Din vacanții. Mozaic nostalgic / Cristian Florea

20 august 2017, transcriere din carnet la o săptămână după ce m-am întors din hagealîc.

Cascada Clocota, Geoagiu-Băi. Sau ce poate face un izvor cald cu rocile; se joacă cu tuful și travertinul, atât de răspândite aici – suntem la poalele Metaliferilor, bordați cu măguri vulcanice: Uroi, Dealul Devei… ; dar nici calcarul Trascăului nu e departe. Te apropii prin înconjur de sălașul ei și, înainte de a o vedea, îi simți aburii calzi pe față, ieșiți ca dintr-o baie. Ploaia caldă care se răsfiră de pe baza unui mic abrupt ce începe chiar de sub strada principală – accident tectonic minor sau alunecare – cade în trepte zece metri mai jos. Înălțimea totală este de vreo 27 de metri. În spatele perdelei de apă desprinsă din semicercul unei potcoave, se adâncește o mică grotă căptușită cu mușchi și alte plante hidrofile, de un verde vesel. Frunzulițe de culoarea brotăcelului căptușesc pereții grotei, împreună cu mușchi mustoși din care se prefiră încontinuu picurii, și care cresc „ca din apă”.

La „pipăit”, apa este bazică, ultradură – de aceea nici nu aluneci pe pietrele peste care curge. Încărcate de carbonat de calciu, șuvoaiele au depus pe bărbile de mușchi care atârnă suspendate, piatră de travertin în formă de tuburi și ace care se tot alungesc pe măsură ce apa continuă să curgă, înglobând, pietrificând și fosilizând fibrele vegetale. Pe acestea, de altfel, le recunoști după culoarea „virată” în verde-brun sau ocru-gălbui. Mai jos, bolovani închiși la culoare, negri-verzi, biciuiți de apă, au conturul tremurat ca al unor organisme marine sau al bureților de pădure, cu pălării brune-lucioase vibrând de vitalitate, de sucul care gâlgâie în ele. Apoi apa cade mai domol și, în ritmul salturilor ei a creat mini-terase din travertin proaspăt precipitat, replică mignonă a teraselor de la Pamuk-Ale. Buza fiecărei trepte închide, în contur festonat, bazinete cu ochiuri de apă caldă, gălbuie…

Din piatră în piatră, mă cocoț cât pot de mult, lipindu-mă cu spatele de un perete al spărturii căptușit cu vegetație suculentă. Mă las biciuit de stropii calzi ai cascadei, agățat de liane, învăluit în aburi. Ce colț de tropicală luxurianță! Nu mă îndur să plec de-aici. Îmi iau timp, iar și iar, să mă pătrundă  mesajul alchimic, exotic, de „baie regală” ce mi-l sugerează acest colț de numai câțiva metri pătrați.

&&&&

22 octombrie 2016. Stăteam dimineață în pat, nu se risipise întunericul și mi-am adus aminte, pe negândite, de ploaia cu gheață care ne-a prins sub vârful Retezatului în octombrie 1983 (eram în al treilea an de facultate) cu grupa de colegi. Nicolae Barbu, profesorul nostru de „Soluri”, o grădină de om, ne-a tras sub o lespede mare proptită pe doi bolovani, închipuind un adăpost precar și vremelnic, în care n-am încăput decât 7-8 care ajunsesem odată cu el. Era echipat de munte „țărăneste”, nu ca noi, cu gecile noastre: jambiere peste pantalonii-pană de dimie, plovăr gros de lână, scurteică din stofă groasă tot din lână, apărată de umezeală de  o foaie de cort prinsă de umeri care fâlfâia la mers făcându-l să semene cu un liliac, bască de tractorist pe cap și o glugă care, la răsucirile capului, îi dădea înfățișarea lui Kermit, din „Muppets”.

Cum ajunsesem acolo, numai noi știam: cu icnete și gâfâituri. Înainte de a ataca versantul aspru al Retezatului, Ticu Vasluianu se contrazisese cu el, pe bună dreptate, că greșise drumul. Înșelat de faptul că Retezatul ne însoțea pe mâna dreaptă și părea accesibil, „Barbone” părăsise poteca șerpuitoare ce părea să se depărteze de țintă, luând-o pieptiș. „Nu asta-i Lolaia, dom’ profesor, Lolaia e cealalta! Trebuie mai întâi să trecem de ea!”. „Bine” a făcut scurt Barbu. ”Acu’, ține-ți-vă de mine”. Și a virat scurt în dreapta, angajându-se pe un culoar de avalanșă.

Am luat foarte la propriu îndemnul profésorelui meu. Tot urcușul ucigător pe acel torent în „V”, plin de grohotiș, m-am ținut cu mâna de bocancul stâng al lui Barbu.

…Din fericire, norul de grindină a trecut, iar în câteva minute am ajuns în pustietatea din vârf presărată cu bolovani, unde nu am avut panoramă din cauza vremii proaste. Numai sub noi se vedea, în umbra abruptului nordic, un ochi de apă întunecat, sub cerul de plumb – Tăul Șteviei.

Seara a trebuit să facem cu schimbul pentru rolul de sparring-partner al lui Barbu la table.

&&&&

Mangalia, iulie 2011. Stâlpii de piatră, unii cu un turban în vârf, care străjuiesc, unul la cap, altul la picioare, mormintele din jurul celei mai vechi moschei de pe teritoriul românesc, ridicată în 1572. Îţi spui, plimbându-te îngândurat printre ele că aşa cum naţionalismele, conceptul de stat-naţiune din secolul al XIX-lea, împreună cu schimburile de populaţie ale secolului XX, au transformat graniţele în linii ca de brici, aberaţie sau ficţiune pură, „religiile cărţii” au fărmiţat o vastă sensibilitate religioasă preexistentă, cu zone de tranziţie ce ţineau de frontiere extrem de permeabile şi fluide pe care locuitorii, călătorul, nici nu le conştientizau. E vorba de acel străvechi strat de spiritualitate pentru care piatra este un alter-ego al sufletului. „Suflet” şi „piatră” – erau interşanjabile. În timpul vieţii, sufletul îşi trăgea tăria de la piatră, pentru ca după moarte aceasta să încorporeze în eternitate, printr-o „proiecţie” sui-generis calităţile şi, mai ales, unicitatea unui suflet.

Încărcată până la saturaţie de numinos, piatra poate găzdui şi „iradia” puterile psychei.

Or, ce poate fi mai ireal ca, trecând o frontieră de stat de lăţimea unei străzi, să auzi vorbindu-se dintr-o dată altă limbă, să vezi alte litere pe firmele magazinelor, să constaţi că limbajul corpului tău poate aici însemna altceva? Istoria a intrat într-o fază dementă, oamenii îşi proiectează pe teren schizofrenia din propriul suflet, într-o piatră de hotar sălăşluiesc două suflete care se detestă/urăsc, linii artificiale despart absolut arbitrar spaţii lingvistice între care, odinioară, existau treceri gradate, interferenţe, sinteze, cum arăta şi Iorga în Hotare şi spaţii naţionale.

Voinţa de putere, cea care a clădit oraşe-state şi imperii, a deformat şi spaţiul credinţelor, îngustând tot mai mult marja de libertate spirituală pură, care a intrat într-o lungă agonie, ajunsă azi în faza critică.

Oprimare, reprimare, suprimare.
Schematizare a realităţii.

Vineri, 29 iulie. Intrăm în Bulgaria pe ruta Durankulak – Valkino – Ezerts – Kavarna. Înainte de a intra aici, faci stânga, şi după încă 14 km intri în Kaliakra, apoi atingi ţinta dorită, „nos” Kaliakra. De pe plăcuţa din grota cu vestigii ale sitului: Tirisis = Cape Kaliakra. Akre – Byzantine fortress. In mid fourth century, Akre is the third strongest fortress in the province, after Tomis and Dionysopolis (=Balchik).

The town perished at the beginning of seventh century because of Avarian invasion. Cape Tirisis and the fortress of Akre fell under the Romans for the first time in 71 B.C.

&&&&

Atingerea – cea mai puţin durabilă dintre senzaţii. Memoria vizuală şi auditivă te pot însoţi o viaţă, pe când cea tactilă, un timp foarte limitat: săptămâni, poate câteva luni (atunci când este „saturată” de emoţie, fie ea sentimentală sau estetică). De fapt, senzaţia ca atare se macerează în câteva ore.

…Cât ai fi vrut să reţii (şi să poţi actualiza – căci asta înseamnă a păstra memoria senzitivă a unei explorări vizuale sau auditive: a o putea reactualiza la dorinţă), să reţii zefirul moale şi umed care precede uşoara electrizare a buzelor care se ating pentru întâia dată. Furnicăturile ce-ţi erodează buzele şi vârful limbii ca sub adierea brizei sărate a mării, precede sfâşierea dulce a cărnii buzelor în brizanţii de coral ai dinţilor, perlaţi de spuma oceanului de salivă în care ai vrea să-ţi pierzi răsuflarea… Să eşuezi în ape străine, sub respiraţia şuierătoare ce-ţi biciuie obrajii, cu pânzele gata să pleznească, în insulele de mărgean roşu ca focul, udată de valuri, apărată de brizanţi ascuţiţi, sticloşi, aşteptând să-ţi sfâşie carnea pentru a gusta din sângele sărat al buzelor tale…
Briza. Zefirul. Zahărul. Brizanţa electrizantă. Zeama dulce a limbii. Brizele. Îi înhaţi buzele ca şi cum ai lua zeciuială din felia dulce, zemoasă şi aromată a unui harbuz.

Flash-back-uri. Izvorul lui Hercules (unde şezum şi plânsem, găsind alinare în apele-i sulfuroase) – secat. Îmi amintesc, prima criză de pancreas din viaţa mea am avut-o în noaptea după ce gustasem, plin de fiere, din apele lui. În pat, lângă A., mă trezesc în toiul nopţii cu nişe înţepături puternice. Să fi fost (şi) din cauza lor? A apelor sulfuroase? Cele trei hoteluri de pe strada Teilor: Zenit (cel mai sudic, văruit în roşu-alb), Astra (albastru-alb) şi Corsa (singurul renovat), gălbui stins, ocru.

Vama Veche – liber, liber, liber!

Bistroul lui Marinaş – renovat, cu siguranţă în detrimentul farmecului şi al gustului acelor ciorbiţe cu ardei iute pe care le sorbeam privindu-ne cu ochi râzători. Piaţa de fructe şi legume, vechea piaţă din centrul vechi – aşa cum o ştiam: viu colorată de prospeţimea fructelor, legumelor, verdeţurilor. Ne-am desfătat acolo cu zmeură, mure, caise moi, zemoase şi parfumate (la noi sezonul lor se încheiase), busuioc verde, pere mici şi, cu siguranţă, dulci, pepeni verzi, pepeni galbeni, roşii, ceapă şi ardei graşi… (Kilul de roşii cumpărat cu Cristi şi Lori, l-am devorat până a doua zi la prânz). Casa de schimb valutar, unde am schimbat dolarii scoţând zece milioane (!) – tot acolo, pe una din străduţele în pantă care coboară din centrul vechi spre port – cea din mijloc (Deci aveam dolari la noi?!). Două uşi mai la vale – librăria de unde mi-am luat Marcel Granet, Civilizaţia chineză.

Masa cu midii de la Kaliakra, plus creveţi şi stavrizi, stropită cu un traminer de „Khan-Krim”, ideală. Marea sub noi, la poalele falezei de stânci. Cristi era dispus să se arunce de pe stâncile Kaliakrei pentru apa aia, într-adevăr extraordinară, cristalină şi verde. Acolo am găsit foarte multe scoici întregi. Nisipul negricios, greu, „bazaltic” din golfuleţul unde am oprit la întoarcere să facem o baie.

…străduţa, mergeam agale cu Cristi şi Lori pe străduţa cu birtul lui Marinaş, când am simţit cu tot corpul, dar parcă mai întâi în nări, locul unde jucam tenis de câmp cu micuţa poloneză ai cărei părinţi erau găzduiţi la o casă de cumnatul lui Ţuţi, mătuşă prin alianţă, care ne cazase la el. Ce tenis, erau schimburi de mingi încărcate emoţional, încărcate cu feromoni, vorba lui Cărtărescu. Ehei, 1974…

Peronul şi acoperişurile de olane, scunde, ale gării Mangalia încep a se prelinge înapoi, spre trecut, spre trecut, spre trecut, spre un nou trecut, spre un trecut care se va adăuga celorlalte trecuturi, din mai-de-multul trecut, atunci, în vara albă a copilăriei mele pe terminate, salutând cu o reverenţă clasa a opta… Simt lacrimi în ochi. Încerc să nu mă uit spre vecinii de banchetă (trenul e ticsit, stau pe locul de lângă culoarul de trecere, chiar lângă uşa dinspre platformă), pentru a nu încuraja nici o conversaţie „de acomodare”, nici o intenţie politicoasă. Aplecat deasupra carneţelului, mâzgălesc nervos cu pixul rândurile astea.

8 iulie 2012. Miercuri, la unu fără un sfert, aveam lucrarea predată. Am rămas la Cristi miercuri şi joi până seara şi – surpriză! – venise şi Andrada, chiar de Ziua Naţională a Americii, care e şi ziua ei de naştere. Două zile caniculare, de asfalt încins. M-am plimbat îndelug pe jos, din zona pieţei Gării de Nord, unde stă văr’miu, pe Griviţei şi Polizu spre Piaţa Victoriei, pe Kisseleff, Aviatorilor, Monetăriei, Piaţa Charles de Gaulle, Arcul de Triumf şi înapoi, după ce, cu o zi în urmă, de la Universitate am intrat în prima biserică ce mi-a ieşit în cale, Enei.

(…) nu ştiu unde eram, poate deja în tren, când s-a aprins ca într-un ochi de lumină amintirea unui moment demult pierdut din vedere. Eram cu A. în timpul uneia dintre evadările zilnice din refugiul nostru de la Mangalia, în iulie 2003. Venisem să descoperim Constanţa şi am intrat la mozaicul roman şi Muzeul de Istorie, clădirea aceea cu albastru prin spatele căreia trece strada Sulmona şi se află statuia lui Ovidiu. Momente atât de frumoase, de trăire puternică… Ne extaziam în faţa aceloraşi exponate: o statuetă steatopigă,  un vas, o monedă, o armă, o unealtă rudimentară. Ne verificam impresiile întorcându-ne unul spre altul, [şi atunci] privirile se întâlneau, mirate, şi își zîmbeau.
Eram numai noi singuri, uitaţi de lume, pentru că şi noi o uitasem.

 

Sarmizegetusa. Carnet de drum

Vino şi tu. Vânătoarea
drum deschidă-ne pe grind
spre arhaice izvoare
şi spre evul de argint.
(Lucian Blaga)

16 – 17? Octombrie 1998. Am ajuns, în fine, la Costeşti. Focul e făcut şi în camera unde stau, deocamdată singur, începe să se răspândească o căldură plăcută, de lemn uscat. E şapte seara, mă întremez cu două degete de Busuioacă pe fundul unui bol, ideal pentru operaţiunea asta, şi încerc să-mi adun gândurile şi hotărârile. Gândurile despre cele trăite şi văzute în ultimele zile, hotărârile pentru cele ce vor urma.

*       *       *

Taxus baccata mari, cei mai mari pe care i-am văzut; platani (Acer platanifolia?) foarte impunători, totuşi nici unul mai gros la trunchi ca acel din spatele parcului Eminescu; Sequoia gigantea, însă nu tocmai giganţi, cam cât un molid columnar, dar cu trunchiurile mai vânjoase, care spre bază seamănă puţin cu rădăcinile mangrovelor; stejari piramidali (o varietate de Quercus robur), stejari veşnic verzi (Q. ilex), dar nu sunt sigur, căci la nici unul nu era pusă plăcuţă. Acei arbuşti cu frunzele ţepoase, cu care în vestul Europei se decorează vitrinele şi hârtia de împachetat de Crăciun (aglice?); pini de Himalaya (Pinus varietatea grifithii). Au àcele lungi, foarte fine, de un gris-vert; stufărişuri compacte de bambu, în preajma lăcuşoarelor şi izvoarelor îndrumate cu măiestrie prin tot parcul, peste care sunt amenejate podeţe din lemn, creând o impresie de grădină japoneză. De cum am intrat, am şi deranjat câteva veveriţe care-şi făceau de lucru printre desişuri de tisă şi buxus (iarăşi, cei mai mari pe care i-am văzut, cu trunchiuri groase). Şi în plus, senzaţia aceea de linişte (un pic îngrijorătoare, trebuie să recunosc – pentru că cea mai mare parte a timpului petrecut în parcul dendrologic din Simeria, între două trenuri, vreo oră şi jumătate, am fost absolut singur) – plină de pace, linişte pe care ţi-o creează fluieratul şi ţipetele nestingherite ale păsărilor de tot felul, pentru care acest ochi de pădure în mijloc de oraş este o oază de rai. Predomină o specie de păsări mari, cafenii, cu alura cucului – dar bineînţeles nu sunt – cu ţipăt strident.

A propos de păsări, în Sibiu, în fâşia de parc cu bănci şi alei cuprinsă între zidurile II şi III ale cetăţii, am admirat în voie, cu ochiul liber şi prin binoclu, ciocănitori mari şi nişte păsărele foarte drăgălaşe, cu burtă gălbuie şi gât portocaliu, de care copacii şi tufişurile erau pline.

Ce am mai văzut în parcul din Simeria: glădiţă americană (seamănă cu roşcovii de la noi), exemplare imense; stejari respectabili, magnolii, nuci bătrâni, plopi canadieni cu scoarţă albă şi…, simt că-mi scapă ceva, un arbore exotic care m-a impresionat, adică m-am bucurat să-l văd acolo; ştiu că l-am împerecheat, pe considerente de celebritate, cu pinul de Himalaya, dar era din America de Nord. Îmi voi aminti.

Foarte curios. Am lichidat, până acum, de pe la ora patru, o jumătate de sticlă de Bohotin şi mă simt la fel de odihnit şi clar – fără ameţeală sau „încălzire” a simţurilor. Şi cât de obosit eram în cursa Orăştie – Costeşti… Deocamdată studiez cărticica munţilor Şureanu, zona unde mă aflu. Mai am timp să consemnez întâmplările zilei şi ale răstimpului de când am plecat de la Sibiu. Fac asta, întrerupînd relatarea zilei, pentru că trebuie să iau o hotărâre dacă vizitez mâine cetăţile Blidaru şi Costeşti sau merg la Sarmizegetusa Regia. Pentru că timpul pare să fie favorabil unui drum mai lung; în timpul după-amiezei, norii groşi care apăsau crestele munţilor s-au spart, s-au subţiat şi împuţinat, iar acum e aproape senin şi se văd stelele. Fereastra camerei este orientată înspre nord-nord-est, şi am văzut răsărind Jupiter, acum a apărut Scaunul lui Dumnezeu şi îndoitura oiştei Carului Mare.

Posibile obiective de văzut afară de cetăţi: dealul Vârtoapaele (979 m), forme carstice lângă Grădişte; vârful Godeanu (1656 m); Şteaua Mare, Şteaua Mică; şirurile de doline de la Blidaru; peştera Ciclovina? Mi s-a făcut somn, aşa că redau fugitiv momentele după-amiezii. Jubilaţie faţă de condiţiile bune în care am fost cazat, apoi o plimbare pe coastele de sub poala pădurii, ce mi-a oferit iarăşi satisfacţii: am cules ciuperci faine, cred că „pâinişoare”- în vreme ce soarele scălda tot mai nestingherit pantele înverzite, îmi îngânam în barbă: „Ah, prieteni, ce păcat că nu suntem împreună! Nu-i nimic, măcar vom şti, de acum, care sunt condiţiile şi reperele pe-aici”.

E zece seara. Mă culc, am nisip în ochi.

*       *       *

De la 4,30 dimineaţa mă simţeam perfect odihnit, dar n-aveam ce face. M-am mulţumit să admir cerul unei nopţi cu luna în ultimul pătrar. Cer superb, plin de stele. Spre dimineaţă, la 6,30 – 7,  a apărut de după o muchie şi secera subţire, mult arcuită („ca o arcă”) a Lunii. Stând încă lungit în pat, băgat în sacul de dormit, îmi aud respiraţie lină dar profundă, însoţită la fiecare inspir de o imperceptibilă, uşoară scârţâitură a unor oase de la gât (clavicula sau Dumnezeu ştie ce), care îmi dă senzaţia că sunt eu o corabie bătrână, legănată de respiraţia amplă a mării.

Plec spre Vârtoapele, apoi am timp pentru Blidaru şi Costeşti.

Să nu uit ce n-am luat şi mi-ar fi trebuit: o lanternă (cea „stilou”); un termos de ½ litru.

*       *       *

E opt seara şi sunt frânt de oboseală. Am crampe gata să dea în cârcei la muşchii gambei (gemenii) şi dureri în zona inghinală – dar astea nu se manifestă acum, când, în sfârşit, pot şedea. Am făcut o uşoară imprudenţă. Întorcându-mă la 16,20 din traseu, mi-am zis că e timp să văd Cetăţuia (Costeşti), aflată la 40 minute de drum, după cum arată indicatorul din faţa cabanei. Vreau să scutesc o zi. Am plecat la ora 17,00, însoţit de câini (doar dulăii mari, cel alb şi cel negru, ceilalţi doi, flocoşii, au rămas pe loc), forţând ritmul pentru a-mi lua timp. După vreo 30 de minute am început să mă îndoiesc că mergeam pe drumul corect – nu văzusem nici o cruce galbenă (marcajul traseului). Am mers, totuşi, conştiincios, şi repede 45 de  minute, după care mi-am fluierat dulăii şi m-am întors. Aproape de cabană m-am lămurit de ce am putut greşi, cu toate că n-aveam voie: un stâlp de marcaj rămăsese fără indicator, iar din dreptul lui – abia acum observ – pleca o potecă ce o lua pieptiş.

Nu ştiu când am cărat lemne, când am aprins focul şi am dat de mâncare la câini, când m-am dus la cabana-mamă să aduc apa pentru spălat şi pentru ceai, când mi-am făcut de mâncare. Picam din picioare.

N-am văzut până acum nici o cetate. De fapt, n-am atins nici un „obiectiv”, pentru că la Vârtoapele n-am mers până în vârful dealului. Eram obosit, un pic deprimat sau neliniştit de singurătatea nefirească chiar în apropierea unor înjghebări omeneşti. Am trecut printr-un sat de tip sălaş chiar prin faţa unei case din care se auzea un aparat de radio dat tare – era vocea unui crainic de fotbal – fără să fiu măcar semnalat. M-am aşezat să iau prânzul pe coasta aceea frumoasă, însorită, cu iarbă bună de păşunat şi cu vedere înspre coamele muntoase ce împresurau priveliştea. Eram chiar lângă gardul omului. (Mă dor cumplit gemenii, cum fac o mişcare. Plecarea mea mâine către Sarmizegetusa e foarte problematică). Drumul n-a fost greu, dar foarte  monoton. Şi totuşi, cu evenimente remarcabile, semnificative. După vreo 2-3 km am întâlnit la marginea drumului, lângă un podeţ, o femeie cu aer de ţigancă. Vorbele-i fără şir despre frate-său care ar fi izgonit-o, din câte am înţeles, din casă, m-au făcut repede să o văd ca pe o nebună – ceea ce şi era. Am plecat lăsând-o să vorbească singură. După vreo oră de mers, o altă scenă. Un flăcău ieşise dintr-o potecă dinspre pădurea care însoţea drumul când pe o parte când pe alta, târând după el o fată bălaie. Curios, fata nu ţipa, şi nici nu a manifestat vreo tentativă de a mi se adresa, nici prin cuvinte, nici prin semne, ci încerca, pe icnite, să se smulgă din strânsoarea mâinilor flăcăului, care îi făcea cu greu faţă. În jurul lor se învârteau doi puradei. Nu erau ţigani, cum am crezut văzându-i de departe, însă ceea ce mi-a cerut flăcăul când am ajuns în dreptul lor m-a cam neliniştit: să las un pic rucsacul jos şi să mă întorc din drum până la prima casă (tocmai trecusem de o gospodărie izolată) şi să strig acolo pe „nenea Niculae” sau pe „tanti Ileana” (sau Ioana).

Am crezut că-i o stratagemă pentru a mă îndepărta de locul unei fapte pe care o presupuneam gravă, dar, pe de altă parte, nici nu mă aflam în situaţia de a-l înfrunta. Mergând îngrijorat, mă gândeam ce are să se întâmple cu fata, dar temerile mele s-au dovedit nejustificate. Mai era şi întârzierea neprevăzută, în condiţiile în care timpul era calculat la minute. Când m-am întors, peste câteva minuta cu ţaţa Ileana, pe care o găsisem în fundul unei curţi prin care cântau de istov cocoşii, cu o odaie cocoţată pe o coastă din ierburile căreia zbenguiala cosaşilor dădea de ştire că suntem în preajma amiezii, am înţeles că era vorba de altceva: o ceartă în familie sau între familii: fugind de-acasă cu un drăguţ, tânăra (care era soră-sa) sfeterisise ceva din zestre sau de-ale gospodăriei şi fusese prinsă, iar acum o aduceau înapoi. Flăcăul m-a luat de amândoi obrajii, mulţumindu-mi cu căldură: „Eşti un gentleman” (!). Din toată întâmplarea am înţeles mai târziu că nu eu avusesem ghinionul sau norocul să dau peste povestea asta, ci întâmplarea făcuse ca eu să mă ivesc la timp pentru a mă putea trimite să-i anunţ pe cei de-ai casei.

Nu mult mai încolo am fost nevoit să mă despart de câini. Bandiţii n-au avut de lucru şi s-au dat la oile unui cioban care apăruse de după un cot al drumului. A trebuit să-i explic că se ţin după mine de la cabană şi nu am ce le face. Voia să se repeadă cu bâta la unul din ei, gata-gata să-l omoare. Doar la insistenţele mele a renunţat. „Să nu mai umbli cu câinii după tine că-i bai!”. Şi aşa, despuiat de „accidente”, întărit de trei încercări, am dat de o femeie „albă” care mi-ai explicat foarte clar cum trebuie s-o apuc spre Vârtoape, în timp ce m-a însoţit o bucată de drum.

*          *          *

Observ că, în vreme ce, la drum mă însoţesc câinii, acasă mă aşteaptă pisica. Pisica asta a cabanierului (Miţi) e extraordinar de drăgălaşă, deşi e comună (alb-gri) şi puţin borţoasă. Nu numai că e nespus de blândă, dar e şi foarte jucăuşă, iar în expresie şi gesturi seamănă cu Murmurel. Tolănită pe spate, m-a luat cu lăbuţele pe după gât, apoi s-a aşezat morcăind pe pijamaua mea, distrându-se să foşnească pungile în care am lenjeria şi ciorapii. I-am dat de mâncare. Nu e prea pofticioasă, se vede că e sătulă, de vreme ce de-abia într-un târziu s-a hotărât să apuce bucăţica de şniţel. Cel mai mult îi place margarina – s-o lingă de pe degetele mele. Aş vrea mult s-o am seara asta aici, dar e obişnuită să doarmă cu stăpânii, la etajul de dedesubt.

Încet, încet, somnul urcă spre gene, iar vinul din pahar scade. Aş vrea din suflet să scadă tot aşa şi durerile musculare. Încep să mă pregătesc de culcare. Mă îngrijorează şi vântul care a început să bată afară. Îl aud iscându-se din seninul cerului.

Azi a fost o zi superbă, cu un cer regal domnind peste ruginiul pădurilor de fag.

*          *          *

După un somn neîntrerupt de cinci ore m-am trezit şi m-am uitat pe fereastră. Cu toate rafalele sporadice de vânt, cerul era împroşcat cu stele strălucitoare. De după coama din faţa mea tocmai apăruse Orion în toată splendoarea, aplecat pe o rână.

…E opt fără cinci. Plec spre Sarmizegetusa. Nori mijlocii vin dinspre vest.

*          *          *

E 10 şi 30 de minute. Sunt la Sarmizegetusa Regia.

După nici o oră de mers m-a luat o dubiţă verde, aceeaşi pe care o văzusem şi ieri pe drum. „Ai ieşit cu norocul de dimineaţă!” mi-a spus omul din dreapta şoferului. Nici nu mă gândeam câtă dreptate avea, şi la cât noroc se referea. Eram, oricum, mai mult decât mulţumit că mă lasă la Grădişte, scurtându-mi o jumătate din drum. „Ai venit cu noroc”, mi-a repetat de câteva ori în timp ce maşina gâfâia din greu pe drumul noroios, până ce, în fine, îmi spune de ce. Mă lasă nu în Grădiştea Muncelului, ci chiar la poalele gurguiului pe care e cetatea, scutindu-mă de cel puţin cinci kilometri cât are comuna, iar după-amiază, pe la două sau trei, se întorc şi mă iau înapoi. Se bucura şi el de norocul meu, în timp ce mă întreba de una de alta. „Ai venit să vezi locurile străbunilor noştri?” m-a întrebat, fără să se intereseze, totuşi, de unde sunt şi ce hram port. (La întoarcere avea să se întoarcă râzând, spre mine: „Ai văzut ce bine s-o ascuns Decebal?”). Îndată ce am coborât din TV-ul verde, câinii s-au „rematerializat”, ca să zic aşa, apărând ca din pământ, unul alb şi unul negru, întocmai ca şi dulăii de la cabană, ce mă-nsoţiseră până la urcarea în dubiţă. Mi s-a părut absolut firească această transmitere „telepatică” de funcţii între „păzitori”.

Imediat încep urcuşul muntelui cetăţii, pieptiş. Dau de un izvor „de argint”, pentru că e săpat în pat moale de mica. Dizloc, chiar din albie, două mostre frumoase, învârstate cu straturi fine, argintii, care poleiesc suprafeţele de calcit intercalate, şi le învelesc grijuliu, în câte o pungă (sunt destul de friabile); una pentru familia Constantinescu, una pentru mine. O voi pune la loc de cinste, pe birou. După vreo zece minute de urcuş spornic încep să apară lespezile dizlocate din zidul cetăţii şi rostogolite de războinicii romani la vale. În ciuda stratului gros de muşchi şi ferigi care le căptuşeşte, sare în ochi faptul că sunt lucrate de mână de om. Unele au încremenit în poziţii de echilibru precar, pe câte un vârf teşit, înfipt în pământ, printre copaci sau pe o bază instabilă. Pelerini iscoditori s-au opintit să răstoarne câte un bolovan, pentru a-i cerceta faţa protejată de statul îndelungat în hummus.

Încă un mic efort şi suntem sus. În faţă se deschide platoul cu vestigiile templelor şi ale observatorului astronomic. Am ieşit, de fapt, „în spatele” cetăţii, sau pe latura dinspre sud-vest (cred). Planul de bătaie e făcut dinainte. Mai întâi, masa, pentru refacerea forţelor. Găsesc, lângă o stivă mare de buşteni, o masă rudimentară de lemn. Pare că prin zonă sunt exploatări forestiere. Mă aşez pe banca improvizată şi deschid cutiile de conserve şi ce mai am. Câinii se înfiinţează lângă mine şi aşteaptă plini de demnitate. Împărţim totul frăţeşte. Apoi încep, cu metodă, explorarea.

Sanctuarul mare rotund și soarele de andezit

 

Un cerc plin, din două straturi de piatră peste care a rămas parţial (pe trei sectoare şi ceva din zece) crusta subţire, netedă, de andezit. La mijloc, un cerc mic. Diametrul cercului mare e de opt paşi, cu tot cu cel mic, care e de un pas. Intrarea oficiantului se făcea dinspre nord, pe o potecă de lespezi. Ca şi celălalt cerc (sanctuarul rotund), axa miazănopţii nu corespunde perfect cu direcţia nord a busolei, fiind deviată spre vest.

După ce am examinat din toate poziţiile ansamblul „Stonehenge-ului” dacic, măturând platoul dintr-o parte în alta, alternând punctele de perspectivă, privind de după fagi, în încercarea de a-i „planta”, cu ajutorul imaginaţiei, peste bazele fostelor coloane care acoperă o suprafaţă poligonală formată din trei pe cinci şiruri, am urcat cele câteva trepte către zidurile mucegăite, negricioase ale cetăţii, înverzite de muşchi, pe care am făcut înconjurul complet în circa douăzeci de minute (căci se ridică până la cel mult un metru de sol).

*          *          *

E opt seara. Sunt lângă Miţu, pe care am cerut-o pentru noaptea asta frumoasei ei stăpâne, fata cabanierului, care în prima seară mi-a făcut focul în cameră şi în baie, pentru spălat. Într-adevăr, am avut noroc, slavă Domnului. M-am întors cu acelaşi „TV” care m-a „săltat” pe la 15,10 de pe drumul la care abia mă înhămasem. Şi cei trei pasageri (tânărul şofer, unul mai în vârstă şi mai şcolit şi bătrânul localnic) avuseseră noroc. Merseseră, de fapt, la căutare de păstrăvi de fag, ceea ce uitaseră sau nu voiseră să-mi spună dimineaţă. Ciuperci care se prepară, spuneau, sfătoşi, numai pe jar de lemn. Au deschis desaga şi mi-i au arătat şi mie: mai multe pâlnii suprapuse laolaltă, cu marginile gelatinoase, închise la culoare deasupra, gălbui murdar dedesubt. Erau mult mai volubili decât dimineaţă. Omul de lângă şofer, fie mai şcolit, fie că avusese de-a face cu oameni de seamă, ştia câte ceva din istoria locurilor şi funcţia sacră a spaţiului din care tocmai mă întorsesem. Ştia, de asemenea, că fusese descoperit de Daicoviciu.

La 16,20, deja lăsat în faţa cabanei, plecam imediat spre Costeşti (Cetăţuia), fericit că puteam să mai „prind” o cetate. Dar în loc să dau de drumul spre ea, apuc pe banda albastră care m-a scos la Blidaru după exact cincizeci de minute. Cetatea fortificată Blidaru apare tot aşa de greu ca şi Sarmizegetusa, însă, în loc de fagi seculari, în mijlocul unui brâu de mesteceni, ale căror coroane erau incendiate de soarele ce scăpăta.

E 21,25. Ce-aş mai avea de menţionat? Busuioaca a rămas tot atât de bună, chiar după o bere, care a mers de minune cu mititeii şi cu ciupercile culese: iuţari albi şi portocalii. Mai încerc vreo două melodii din fluier, dar observ că deranjez pe Miţu, aşa că mă voi culca şi eu. Dimineaţă la 7,15 cel târziu trebuie să „pun pe drum”. Dar mai am ceva busuioacă în bol. Să o beau pe întuneric?

*          *          *

Dimineaţa, în Orăştie. Un suc acidulat, o cafea. Toată lumea bună vine la terasa „Palia” să-şi ia cafeaua de dimineaţă. E bună şi foarte fierbinte. Să văd cum îmi mai pierd vreo două ore prin oraş.

24 Octombrie. Abia când am revenit în Sibiu am aflat de la d-l Constantinescu de faptul că preotul Ioan Moţa, tatăl lui Ionel Moţa a ridicat frumoasa catedrală din Orăştie. Totuşi, e întrecută de cea din Sibiu, care se zice că respectă întocmai proporţiile Sfintei Sofia, fiind construită la a treia parte din dimensiunile aceleia. În 3-4 zile cât am stat acolo, am vizitat pe îndelete oraşul. Emoţionat în faţa numelor ilustre ale personalităţilor ce odihnesc la Biserica dintre brazi: Vaida-Voevod, Papiu Ilarian, Ghorghe Bariţiu, Ioan Raţiu. Pământ sfânt, mai bine zis sfinţit.

Articolul anterior
Cel mai iubit dintre… scriitori? / Iulian Grigoriu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu