A vorbi despre rușine înseamnă a vorbi despre libertate sau despre lipsa ei. Rușinea este emoția socială căreia nu îi dăm foarte multă importanță, cel puțin nu în mod conștient. Totuși, ea ne marchează viața, nu prin ceea ce facem cu ea, ci prin ceea ce facem ca să evităm trăirea ei.

A fi capabil să trăiești rușinea este fără îndoială un lucru bun. De anumite comportamente corupte ale vieții noastre de zi cu zi, de răul pe care îl facem semenilor noștri, poate ar merita să ne rușinăm mai des. Rușinea mai este și unul din acele lucruri cu care te naști și te predispun la a fi parte din societate. Stânjeneala sau tachinarea prietenoasă sunt elemente care pot repara sau da viață unor situații sociale imperfecte. Însă mecanismul rușinii poate fi utilizat și într-un mod manipulativ, un mod care îl satisface pe inductorul rușinii și îi produce stări neplăcute celui ce trăiește rușinea, influențându-i comportamentul.

De rușine vrei să scapi așa cum vrei să scapi de durere. Poți convinge sau educa prin acțiuni care recompensează sau acțiuni care pedepsesc. Rușinea face parte din aceași gamă cu bătaia. Durerea produsă de ea este uneori alienantă. Unii oameni ar prefera mai degrabă să simtă durerea fizică decât „să trăiască o rușine”.

Rușinarea este, prin urmare, un instrument la îndemâna educatorilor, doar că învățarea produsă de ea este de tipul „fug de”, nu de tipul „mă îndrept spre”. Dacă mica societate de educatori formali sau informali din jurul tău creează o rețea complexă de lucruri de care să fugi, în cele din urmă poți să devii un cetățean acceptabil. Dar nu vei fi un cetățean liber. Vei respecta reguli din obișnuință sau frică și nu prin asumare. A crește un cetățean care alege să se comporte moral și a cărui autonomie aduce un plus societății este mult mai greu decât a crește unul care respectă principii sau legi din subtila frică.

Rușinea necesită un ochi („te vede lumea”) și te sensibilizează față de ochiul și apoi gura lumii. Dar dacă ochiul nu este prezent, legile nu se mai respectă. Adesea educatorii descoperă cu tristețe că atunci când „pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă” și din păcate nu realizează că, de fapt, ceva este în neregulă când relația educator-educat este de tip șoarece-pisică.

Rușinea este o reacție automată față de o autoritate percepută. Rușinea ascunde supunerea față de un standard pe care crezi că nu l-ai împlinit. Iar toate acestea pot să nu fie analizate și, mai mult, îți poate fi rușine că îți este rușine. Un important altul, căruia îi acorzi autoritate, te poate dezlega de aceste lucruri, venind cu alte standarde (și alte potențiale rușini).

Când părinții te învață să nu analizezi din afară situația, să nu faci meta-comentarii („nu îmi răspunzi tu mie”), te pot face pe termen lung deschis manipulărilor prin rușine.
Rușinea, ca și agresiunea, este o scurtătură educațională cu efecte secundare.
Formule rapide de atragere a rușinii: „hiiii, ce-ai făcut?” (simulând teama sau furia) sau „nu ți-e rușine?” sau „uite-te la tine”. „Uite-te la mine când îți vorbesc” este formula magică a dublării sentimentului negativ. Dar, după o vreme, doar un soi de privire poate atrage toată reacția emoțională („uite cum se uită oamenii la tine”).

Există și variante sănătoase care conțin mai mult sau mai puțin din reacția de rușinare. Părintele îi pune copilului întrebări (pe un ton normal de discuție), dându-i timp să se gândească și să răspundă, cu privire la ce a făcut și efectele acțiunii sale. Copilul poate trăi rușinea, dar la final trebuie să existe o reparație, un semnal că „tu ești în ochii mei în continuare o făptură importantă”, pentru că altfel, mesajul negativ se duce direct într-o identitate stricată și dureroasă (nu întâmplător, o vorbă rea spusă la supărare este „piei din ochii mei”). Cunoaștem expresia „a-i spăla cuiva rușinea”. Rușinea este o pată care se instalează la nivel de persoană („eu sunt defect”, nu comportamentul meu, nu situația).

Când copiii se agresează fizic, cel mai probabil acest lucru se întâmplă pentru că unul l-a făcut pe celălalt să simtă rușinea, iar violența este unul din modurile cele mai la îndemână de a dezlipi pata simbolică de pe tine și a o atașa celuilalt. În societatea adultă, la o analiză mai atentă, observăm aceeași rușine întrețesută în comunicări ceva mai complicate, dar, în fond și la urma urmei, mecanismul de bază este același. Mulți dintre noi purtăm abilități elaborate și neconștientizate de inducere a rușinii.

Este un factor de progres personal să îți analizezi fricile de rușine, să te întrebi „ce regulă sau standard ascunde o rușine?”, „pot să respect acea regulă fără să apelez la trăiri neplăcute?”, „am învățat să respect acea regulă într-un mod matur asumat sau nu?”,  „mai este regula aceea de actualitate în viața mea?”. Dacă te descoperi folosind tiparele rușinării în educare, te poți întreba „cum altfel ai putea să faci?”. Regula trebuie explicată pentru a percepe educatul din propria-i perspectivă care îi sunt beneficiile. Dar, înainte de toate, trebuie să ne asigurăm că scopul nostru este acela de a educa, pentru că altfel putem da curs unor scopuri nocive de care poate nici nu suntem conștienți, cum ar fi acela de a obține ceva apelând la standarde care ne servesc în acel moment sau acela de a ne simți mai bine înjosindu-l pe celălalt.