invocă zâna mătrăgunei să-i găsească bărbat, iar aceasta se ridică dintre bălării, scenă surprinsă de Ionescu noaptea în pădurea de la Paserea (p. 103). Ca o întruchipare a Persephonei, Marina apare când ca femeie tânără și atrăgătoare, când ca bătrână. Ea se considera un fel de avatar al Zamfirei „reîntoarsă pe pământ după două sute de ani, dar nu ca să redea lumina ochilor Arghirei, ci ca să învețe oamenii cum să vadă” (p. 140).
Sublinierea în original nu poate avea alt înțeles decât referința la o vedere a lucrurilor ascunse, proprie imaginativilor. Concentrarea de obiecte care sclipesc în lumină: sticle, prisme, cristaluri, nestemate, din povestea lui Iorgu Calomfir și a Arghirei, focalizează atenția asupra importanței văzului și imaginației.

„Pentru că, gândea Marina, oamenii nu mai știu să vadă, să privească în jurul lor, și toate relele și păcatele de-acolo se trag, că în zilele noastre oamenii sunt aproape orbi. Iar ca să-i vindece, nu alt mijloc decât să-i învețe să privească operele de artă, și în primul rând sculpturile” (pp. 140-141).

Iată una dintre profesiunile de credință pe care Eliade rareori le-a formulat explicit. Dacă în opera științifică a făcut-o în termeni neutri, cu prudente încadrări bibliografice, aici își poate suspenda autocenzura: toate relele și păcatele se trag, deci, din atrofierea imaginației; în fond, a vederii oculte. Or, în spiritualitatea unor renascentiști ca Bacon, sculpturile aveau funcție mnemotehnică și trebuiau interiorizate, având prin natura lor, de opere de artă, capacitatea de a suscita și susține procese de anamneză. În Renaștere fusese în vogă așa-numita „Artă a memoriei”, disciplină prin care se urmărea extensia capacității mentale cu ajutorul diferitelor ortograme și a statuilor mnemonice, stimuli pentru „simțul intern” și suport al meditațiilor. Din același câmp ideatic face parte simbolistica statuetelor de zei care ar popula, după Alcibiade, mintea lui Socrate (Banchetul, 215 b – 217 a).
Cititorii au remarcat deja că referința la „statuie” revine mereu când e vorba de Oana. La întrebările Ancăi Vogel, ale lui Economu, sau Dumitrescu, Fărâmă, răspunde invariabil: „Ca o statuie”, „Era ca o statuie, dacă înțelegeți ce vreau să spun” (p. 102, passim). Și: „Era frumoasă ca o statuie de zeiță. Era ca Venus” (p. 115). Atunci când o vede pentru prima oară pe Oana, în petrecerea de noapte a tinerilor în cârciuma lui Tunsu, Marina exclamă cu exaltare:„Ea este! a strigat. Ea, statuia mea!”. Și se apucase să sculpteze „Nașterea Venerei” (pp. 111 și 141).

La polul opus, sunt amnezicii (auto-amnezici?), care trăiesc de azi pe mâine și nu-i interesează decât binele în nume personal: carieriști, oportuniști, ei nu se dau în lături de la nimic pentru a-și atinge scopul. Reprezentantul tipic – Borza. Un simptomatic dialog are loc între el și Fărâmă în scena vizitei, pe când acesta se străduia să-l facă să-și amintească de școala unde învățase:

„Tot nu-ți aduci aminte? Strada Mântuleasa? Când îți făceai școala primară pe strada Mântuleasa, și în recreații te cățărai în vișini și, o dată, ți-ai spart capul căzând, și te-a luat în brațe directorul școlii, și te-a dus în cancelarie, și te-a pansat? Și a doua zi era serbarea de Zece Mai, și erai foarte mândru că veniseși cu capul bandajat? Și te-a întrebat directorul: «Cum îți mai merge capul, mă, Borza?» Și dumneata ai răspuns: «Mi-e teamă de poezii, domnule director», că nu-ţi plăcea deloc memorizarea, adăugă bătrânul, zâmbind. «Mi-e teamă, că n-o să le mai pot învăța pe dinafară...»” (p. 83).

În câteva cuvinte ce evocă o singură scenă, „fișa” patibularului Borza e completată rapid. Ea aparține unui elev leneș și greu de cap care nici măcar nu înțelege bine sensul întrebării directorului, care se interesa în primul rând de sănătate, și nu dacă mai știe poeziile care trebuiau recitate de 10 Mai. Este iarăși un imbroglio de toată frumusețea, bazat pe confuzia de planuri dintre starea mentală și integritatea corporală. Demnă de reținut este crisparea față de „învățarea pe dinafară” a poeziilor, adică a produsului prin excelență al imaginației, după Bacon.
Ce înțelegem din acest pasaj? Că, deși simulant, cum se va vedea, totuși Borza suferea, pesemne, încă din copilărie, de o anumită invaliditate de ordin spiritual. Mai târziu el avea să-și oculteze această parte a biografiei, dar cercetările întreprinse chiar de colegii lui nu îl atestă ca elev al școlii din Tei, cum pretinsese. Dumitrescu se miră că nu-și mai amintește de incidentul cu săgeata lui Lixandru, și nici de Oana. E drept, că îi oferă și o portiță de scăpare, sau poate îi întinde o capcană: „De altfel, e foarte probabil că ți-ai făcut școala în Mântuleasa și ai uitat. Au trecut de-atunci peste treizeci de ani. Cine îşi mai aduce aminte ce s-a întâmplat acum treizeci de ani?” (p. 95).
Ca şi cum treizeci de ani ar fi trei secole! Întrebarea – retorică, desigur – atrage atenția asupra caracterului fundamental amnezic al noului regim, care face tabula rasa cu toată istoria care l-a precedat.

„Te pomenești că am uitat, făcu Borza, căzând pe gânduri ... Am avut o copilărie grea. Eram din popor. Am fost persecutat de societate” (p. 95).
„- Atunci eşti amnezic, spuse Dumitrescu zâmbind. Ţi-ai pierdut memoria.
- „Să știi că ai dreptate. Mi-am pierdut memoria din bătaie. Ți-am spus cum am fost schingiuit în beciurile Prefecturii” (p. 97).

Dar tot Dumitrescu anulează pretextul așa-zisei amnezii a lui Borza cu un contraargument de bun simț: „Pentru că un lucru ca ăsta [săgeata care nu a mai revenit pe pământ – n.m], chiar după treizeci de ani și mai bine, nu poate fi uitat…” (p. 97, s. mea). Aceste cuvinte repetă ca un ecou spusele lui Fărâmă din prima vizită: „E drept, au trecut treizeci de ani de-atunci, dar eu te-am ținut minte” (p. 82). Aș cum nu a uitat date simbolice precum Zece Mai, ocultate de noul regim, pentru că aminteau de vremurile când țara era Regat.

Depozitarii de memorie, băsmuitorii. Sunt purtători de mesaje care supraviețuiesc catastrofelor istorice, fără să pară că le-au conștientizat pe deplin. Martor al unei lumi apuse, în sincronia și diacronia ei, bătrânul învățător recheamă la viață prin vraja incantatorie a povestirii întreg orizontul temporal al acelei epoci fosilizate în memorie, așa cum un naturalist poate să reconstituie animalul întreg pornind da la un os. Mai mult, să ni-l restituie cu tot cu mediul lui. Și ce dioramă adâncă este lumea lui Fărâmă! Ea respiră până și parfumul vremurilor trecute, ceea ce o epocă are mai de preț și primul care se pierde atunci când intră în declin sau e înlocuită brutal, cum a fost cazul cu răsturnarea de după 1945. Memoria bătrânului este o arcă plină de fosile vii, traversând apele Potopului Istoriei; și numai în măsura în care ele sunt „povestite” și altora, le oferă șansa unei noi existențe. Un oscior, o cochilie din alte ere, pot parveni până la noi, dar nu-și pot depăna singure istoria. În absența „paleontologului” care să-i restaureze contextul stratigrafic, ele rămân frânturi golite de duh ale unei vieți neînțelese, de animale-care-nu-există.
Poziția precară a lui Fărâmă stă în carențele memoriei sale în raport cu imaginația vie. Spre deosebire de imaginație, care este productivă, memoria este (doar) reproductivă și, pe deasupra, infidelă. „Memoria, această înaltă și permanentă trădare…”, cum o caracterizează „inspectorul” Albini . O definiție similară și în Mântuleasa: „… memoria dumneavoastră, ca orice memorie, vă trădează…” (p. 154, s. mea). Mania hypermnezică, de povestitor împătimit și prolix, cu care descrie întâmplările, îi barează accesul către înțelesul de ansamblu, așa cum o furtună de nisip astupă poarta unei cetăți, în deșert. Astfel, deși trece mereu pe lângă ea, ratează de fiecare dată ieșirea din labirint.
Dar într-o lume a cărei memorie colectivă a fost aproape anihilată de fanaticii dosarului, memoria lui de povestitor are un rol pozitiv, restituind un trecut preţios. Chiar dacă el însuşi nu mai ştie ce să facă cu acest trecut pentru a găsi o cale de ieşire din infernul memoriei sale, instinctul îi spune că salvarea se află în Mântulesa – loc central, ombilicus mundi unde suferințele sale inițiatice își pot afla izbăvirea.
Marele merit al lui fostului învățător este că ține la mare cinste stirpea „văzătorilor” ieșiți din această zonă sacră. Dacă el însuși nu poate desluși misterele, în schimb este un colportor de mistèrii, duce poveștile în lume, după ce le-a scos din „fântâna tinereții”; dacă el însuși nu este un imaginativ (ca și moș Manolache din Uniforme de general), caută în permanență compania celor care văd lumea și altfel decât în aparențele ei. Îi urmărește în școală și în viață, participă la unele evenimente cum ar fi nunta Oanei, iar povestirea aventurilor acestor tineri în formare va deveni rațiunea lui de a exista. „Îmi era dragă Leana așa cum îmi erau dragi atâția alții, adolescenți și tineri în prima tinerețe, visătorii, îndrăzneții și toți cei care aveau ceva deosebit, care vedeau și altceva decât vedem noi, oamenii munciți și necăjiți” (p. 136, subl. mele).
Copiii năzdrăvani din amintirile lui ştiau cum să iasă dintr-o situaţie aparent fără ieşire, pentru că aveau imaginaţie. Tinerii, foștii lui elevi, se împărtășeau dintr-o formă specială de cunoaștere, „cunoaștere fără amintire”, în timp ce el are acces doar la o cunoaștere de reconstituire, din fărâmele amintirilor. Şi atunci, tot ce mai poate să facă este să povestească; însă tocmai povestind la nesfârşit, scoţând ca din pălăria Doftorului alte şi alte amintiri, devine suspect anchetatorilor săi. Nu există obiect sau persoană care să intre în raza atenției lui Fărâmă fără ca el să le colaționeze cu întâmplări din trecut. O lume plină de farmec emerge în fața noastră. Inedită, din punctul de vedere al receptorului, pentru martorul ei, este doar scoasă din uitare. Anca Vogel pare prinsă de poveștile lui; chiar și Dumitrescu, la un moment dat, abia își reprimă nostagia, stând de vorbă cu Borza despre întâmplarea cu săgeata lui Lixandru: „Nu, e altceva, continuă Dumitrescu cu o urmă de melancolie în glas. Ați apucat alte timpuri, ați copilărit înainte de războiul ălalt” (p. 95).
Ceea ce arată că bătrânul învățător este capabil, câteodată, să se ridice deasupra contingențelor și vicisitudinilor propriei memorii. El poate să sesizeze, bunăoară, înfățișarea „zeiască” a Oanei, iar, după o lungă întrevedere cu Anca Vogel, bucuria năvalnică în fața perspectivei de a o însoți într-o plimbare nocturnă pe strada Mântuleasa, îl face să rupă bariera protocolară printr-o copleșitoare invitație la primirea epifaniei vegetale pe care strada o oferă celor ce știu „să-i descopere farmecele”: „S-o vedeți vara! izbucni deodată Fărâmă, cu o neobișnuită fervoare în glas, s-o vedeți cu vișinii și zarzării încărcați…” (p. 143).
Replica are loc în sufrageria somptuoasă a ministrului Anca Vogel, la sfârșitul unei întrevederi în care șampania „Veuve Cliquot” și pachetele de Lucky Strike vor fi contribuit, fără îndoială, într-o anumită măsură, la crearea unei atmosfere de complicitate. Este momentul de glorie al neasemuitului băsmuitor Zaharia Fărâmă, care sfârșește prin a-și atrage pe terenul său un auditoriu inițial ostil sau cel puțin indiferent la frumusețea poveștilor.

Pogorământul

În raport cu imaginativii, Zaharia Fărâmă pare captiv în memoria lui fastidioasă, alcătuită din crâmpeie. Șuvoiul de nestăvilt al amintirilor lui vădește o neliniștitoare incapacitate constitutivă de a ieși din acest ocean infinit din care umple câteva sute de pagini. Atunci când calci pe nisipurile mișcătoare ale memoriei, o clipă de abatere a atenţiei şi ceea ce crezi că îți aparține și e „al tău”, cum e trecutul personal, devine iluzoriu. Din viclenia memoriei se iese regăsind traseele inițiatice, personajele-tip și faptele lor exemplare. Aici și numai aici Fărâmă reușește să se ridice deasupra vălmășagului de amintiri personale, aducând în scenă, sub lumina becurilor din anchetă, o realitate transpersonală. De câte ori părăsește această cale regală, marcată, el intră în „grădina potecilor ce se bifurcă” (Borges), și, lăsându-se dus de șuvoiul amintirilor pe noi și noi ramificații, „se nămolește”, cum spune Anca Vogel. Nu că ceea ce scoate din uitare nu ar fi valoros – dimpotrivă; dar el însuși nu mai știe pe unde să se întoarcă, rămâne prins într-o lume, la urma-urmei străină în raport cu existența epifanică, spontană, a foștilor lui elevi. În fond, pogorârea lui în istoriile uitate ale unei lumi de altădată, în subteranele inconștientului colectiv, este un demers sacrificial. Altfel, „stimulat” de gardienii săi, și-ar putea „aminti” și ceea ce nu a făcut. Nu te ajută ședințele de autocritică la Partid și chemările la Securitate să-ți amintești „și laptele supt de la mama”? Dacă Fărâmă reușește să scape din spațiul închis arestului, nu e sigur că scapă din labirintul memoriei sale.
Paradoxal este că însăși dorința de a se identifica cu ceea ce fusese esențial în viața lui, de a da din nou de urma tinerilor speciali de care se legase, îl va și smulge de pe orbita deambulărilor sale circulare („Mă plimb de la statuia Pache Protopopescu, pe bulevard, și mă întorc prin Mântuleasa”- p. 87), aruncându-l, în centrifuga istoriei recente. Târcoalele date cu pasul în jurul școlii Mântuleasa („… că eu tot pe-acolo îm place să mă plimb, pe lângă școală”), „încercarea disperată” de a căuta să afle informații despre cel mai strălucit elev al său din acea perioadă fastă, îl aduc să cadă în cursă. Căci, ironia sorții, în loc de eminentul Lixandru, dă peste codașul clasei, pseudo-amnezicul Borza, ajuns maior. Acesta îl „ia din scurt”, milițienește, cu o revoltătoare lipsă de respect. Fărâmă crede – și nu fără temei – că recunoaște în el un fost elev.
Este o capcană în care calcă, naiv, sau o misiune sacrificială pe care și-o asumă? Pentru că, din acest purgatoriu va ieși cu greu.
Dar va ieși?
Comisarul Dumitrescu, pe de altă parte, îi recomandă să nu mai aducă vorba despre el, că „nici n-a fost elevul dumitale în Mântuleasa”, nu făcuse nici o școală, ci fusese „bătăuș în Tei și agent de Siguranță” (p. 113). Dacă ar fi așa, dacă personajul brutal și ignar este falsul Borza, și nu fostul elev Borza I. Vasile, atunci amnezicul este Fărâmă! Din fericire, nu putem da credit intoxicării lui Dumitrescu, produsă cu scopul de a-l deruta și, mai important, de a ascunde șefilor lipsa de vigilență a serviciului condus de el, care a permis unui impostor să devină ofițer M.A.I. Cu atât mai mult, cu cât găsise în arhive situația lui, aducându-i-o la curent: „Tovarășe Borza, începu cu un glas neutru, degeaba te superi (…) Dumneata te găseși înmatriculat la Școala Mântuleasa, între anii 1913-1916 și nu te găsești înmatriculat la nici o școală din Tei” (pp. 94-95). Dar în pofida evidențelor, anchetatorii din final cântă și ei pe aceiași strună: „Că nici dumneavoastră nu l-ați mai văzut de mult reiese din încercarea disperată pe care ați făcut-o astă-vară de a întreba pe Borza, pe care-l credeați fostul dumneavoastră elev, dacă mai știe ceva de Lixandru (p. 155, s. mea)”

Puţin câte puţin, laţul se strânge. Fărâmă, prin ceea ce ştie, devine periculos pentru o serie de oameni ai regimului, aflaţi pe toate treptele acestuia, de la simpli executanţi, precum fostul mardeiaş Borza I. Vasile, până la vârfurile aparatrului de represiune, unde ar putea veghea, sub un nume de împrumut, Lixandru, ocupând poziţia nr. 1 sau nr. 2.
Fascinată de povestirile lui, pe care le înţelege, ca şi decriptorii mansucriselor lui Fărâmă, într-o cheie profană, „temuta Anca Vogel” posibil să fi fost, totuși, încercată de nostalgia după „beatitudinea Vechiului Testament” pe care o evocă Oana cu visul ei. Ea renunță la ideea unei plimbări nocturne pe Mântuleasa, plănuită în ideea că Fărâmă ar putea s-o pună pe urmele comorii. În prezența lui, are un schimb de cuvinte în rusește prin telefon. „Sursa străină” o avertizează prea târziu de faptul că e supravegheată și că intențiile ei au fost date în vileag (pp. 142, 153). Bănuită de intenţia de a a profita, în folosul aripei moscovite a partidului, de presupusa comoară provenită din resturile tezaurului polonez, ascunsă în beciul uneia dintre fostele case ale boierului Iorgu Calomfir, va fi înlăturată de la vârful structurii de putere: „a primit o altă însărcinare” (p. 157).
S-ar spune că intrarea lui Fărâmă în măruntaiele leviatanului comunist, se înscrie într-un scenariu al recuperării acestei „lumi de jos”. Asemenea mitului gnostic maniheist, unde scânteile de lumină înghițite de arhonți poartă, de fapt, substanța divină în tenebre, rătăcit în labirintul carceral și birocratic al unui regim totalitar, bătrânul învățător nu face decât să aducă aici lumina izbăvitoare a poveștilor despre o altă realitate. Un mesaj din altă lume și din alte timpuri. Este o strategie a salvării, „strategia Mântuleasa”.
Sau a subminării noului regim nomenclaturist – care, să nu uităm, se instalase în casele boierești ale foștilor proprietari. Pentru că, la sfârșitul nuvelei, odată ieșit din arest, parcă ar fi trecut uraganul: Borza – demascat și mort, chiar suspect de rapid (torturat în anchetă?); Dumitrescu – trecut pe linie moartă; Economu, subsecretarul de stat de la interne, se sinucide, iar „temuta Anca Vogel”, până atunci atotputernic ministru și numărul doi în partid, este demisă.
Nu e plauzibil ca Fărâmă să fi calculat, machiavelic, aceste consecințe, să le fi urmărit din momentul în care s-a hotărât să întrebe de maiorul Borza la poarta imobilului din Mântuleasa. Însă trecerea lui prin infernul birocratic al instituției represive, prin sutele de ore de interogatoriu, o clatină serios. Există, însă, indicii că și el urmărea cu atenție efectele relatărilor sale asupra ascultătorilor, încercând chiar, cu prudență, manevre – hai să nu spunem de manipulare -, dar de „îmblânzire” a celui din fața sa, permițându-și, chiar, câte o mică și secretă revanșă interioară:

„Și acum, să mă iertați, dar dacă nu vă supărați, am să vă fac o rugăminte, adăugă Fărâmă cu alt glas.
- Spune, îl încurajă Dumitrescu.
- V-aș ruga să-mi dați voie să mă odihnesc o clipă pe scaun. Cad de oboseală. Sufăr de un fel de reumatisme.
- Stai jos, făcu Dumitrescu arătându-i cu capul un scaun.
Fărâmă se înclină și se așeză, răsuflând adânc.
- Vă foarte mulțumesc, spuse. Eu am văzut de la început că aveți inimă bună. Semănați cu un bun prieten al meu, unul Dorobanțu” (p. 89).

Prietenul este, evident, inventat, iar asemănarea cu numele anchetatorului are tâlcul ei: Fărâmă născocește un „dublu” mai prietenos al lui Dumitrescu. După câteva schimburi de replici, Fărâmă îi cere permisiunea să-și aprindă și o țigară.

„Am fost mare fumător în viața mea, dar acum pot spune că m-am lăsat de fumat. Doar din când în când, câte o țigară. Mi-o răsucesc singur. Dumneavoastră, probabil, nu fumați?
- Nu.
- Aveți toată dreptatea, făcu Fărâmă, răsucindu-și țigara. Am auzit că tutunul provoacă și cancer...
Își lipi țigara, și-o aprinse și trase primul fum cu sete.” (p. 90).

Replica este de o ironie ucigătoare; auzim, parcă, rezerva interioară ce și-o face pacientul care știe el mai bine de ce nu renunță la viciile sale: „Ce știu doctorii?” Profesioniștii terorii, cei cu „inimi reci și minți înflăcărate”, sunt oficianți ai purității rituale: nu beau, nu fumează, nu cumva ca aceste vicii să le diminuează eficiența în serviciul „celui mai înaintat regim”.

Gheorghiță V. Lixandru = Gheorghiță P. Lixandru?

Cât despre Lixandru, decriptorii oferă o cheie care ne poate ajuta la dezlegarea enigmei lui. În condiţiile în care bătrânul fusese deja pus în gardă de ultimii doi anchetatori că era singurul supravieţuitor care cunoştea ambele identităţi ale lui Lixandru, insistând că ar putea fi chiar unul din oamenii de frunte ai regimului, nu era naiv să le răspundă sub ce identitate se camuflează Lixandru în prezent. „Se întâmplă că dumneavoastră sunteţi singurul martor al acestei metamorfoze. De aceea ne sunteţi din cale-afară de preţios” (p. 161).
Dar Fărâmă cunoaște regulile jocului, știe în ce constă atuul „Șeherezadei” (puterea spirituală) în fața „sultanului” (puterea politică); este un joc în care câștigă cel care nu-și dă cărțile pe față. Dacă ar fi satisfăcut curiozitatea anchetatorilor, Fărâmă ar fi pierdut cel mai important atu al supravieţuirii sale. Purtător al unei arhive de amintiri impresionante, de care agenții poliției politice cred că se pot servi pentru a repera „dușmanul de clasă strecurat în rândurile partidului”, Fărâmă devine intangibil – și putem bănui că va fi în afara pericolului atâta vreme cât va ști să-și păzească secretele. Este pus în libertate, fără a înceta, însă, să fie supravegheat.
Așadar, spre final, își fac intrarea doi specialiști ai analizei textuale desemnați prin numele de acoperire „nr.1” și „nr.3”). După felul rutinat în care decupează „complexele” și „ciclurile” eroilor de pe Mântuleasa, am fi tentați să-i credităm versați în semiotică și structuralism, aparținând generației mai noi a cadrelor Securității, recrutată dintre filologi. Aparținând unei generații mai recente, mai școlite, spre deosebire de cei de dinaintea lor, i se adresează arestatului cu pluralul de politețe („vedeți”, „memoria dumneavoastră” etc.) și folosesc o terminologie pretențioasă, incluzând neologisme precum „irecognoscibil” sau „metamorfoză”. Acum, după ce au bricolat cu atenție puzderia de piese disparate ale vastului puzzle rezultat din povestirile lui Fărămă, cu toate ramificațiile crono-spațiale, fac reconstituirea finală, „netezind” asperitățile, eliminând încălecările dintre piese, și completând, cu ajutorul unor întrebări bine țintite, spațiile albe rămase necunoscute și nodurile încâlcite ale întregii istorii. În fața bătrânului sleit și năuc după atâtea interogatorii și după somnul indus artificial, pun pe masă cea mai amplă și atentă reconstituire a dioramei rezultate din povestirile lui, într-un expozeu care sintetizează remarcabil întreaga producție literară.
Dar hermeneutica lor, deși rafinată, operează cu mijloace şi în scopuri profane. Ea caută semnificații ascunse, subversive și se focalizează pe demascarea unor potențiali adversari ai regimului infiltraţi în structurile lui de conducere, camuflaţi prin schimbarea datelor civile şi însuşirea unui limbaj mimetic. Acest scop pe care și-l fixează, neîncrederea „decriptorilor” faţă de registrul superior implicat de povestirile lui Zaharia Fărâmă (p. 152) obstaculează de la bun început înțelegerea anumitor fapte precum dispariția lui Darvari, de care am vorbit mai sus, sau schimbarea înfățișării Marinei. Desigur, ei cred că Marina deține „o tehnică specială care-i permite să-și schimbe înfățișarea după voie” și, chiar dacă ar fi auzit de mitul Persephonei-Demeter, l-ar fi luat drept basm de adormit copiii.
Totuși, concluziile la care ajung denotă o mare capacitate de analiză. Astfel, din „prea multele sute de foi” ieșite de sub pana arestatului, ei delimitează „ciclurile” eroilor principali, configurează două „complexe” relaționale și, mai mult, au lucidiatea să înțeleagă că Lixandru, incognito, s-ar putea afla, chiar, în biroul în care are loc discuția – de unde înțelegem că cei doi conduc instituția.
Cum spuneam, analiza lor este una prozaică, ei dau dispariției lui Darvari un sens politic, sensul unei dezertări în Rusia Sovietică:

„Nu putem ști cu precizie misiunea pe care o avea Darvari, dar, ținând seama de data fugii – august 1930 - știm măcar sensul acestei misiuni. (...) Care a fost rolul lui Lixandru în dispariția lui Darvari, nu știm deocamdată. Și nu vom putea ști până nu vom rezolva complexul nr. 2; adică dacă nu vom afla noua identitate pe care și-o luase Lixandru după 1932. Căci numai știind cine a devenit el după 1932, vom ști rolul pe care l-a jucat în fuga și dispariția lui Darvari. Și atunci vom mai ști și altceva: dacă a fost cu noi sau contra noastră” (p. 160).

Și:

„Dumneavoastră cunoașteți de mult noua identitate a lui Lixandru. Dar mai știți și altceva: știți că noua identitate îl ascunde atât de bine, încât Lixandru a devenit absolut irecognoscibil pentru toți cei care n-au fost martorii ambelor identități, și, mai ales, n-au asistat la, i-aș spune metamorfoza tânărului care fusese până atunci, prin 1931-32, în cel care a devenit după această dată. Se întâmplă ca dumneavoastră sunteți singurul martor al acestei metamorfoze. De aceea ne sunteți în afară din cale de prețios. Pentru că, dacă Lixandru a ajuns irecognoscibil pentru toți ceilalți, el poate fi oricine în această țară, poate fi chiar unul dintre oamenii cei mai de seamă care conduc astăzi destinele poporului nostru. Ei bine, întrebarea mea este: cine este Lixandru, acum și aici, în acest oraș, poate chiar în această clădire? Dumneavoastră îl cunoașteți. Spuneți-ne: cine este?” (pp. 160-161).

Se pune, însă, problmea următoare: dacă Fărâmă știa cine este Lixandru în regimul democrației populare, de ce îl mai caută pe dibuite bătând la poarta casei din Mântuleasa? Decriptorii sugerează că ar putea fi o „feinte”, mascând intenția reală a lui Fărâmă, de a afla „dacă și alții știu ceva despre Lixandu, așa cum știați dumneavoastră” (p. 155, sublinieri în text).
În realitate, exact această întrebare arată că decriptorii, oricât de iscusiți, operează pe un teren greșit. Ei, practic, orbecăie, crezând că se apropie de țintă. Și avem și dovada decisivă! Pentru că „Lixandrul” lor nu este „Lixandrul” fostului învățător. Copilul, apoi tânărul de care vorbește, este rememorat, ca și al lui Borza, cu numele întreg, ca la catalog, având inițiala tatălui litera „V”: Gheorghiță V. Lixandru (p. 90). Pe când individul căutat de anchetatori, în pofida identității numelor, are inițiala tatălui diferită, iar prenumele, diminutivat:

„Nu este exclus să fi plecat în străinătate în 1932 și să se fi întors mai târziu sub un alt nume. Fapt este că nicăieri pe teritoriul țării, și nici la nici un consulat din străinătate, nu s-a înregistrat vreun deces sub numele de Gheorghe P. Lixandru” (p. 154).

Credem că este exclusă o scăpare a autorului. Felul în care sunt introduși în narațiune cei doi foști elevi, Borza și Lixandru, cu menționarea inițialei tatălui, arată intenția expresă, ține de o anumită pedanterie ce țintește fără greș felul de a fi al dascălului. Prin astfel de procedee, autorul își conturează personajele. Altfel, ce i-ar fi trebuit lui Eliade să se complice? Încă o dată, scriitorul din el dovedește o neîntrecuta măiestrie în a presăra detalii extrem de subtile, care, depistate, pot conduce spre decriptarea corectă a mesajului camuflat.
De asemenea, pe un teren greșit se află și lectorii prea înclinați în a identifica fără rest personaje ale nuvelei cu figuri istorice. Lixandru al lui Fărâmă nu reprezintă camuflarea integrală lui Corneliu Zelea Codreanu, după cum nici Darvari nu îl „ascunde” neapărat pe Emilian Bodnăraș. Apropierile pot fi făcute, nu și identificarea fără rest.
Pentru că nivelul sacral al lecturii scoate la iveală un mesaj mult mai profund, unul al salvării. Nu este o tehnică de evaziune, deși poate părea, la început, una. Ci de exersare a unei facultăți adormite în omul post-modern, aceea de a vedea nevăzutele și a te ridica în „cerul” lor. Asta îți poate transfigura viața, cum se întâmplă cu tinerii din Mântuleasa. Pasionați de „semne” care le revelează prezența inefabilului, ei amușinează urma altor lumi, infinit mai bogate în semnificații decât cea „de toate zilele”.
Cum să înțelegem aceste perspective care par a se respinge una pe alta? Ținând cont de recomandarea făcută de însuși maestrul homerid: „… când lucrurile nu sunt povestite cum trebuie, uneori par confuze și unele amănunte par că ar contrazice întregul…” (p.138, subliniere în text). Ajungem, atunci, la ideea integrării simultane a celor două nivele de lectură; ambele sunt îndreptățite, trebuie considerate solidare și acceptate în interferența lor sinergică.
Am putea vedea, atunci, nivelul „istoricist”, ca o cută, o boțitură care deformează materialul, creând efecte anamorfotice în urzeala multicoloră și hypertextuală a scriiturii. Cred că proza eliadiană poate fi citită și înțeleasă în complexitatea ei de obiect multidimensional, numai dacă avem în minte următoarea structură duală:
Scriitura alcătuiește un model structurat de propriile lui reguli, care depășesc chiar și concepția autorului asupra literaturii. Țesătura curge organic și, după un anumit parcurs, se poate aprecia calitatea „stofei”, desenul, postura personajelor și așa mai departe. Acest val tapisat, însă, ieșind necontenit din războiul de țesut al imaginației creatoare a autorului, cade pe o suprafață accidentată de evenimentele istoriei personale și a istoriei mari. Faliile tectonice ale istoriei desfigurează, pe alocuri, modelul – în punctele unde autorului îi este peste putință a nu include în țesătură evenimente trăite. Apar acele „boțituri” care introduc distorsiuni ale perspectivei, desenul suferă stricăciuni, lipsesc ochiuri, sau, dimpotrivă, se aglomerează prea mult material, câte un „accident de relief” iese deasupra, zdrențuind stofa, și atunci recunoaștem fără greș evenimentul biografic sau istoric.
Este, în fond, același raport dintre aparență și esență, exprimat și de Eminescu atunci când glosa despre „creții mantalei” aruncate pe un corp sau o statuie.

Izvorul Letei

A doua întrebare: de ce îl mai filează pe Fărâmă? Vor să-l supună unei anamneze, pentru a-şi aminti de Lixandru „al lor”, şi astfel, de „cifrul” întâmplărilor fabuloase din tinereţea lor? În orice caz, din scena finală, de pe banca unde bătrânul ațipise, pot fi trase niște concluzii.
În primul rând, cei doi care îl țin sub supraveghere nu sunt aceiași cu decriptorii (nr. 1 și nr. 3). Înseamnă, asta, că cel care îi vorbește este „numărul 2”? Sunt toate indiciile că Gheorghe P. Lixandru ar fi numărul 2 al instituției, cel care, în final, iese dintr-o curte, de unde supraveghease, pe ascuns, întâlnirea. Apoi, necunoscutul care, așezându-se pe aceeași bancă cu Fărâmă, se dă drept Borza, nu e: adevăratul Borza „nu mai trăiește” – nu e exclus să fi fost eliminat în ancheta declanșată pe baza mărturiilor bătrânului. Așa se și explică inexactitatea lui evocând episodul cu serbarea de 10 Mai, spunând că a căzut dintr-un zarzăr, în loc de vișin (p. 162).
În al doilea rând, revăzând scena ultimei anchete, observăm că Fărâmă nu neagă că ar cunoaște noua identitate sub care se ascunde Lixandru. Ceea ce încurcă iarăși pistele și complică finalul.

Nuvela s-a deschis cu Zaharia Fărâmă plimbându-se prin în fața casei, așteptând să se facă ora două și cinci – două și un sfert. Ca pentru a sublinia faptul că, odată intrat în labirint, fostul învățător Zaharia Fărâmă nu mai poate ieși înainte de a-i face turul complet, precum Dante ocolurile Infernului, autorul introduce o ușoară dar simptomatică disimetrie a orei fixate pentru vizită (aceeași tehnică de fotografie „mișcată”, ca și în cazul numelui Lixandru), astfel încât cele două momente, de început și de sfârșit nu se suprapun perfect, ca și cum ar fi avut loc o alunecare de falie temporală care ar fi înghițit o câtime de timp.
Când Aneta îi deschide, el spune repede ca și cum și-ar fi repetat replica: „Mi-am zis: două, două și cinci e tocmai ora potrivită” (p. 81). La sfârșit, întâlnirea nu mai este la două-două și cinci, ci la două și un sfert-două și jumătate, exact ora la care Borza, în scena de început, aștepta vizita unui inspector. Acum însă, apare un alt ins, care îl abordează conspirativ așezându-se ca din întâmplare pe banca pe care „îl cuprinse aromeala”. Ținând o revistă în mână, se prezintă ca fiind Borza I. Vasile. La care, fără a fi întrebat, bătrânul își debitează replica: „Am întâlnire pe la două și un sfert, două jumătate” – exact ora la care primul Borza aștepta superiorul. Oră întărită puțin mai jos: „Din păcate trebuie să plec, că am întâlnire la două și un sfert, două jumătate”. Adăugând, ca în Caragiale: „Și s-a făcut teribil de cald…”
Așadar – surpriză. Omniștientul Fărâmă nu-și mai aduce aminte de el. Transfer de amnezie sau simularea amneziei? Însușirea unei arte a prudenței și disimulării?
Și care e tâlcul acestei intrări în infern a fostului director de școală? Care să fie greșeala? Nepotrivire de ceas? Trecuse „ora favorabilă”? Înseamnă că intrarea în acest teritoriu nefast este ca cea într-un târâm aflat sub alte legi, unde accesul nu este posibil decât într-o fereastră de timp liminară. Căci, dacă ar fi venit la două și jumătate, cum este programată „întâlnirea” de la sfârșitul nuvelei, Aneta nu l-ar mai fi confundat și lucrurile s-ar fi lămurit repede. Fărâmă ar fi fost tratat ca un intrus care a încurcat ușile și ar fi evitat lungul șir de pățanii.

În fine, o a treia răsturnare de situație se referă la noua lui postură. În prima parte a tribulațiilor lui Fărâmă, salvarea lui stătea în harul de a spune povești care captivau, într-o orecare măsură, interlocutorii, deci în capacitatea de a-și aminti. Paradoxal, situația lui era mai sigură în închisoare. Cât timp înnegrea sute de foi în celulă sau se afla în fața anchetatorului, nimic mai rău nu putea să i se întâmple, atâta vreme cât continua să livreze istorii, adică, din perspectiva lectorilor, memoria vechiului regim. Memorie contra supraviețuire, ăsta e târgul tacit dintre cele două părți. Acum, odată pus în „libertate”, de fapt, sub o atentă supraveghere, începe un joc de-a șoarecele și pisica. Eliberat din arest, trebuie să adopte o strategie contrară: să facă tot ce poate pentru a se abține de la povestit.
Noua strategie de scăpare este, acum, amnezia.

Însă finalul poate fi înțeles și altfel. Să recapitulăm:
– Îl știe pe Borza „de când era atâtica”, în scena de început. În final, „parcă și-ar aduce aminte” de el, deși se întreabă dacă n-a fost vis;
– Inversiunea orei de întâlnre cu inspectorul așteptat de Borza;
– Memorie la purtător în vremea arestării – amnezie, acum;
– Metamorofoza fizionomică: „V-ați schimbat mult de când nu v-am văzut” domnule director…”, șoptește necunoscutul de pe bancă (p. 162, s. mea).

Toate aceste schimbări ilustrează o transformare radicală, am zice o răsturnare. Dar când se produce o astfel de răsturnare? Un posibil răspuns este: când treci prin oglindă. S-ar putea presupune, deci, că, asemenea lui Gavrilescu (La țigănci), a lui Moș Manolache (Uniforme de general), a lui Ieronim (Incognito la Buchenwald), a lui Adrian (În curte la Dionis), a lui Darie (Ivan), a lui Orobete (Dayan), a lui Dominic Matei (Tinerețe fără de tinerețe), Fărâmă trecuse dincolo…
Constantin Noica vine cu o foarte profundă idee la interpretarea la basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte a lui Ispirescu: terenul vieții este, și așa trebuie să fie, unul al memoriei. Domeniul celuilalt tărâm, trebuie să fie al uitării față de lumea pe care ai părăsit-o. Căci, de ce pierde feciorul de crai lumea de sus, a tinereții veșnice și a vieții fără de moarte? Fiindcă, în urma unei mici greșeli, își amintește de viața pământească pe care a părăsit-o. El nu ar fi trebuit să și-o mai amintească niciodată. În lumea Ființei este lipsit de sens (și periculos) să-ți mai amintești viața anterioară. Pentru că, vine comentariul lui Noica, „toate sunt răsturnate acolo: aici, în lumea noastră, principalul este amintirea, în timp ce în lumea ființei totul trebuie să fie uitare, sub blândă amnezie” .
Astfel, ținând cont de amnezia personajului principal din finalul acestei redutabile nuvele, reținem ca o soluție alternativă posibilitatea ca Zaharia Fărâmă să fi evadat, totuși, din labirintul acestei lumi. Trecând dincolo, el e nevoit să bea din izvorul Letei, de aceea tot ce a fost contingent și neesențial i s-a volatilizat din memorie. Fără a fi efectiv în lumea lui Dumnezeu, prin moarte, Fărâmă se regăsește în lumea lui, pe care a îndrăgit-o atât: el colindă Mântuleasa ca pieile roșii „veșnicele plaiuri ale vânătoarei”, admirând grădinile, bucurându-se de copacii în floare, sau de un copil mânjit pe față de agude…