Aş fi vrut să-l prezint pe Varujan Vosganian alături de o plantă de Welwitschia mirabilis, dar va rămâne pentru altă dată! Rămâne să-l prezint doar pe Varujan, Poetul din cartea poemelor sale nescrise. Iată că admiratorilor Cărţii şoaptelor, care aşteptau un nou roman, Varujan Vosganian le face un dar surprinzător: un volum de poezii. Şi, totuşi, nu atât de surprinzător dacă avem în vedere că noua Carte a poemelor mele nescrise este o meditaţie asupra aceloraşi teme profunde ale condiţiei umane: naşterea şi moartea, iubirea şi melancolia, relaţia cu divinitatea şi cu istoria.

Cartea poemelor mele nescrise ne vorbeşte despre generaţia tristă a copiilor născuţi după război şi căreia evenimentele din 1989 nu i-au atenuat dimensiunea tragică. Dar evocă, în acelaşi timp, condiţia poetului într-o lume lipsită de autenticitate. Ne-o spune autorul însuşi: „Poezia se scrie la persoana I. Ea este o artă a sincerităţii, o continuă mărturisire. O spovedanie fără cuminecătură, căci poetul nu primeşte nimic în schimb şi nu poate fi iertat pentru darurile sale.

Cum se poate, aşadar, povesti viaţa unui poet, lăsând la o parte orice altceva ştim despre el, şi recompunând-o din versurile sale? Cartea poemelor mele nescrise este, în ce mă priveşte, o încercare de acest fel.

În Cartea poemelor mele nescrise, eu sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini. Asta înseamnă că destinul trebuie asumat fără încetare, dar că nu trăim niciodată de ajuns pentru a-l duce până la capăt. Cineva, într-o altă lume, continuă să-l trăiască ori să-l scrie pentru noi.”

Potrivit comentatorilor săi de până acum, Cartea poemelor mele nescrise este, prin ţinuta sa ideatică şi stilistică, un volum de excepţie. Dincolo de spaţiul public cu care ne-a obişnuit până acum, Varujan Vosganian ne propune, prin acest nou volum, o incursiune tulburătoare în spaţiul intim al poeziei sale.

Iată şi câteva dintre opiniile oamenilor de litere despre marca auctorială a poetului armean:

„Un volum cum n-am citit de mult. Sigur i-ar fi plăcut şi lui Mircea Ciobanu, dascălul întru poezie al autorului, al cărui duh al marii poezii se resimte, însă fără nimic epigonic; spun asta anume pentru a indica rădăcina metafizică, cea mai nobilă în viziunea mea, de unde urcă Varujan Vosganian ca poet între vârfurile liricii contemporane, exprimând ca nimeni altul condiţia tragică a generaţiei noastre. Prin cartea de faţă, Varujan Vosganian atinge, ca poet, măsura prozatorului ce-a dat magnificul roman Cartea şoaptelor, care i-a adus atâta faimă, până în pragul Premiului Nobel.” (Marian Draghici)

„Varujan Vosganian scrie o poezie a temelor «mari»: relaţia cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, cu moartea. Vocea autorului Cărţii şoaptelor rămâne însă inconfundabilă: când muzical-armonioasă, de frac şi joben, ca pentru o scenă de operă, când blândă şi sapienţiala, de înţelept străvechi, şoptindu-le neofiţilor strânşi în jurul focului. Aici, în poezie, prefer vocea autoironică sau obosit-emoţionată a însinguratului care vorbeşte cu zidul, cu mama sau cu Dumnezeu. Lepădându-şi straiele publice, Varujan Vosganian este un poet tulburător: «Îmi îngrop faţa în palme, înmormântarea/cea de toate zilele».” (Gabriela Gheorghişor)

„A devenit tot mai dificil de distins poezia autentică de cea «făcută», altfel decât supunând textele la proba timpului şi a relecturii. În acest peisaj adesea înşelător, Varujan Vosganian este cu adevărat un poet care nu ignoră «de ce-ul lumii», pentru a sări direct la «cum scriu». Dimpotrivă: conştiinţa tulburată de fragilitatea condiţiei umane, el se luptă cu Neantul prin intermediul discursului poetic. Îmi place foarte mult sinceritatea din acest volum excepţional. Niciun cuvânt nu e în plus în poemele lui Varujan Vosganian, creator care redă poeziei funcţia ei iniţială: aceea de a ne lega, prin cuvânt, de Marele Tot.” (Răzvan Voncu)

Când găseşti încă de la prima frunzărire a cărţii (p. 34) versurile: „N-am altă scăpare decât să iubesc/ceea ce mă înspăimântă”, nu poţi decât să te predai plăcerii de dincolo de plăcere! Adică să meditezi la tot ceea ce înseamnă, poate un pic pompos numit, teologia şi pseudo-teologia lui Varujan Vosganian, aşa cum reiese ea dintr-o carte a psalmilor nescrişi, dacă ne este permis jocul de cuvinte, trecând mai uşor peste biograficul liric inevitabil în Poezie (neamurile, generaţia interzisului, rudele – surprinzător sau nu, aproape lipseşte prototipul Iubitei, a muzei sau nu se insistă: abia la p. 41 se cere iertare indirect femeii „care mă iubeşte mai mult decât poate ea suferi”, poate aceeaşi cu aceea plăsmuită din seminţe de mac, de la p. 44! Sau aceea care „se întoarce şi ea, sclipitoare/ ca o mireasă, cu umbra ei albă/ smulsă din soarele negru”, la p. 81. Despre… ele, mai pe larg, în poemul „Femeile care m-au iubit”, p.85), Poezia care nu este mamifer, cf. unei definiţii de la p. 11, dar care naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte. Multe dintre texte, apropo la biografic, sunt schiţe de povestiri, precum „Îngerul nebun”, „Arşag clopotarul”, „Autodenunţ”, „Detaliu”, „Întâlnirea cu moartea” ş.a.

Este un ecou arghezian, unul modernist (s-a pronunţat cândva numele lui Mircea Ciobanu, mentorul liric), dar şi cât se poate de meta-modernist în abordarea lirică a lui V. Vosganian, un Vosganian solemn, solemnitatea fiind o trăsătură a moldovenismului (influenţă ieşeană sau focşăneană! – sic!), dar şi un Vosganian ludic, dar deloc facil, ludicul fiind o trăsătură a Bucureştenilor, adoptaţi sau nu… Dacă e să compar cu o carte de poeme de succes din ultimul timp relativ, aş spune că „Moartea parafină” a lui Robert Şerban sau „60 de pahare la o masă” a lui Gellu Dorian. Ca să nu spun de o mai veche carte a botoşăneanului, „Singur în faţa lui Dumnezeu”! Câteodată, ca în „Îmbătaţi-vă!” aduce aminte şi de „cartea Alcool” al lui Mureşan!

A fi ludic nu înseamnă că nu eşti şi lucid, chiar când apelezi la paradoxuri, deloc stridente, întotdeauna elegante: „în biblioteca poemelor nescrise/ Novalis e mai cunoscut decât Goethe,/ Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decât bătrânul Hugo,/ iar Eminescu a fost mai genial/ decât Eminescu”! Sau: „mă gândesc uneori cum ar fi fost/ dacă aş fi trăit mai puţin decât mine/ un gând imposibil: să înţeleg lumea/ situându-mă în afara ei”.

Desigur, Poezia este şi un fel de a înţelege lumea, dar mai ales un fel de a o iubi. Şi taina iubirii ne apropie (şi) de… „visele lui Iisus”. Varujan Vosganian, bun cunoscător al textelor sacre, observă că în Evanghelii „nimeni nu suflă o vorbă despre visele lui Iisus./ Poate că a visat şi el, ca şi alţi oameni, ca noi,/ şi-a visat, de pildă, părinţii,/ dar asta ar fi stânjenit peste poate dogmele/ marilor teologi./ Poate că a visat lucruri altminteri imposibile, precum/ teoria câmpurilor unificate/ sau poate că nu a visat, ci şi-a trăit/ visul aievea./ De două mii de ani căutăm, printre firimituri/ ori printre cutele pernei, o fărâmă măcar/ din visele Lui.”

Este, dacă vreţi – nu ştiu dacă şi ceea ce urmează vă va convinge de asta, deşi nu ţin să conving aşa ceva – un fel de erezie „cu minte”, raportată doar la dogme. Se apelează la Logica metaforei: „Nu trebuie să am chip ca să mă întorc cu faţa la Dumnezeu./ Şi, totuşi, bună recompensă va fi să primească/ cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt.” (p. 9), la logica Scării lui Iacob, după cum se numeşte şi poemul de unde am luat aceste trei versuri.

Dialogul cu prietenul care poate fi dificil, continuă: „O, Doamne, nici măcar tu nu mă poţi ajuta,/ când sunt pe cale să mă plictisesc de moarte./ Nu se fac numai minuni pe lumea asta, a noastră,/ icoanele-s triste, pruncul e un copil bătrân,/ nu vezi mucenici zbenguindu-se-n crânguri/ ori sfinţi tăvălindu-se pe podele de râs.” (p. 16) Vorbind despre „neputinţele din ziua de Vineri ca minuni” (p. 31), aruncă provocări demne de un Prometeu… post-creştin, dar întorcându-se oricând referenţial la Cuvântul biblic: „Am spus cuvintelor: ridică-te şi umblă!/ şi fiecare vers, încovoiat la edec,/ a plecat în căutarea propriei morţi.// iată portretul artistului la tinereţe,/ cu părul mai viu ca oricând peste umeri,/ cu priviri neîndurătoare/ şi-atât de liber s-aleagă:/ Sfântul Ioan Botezătorul purtând în palma întinsă/ ca pe o tipsie/ capul Sfântului Ioan Botezătorul”! (p. 37).

Un teribilism oarecare de tinereţe rezultă şi din finalul „Hiperplanului”: „… eu sunt o umbră,/ mânat de aceeaşi dorinţă de a-l ucide pe mântuitorul meu,/ pentru că nu înţeleg de ce lumea lui/ are o dimensiune în plus” (p. 39)! Ba chiar revendică propria predică de pe munte, propriile fericiri, într-un poem intitulat „Origami” (44). Scrie un nou elogiu al nebuniei, recunoaşte, ca noi toţi, că nu s-a născut pregătit să înţeleagă lumea (în „Epitaf”!), vrea să ia şi el asupra lui păcatele lumii (în ultimul poem al cărţii).

Poeziile pot fi citite în cheie teologică; de fapt, încă de la primul text, cel care dă şi titlul cărţii, aflăm: „primul zeu căruia m-am închinat a fost zeul uitării”… Precum se va observa şi mai departe, omul nostru ar putea fi etichetat ca pagâno-creştin, cum am spus că sunt şi eu la o spovedanie adevărată… Cu uşoară şi simpatică grandomanie care şade bine poetului născut, iar nu făcut, poate declara, autodenunţându-se (p. 12): „nu trebuie să vă fie milă de mine/ la urma urmei, nu m-a obligat nimeni, am făcut/ totul după capul meu, am fost/ păstorul turmei zeilor mei”! Punându-se faţă în faţă cu Creatorul, recunoaşte: „El este cel care este/ eu sunt doar o parte din ceea ce sunt.” (p. 22)

Neforţând nota ca Nietzsche, alter ego sau nu al lui Zarathustra, Varujan Vosganian scrie: „Când vorbesc despre bine şi rău,/ sunt ca Dumnezeu de singur./(…)/ Aş vrea să mă pot izbăvi,/ aş vrea să pot învăţa să iubesc/ fără cruzime.” Adică precum orice creştin din ultimii 2000 de ani! Rugăciunea capitală ar putea suna aşa: „… rugămu-ne Ţie/ creatorul rănilor noastre care-ai ales/ pe Fiul Tău după puterea rănilor lui/ ajută-ne să nu ne ferim/ de iertarea care ucide/ rănile noastre împotriva rănilor lor/ ajută-ne să nu ne vindecăm fără să ştim/ de ce rana se-nchide” (p. 21) sau s-ar putea intitula „Tatăl nostru carele nu eşti/ şi care, totuşi, te legeni în ceruri.” Este titlul poemului de la pagina 28, dedicat lui Călin Nemeş. Şi, în continuarea provocărilor: „Durerea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi,/ deşi noi nu îndurerăm greşiţilor noştri…” (p. 32).

Volumul câştigă firesc prin rostirea adevărurilor nemiloase, precum „Cineva a trebuit să moară, cândva/ pentru ca noi să ne putem iubi în felul acesta” (p. 25); „Moartea mă priveghează cu lumânarea în mână,/ plânge, la despărţirea de mine.” (p. 26, despre Moarte mai zicându-se mai mult decât fascinant alte şi alte lucruri: pp. 7, 10, 16, 37, 62, 89 ş.a. La pagina 41 întâlnim un personaj quasi-liric care „a văzut moartea cu ochii, nu mai vrea nimic,/ se roagă doar pentru ca Dumnezeu/ să nu se dezobişnuiască.”, la p. 47 se zice despre Ea cu dragoste), „Ne înmulţim pe pământ. Ne înmulţim sub pământ” (p. 27 –  ce motto interesant pentru o metafizică a istoriilor!), „Nu tot ce se întâmplă vine de la Tatăl” (p. 95). Este, aşa cum se numeşte un poem, un „Exerciţiu de sinceritate”, o virtute pe care autorul o practică nu numai în poezie, ci şi în mediul social.

Evoluţionist vorbind, Varujan Vosganian glumeşte fin: „Computerul mă priveşte cu îngăduinţa/ celui care nu sângerează,/ pe mine, omul, o descoperire relativ recentă.” (p. 70). Creaţionist vorbind, tot fin glumeşte: „pe vremea când se inventau unii pe alţii,/ zeii şi oamenii aveau aceeaşi vârstă.” (p. 72).

Uneori, parcă am cădea într-un misticism suav al numelor, filosofic vorbind: „Poate că nu am murit, sunt doar mai mirat decât de-obicei./ În locul nostru au rămas numele noastre,/ sclipesc ca firele de păianjen, ca borangicul…” (p. 15). Poetul ar vrea foarte puţin, ce vrea el ar încăpea „pe un colţ de hârtie” (p. 16): să scape de iluzii, să fie iubit de furnici (precum acarienii lui Cărtărescu din „Solenoid”; sic!), aşternutul să-i miroasă a iarbă cosită. În discursul său, mai adaugă, apropo de „nume”: „nu sunt decât un mărunt cronicar al numelor Lui”! (p. 22) Şi scrie şi un psalm al numelui care începe aşa: „Dă-mi, Doamne, botezul meu înapoi./ Numele meu. Mi-e dor de numele meu.” (p. 38). Numele apare şi în „Întâlnirea cu moartea” (p. 53): „O mare şansă, întâlnirea cu moartea/ de care să-ţi poţi aminti./ Ţi-ai văzut faţa, iar numele va fi pe fruntea ta./ Totul rămâne acolo. Totul merge înainte.” Totul va fi bine, vorba vechilor greci!

Tema dublului apare şi ea (dacă tot am amintit de Cărtărescu): „Ne privim în tăcere, eu şi poetul din mine./ Nu ştim care din noi doi îi va supravieţui celuilalt.” (p. 35) La fel şi în poemul „Chipul meu din oglindă”, p. 66.

La o primă vedere a copertei, ai spune că… Iar… „Crearea lui Adam” de Michelangelo! Dar se potriveşte mult mai bine, după cum aţi constatat, decât în alte cazuri! Avem crearea continuă a Poetului, dar şi confirmarea Poetului, pe lângă Prozatorul Vosganian! Un scriitor care caută nu numai Întâlnirea cu Zeul, ci şi Înţelegerea frumoasă a acestei Întâlniri!

Şi, conform titlului unui poem, „Nu este loc pentru nicio concluzie”! Scrie poetul: „Nu vreau să fiu centrul lumii…/ (…)/… spaimele mele sunt mai bătrâne ca mine/ iar zeii mei sunt mai tineri.” (p. 19) Şi poate chiar acesta este secretul, „să ştii să te rogi fără ca nimic să ceri.”

Dar cum… sunt mai tineri aceşti zei? Cine sunt ei? Chiar pot trăi în cerul care începe în iarbă, un alt fel de labirint?