When my mother took me to see Snow White, everyone fell in love with Snow White.
I immediately fell for the wicked Queen!

(„Când mama m-a dus la Albă ca Zăpada, toată lumea s-a îndrăgostit de ea.
Eu m-am îndrăgostit instantaneu de regina rea!”)
Woody Allen, Annie Hall, 1977

Alba ca Zăpada și cei Șapte Pitici (Snow White), 2025.
Copii/Film fantastic de Marc Webb și scris de Erin Cressida Wilson (1 h 49 min)

O prințesă își unește forțele cu șapte pitici pentru a-și elibera regatul de cruda ei mamă vitregă, Evil Queen (Regina cea Rea). Iată, povestea clasică prinde viață. Vrând-nevrând m-am târât în sala de cinema pentru revista culturală unde scriu cu mândrie (câtă mai am rămasă după așa o experiență). Mi-am strâns curajul, am tras aer în piept și am intrat. Și, Doamne, nu eram singur! Două adolescente de 11-12 ani, probabil rătăcite de părinți iresponsabili, completau publicul – trei spectatori în total. Parcă eram la o proiecție de Tarkovski din ’80, doar că fără profunzime și cu mai mult „cringe” de frustrare. Disney, ai reușit: ai transformat un basm clasic într-o catastrofă care face până și sălile goale să pară un act de protest. Am crezut că agresiunea vizuală la care ne-a supus Greta Gerwig cu al ei roz strident (Barbie, 2023), fiind prizonieri ai Gulagului emoțional proiectat de „noua miliție ideologică”, ar fi ultima sforțare a regimului, dar m-am înșelat amarnic.

Primul șoc: titlul e o minciună sfruntată. Disney ar fi putut evita tot scandalul ăsta dacă numea filmul Brown White și gata, măcar eram sinceri cu ce urmează. Dar nu, au ținut morțiș să păstreze „Snow White” ca să ne frece ridichea la toți cu revizionismul lor. Nu-i spune Albă ca Zăpada că avea pielea albă, ca o europeană tipică din Evul Mediu, ci pentru că, vezi Doamne, ningea când s-a născut… Mi-am permis să le sugerez câteva nume cu departamentul meu imaginar de PR: Pronoun White, Snow Justice Warrior, Snow White Privilege, Snow Brown-and-Serve, Snow White Supremacy. Rachel Zegler, cu pielea ei care n-are nicio treabă cu zăpada, e alegerea perfectă pentru un rol care n-ar fi trebuit să fie al ei.

Animația din 1937 e un monument al istoriei cinematografice, primul lungmetraj animat Disney, o poveste simplă despre o prințesă naivă, o regină invidioasă și un prinț care apare fix la timp să rezolve totul cu un sărut. E dulce, e fermecătoare, e produsul unei epoci în care femeile erau feminine și așteptau pe cel sortit, iar piticii erau adorabili, chiar dacă aveau nume ca „Dopey” (Prostuțul). Filmul ăsta a pus bazele imperiului Disney cu o inocență care acum pare din altă civilizație galactică.

Fast-forward la 2025: Disney ne livrează un Snow White live-action, cu Rachel Zegler în rolul principal și Gal Gadot ca Regină Rea. Și, oh, ce mai „reimaginare”! Nu mai e doar o poveste despre frumusețe și mere otrăvite – nu, acum e un manifest pseudo-feminist, plin de acțiune și „empowerment”, că doar nu putem lăsa o prințesă să fie doar drăguță în ziua de azi, nu-i așa? Scenariul e atât de ciudat și dezlânat, încât umblă zvonul că Tarantino și Christopher Nolan și-au luat notițe pentru următorul lor film despre „orice altceva” – doar că ăsta n-are nicio profunzime, originalitate sau zvâc, fiind doar propagandă ieftină. Cei doi CEO ai corporației Disney[1] și Lucasfilm[2] au fost demiși după dezastru! Căci dezastru a fost: ratingul IMDB este de 1.6/10*, iar Google de 7%.

Plotul, 1937 vs. 2025. În 1937, Albă ca Zăpada fuge de regina geloasă, aterizează la pitici, face curat, cântă cu păsărelele și așteaptă prințul să o trezească din somnul morții. Simplu, curat, patriarhal, inocent, previzibil – exact ce-ți trebuie pentru un basm din era post-Depresiunii. În 2025, lucrurile se complică: Albă ca Zăpada nu mai e doar o victimă drăgălașă. Acum e o rebelă care se aliază cu piticii și cu un bandit numit Jonathan (un Robin Hood care nu mai e prinț, că titlurile nobiliare sunt prea toxice) ca să răstoarne tirania reginei. Nu mai visează la „Someday My Prince Will Come” – melodia aia e înlocuită cu „Waiting on a Wish”, unde vrea să fie lider, un soi de Evita, nu nevasta cuiva. Acțiune? Avem din plin: lupte cu bandiți, asedii, urmăriri, ambuscade, confruntări dramatice pe poduri, un regat întreg care trebuie eliberat. E ca și cum Disney a zis: „Uitați de povești, hai să facem un film cu super-eroi, dar cu mere otrăvite!”

În ’37, Albă ca Zăpada era definiția femeii tipice: virtute, curățenie, hărnicie: gătește, coase, e salvată. Nu e Ioana d’Arc sau Amelia Earhart. În 2025, e „fearless, fair, brave and true” (netemătoare, corectă, neînfricată și ingenuă), ca un slogan de campanie electorală. Feminismul revizionist. Nu mai e trezită doar de sărutul lui Jonathan, ci se ridică să conducă o „revoluție”. Regina nu mai e doar o scorpie obsedată de frumusețe, ci o tirană care ucide regi și asuprește poporul – clar un uppercut la „sistemul opresiv”. Ironia? Tot un bărbat o salvează din somn, deci „girl power”-ul e cam cu jumătate de normă.

Piticii și diversitatea. Piticii din 1937 erau șapte muncitori cu personalități clare: Grumpy, Happy, Dopey etc. – și erau sufletul filmului. În 2025, sunt tot șapte, dar CGI (imagini generate de computer), cu design „cartoonish” care te scoate din film. Ba mai mult, Dopey devine narator și învață să vorbească, mulțumită lui Snow White, care-l „emancipează”. Diversitate? Nu te aștepta la prea mult – sunt mai mult un omagiu la original decât o reinventare woke. Totuși, au fost controverse: Peter Dinklage a criticat ideea de pitici, dar Disney a mers înainte, că doar nostalgia vinde bilete.

Adio diversitate forțată și comunism de Hollywood. Populația orășelului ăla medieval imaginar din film (fără nume, că deh, detaliile sunt pentru fraieri) ar putea fi cea a Londrei anului 2025, pentru că în Europa medievală, singura diversitate era între țăranii zdrențuiți cu furci și nobilii cu săbii, nu o paradă DEI (Diversity, Equity, Inclusion) cu „ființe magice” care înlocuiesc piticii. În fantezia lui J. R. R. Tolkien, piticii („dwarves”) sunt o rasă care locuiește pe Pământul de Mijloc, continentul central al Arda, într-un trecut mitologic imaginat. S-a inspirat, firește, din gnomii și kobolzii miturilor germanice, umanoizi harnici trăind în munți și practicând mineritul, metalurgia, alchimia.

Lupta de clasă și propaganda. Dacă în 1937 piticii erau doar niște mineri simpatici, în 2025 sunt un fel de proletariat oprimat, iar Jonathan (un Robin Hood wannabe) și gașca lui de hoți fură de la regină să dea la săraci. Regina e acum un simbol al elitelor corupte, iar Albă-ca Zăpada e lidera poporului. Sună a Marx pentru copii? Poate, dar e diluat cu cântece corny-pop și efecte speciale, ca să nu sperie părinții.

Finalul. În ’37, regina cade de pe stâncă, prințul și prințesa pleacă spre castel, happy-end. În 2025, regina e absorbită de oglinda ei magică (mai înfricoșătoare, mai pentru adulți), iar „Alba” rămâne să conducă regatul, cu Jonathan pe post de concubin. Nu mai e despre căsătorie, ci despre putere, progres, emancipare… Frizura ei a fost copiată fără jenă de la killerul autist Anton Chigurh (Javier Bardem din No country for old men). Dar nu mă înțelegeți greșit, nu e despre rasă, e despre fidelitate față de o poveste. Numele „Ziegler” vine din germanul medieval „ziegel” (țiglă, cărămidă), deci hai să zicem că Disney a nimerit-o cu o „cărămidă” simbolică: dar au construit un film atât de prost, încât parcă e făcut de un zidar aflat în cură de dezalcoolizare, nu de niște scenariști cu SNSPA la bază.

Încă un șoc: Gal Gadot vs. Rachel Zegler – o glumă proastă. E aiurea să crezi că Disney ne cere să înghițim ideea că sexoasa Gal Gadot (Regina cea Rea), o femeie care arată ca o zeiță sculptată de Fidias, ar fi geloasă pe „frumusețea” lui Rachel Zegler: „Albă-ca-Zăpada” ar trebui să fie geloasă pe ea! Zegler, cu aerul ei de activistă TikTok care predică despre „empowermentul” femeilor, n-are niciun farmec de prințesă vulnerabilă – e mai degrabă o influenceră care a câștigat un concurs de boss-girl. Și să nu mai vorbim de vocea lui Gadot: cântă ca o „milfă” sedusă de instalator și abandonată sub duș.

Disney, ați dat-o în bară: e prima adaptare Snow White unde Regina e mai „hot”decât eroina, iar logica narativă e la coșul de gunoi. Măcar în western-urile clasice erau evident: bun = alb, rău = negru! Copilăria noastră? Pulverizată. Încrederea în magia Tinseltown, câtă mai era, în arta de a spune povești simple și a traduce vechi mituri, s-a dus pe apa sâmbetei cu remake-ul ăsta. Părinții care-și duc copiii la filmele Disney de azi ar trebui reclamați la protecția copilului și decăzuți din drepturi – nu exagerez. Snow White originală, din basmul fraților Grimm (chestia aia parte a patrimoniului UNESCO, apropo), era despre inocență, bunătate și despre o poveste care a supraviețuit secole. Ce-a făcut corporația Disney? A transformat-o într-un manifest feminist revizionist care scuipă pe tot ce am iubit. Frații Grimm, niște etnografi amatori, au cules povestea ca să păstreze tradițiile orale; dar ironia e că studiourile Disney a „păstrat-o” cam cum păstrezi un pește mort: îl eviscerezi și-l umpli cu mărgele colorate după ce l-ai tăvălit prin paiete și sclipici. Ca europeni, ar trebui să dăm în judecată pentru furt cultural; asta nu e adaptare, e vandalism.

Morala filmului? „Albă-ca-Zăpada nu are nevoie de prinț, se salvează singură”. Grozav, dar atunci de ce mai păstrezi titlul?

[1]https://nypost.com/2023/11/29/business/bob-iger-to-step-down-as-disney-ceo-at-the-end-of-2026/
[2]https://variety.com/2025/film/news/star-wars-kathleen-kennedy-exit-lucasfilm-1236319794/