Abdicarea – între curaj și lașitate
Coroana a fost întotdeauna un trofeu râvnit, deși pentru mulți obținerea ei a însemnat și condamnarea la moarte. A fi primul în stat era și o onoare, dar și un risc suprem, ce nu putea fi înlăturat sau amânat decât prin viclenie, printr-o guvernare dibace (nu spun bună, fiindcă „bun” nu e în totdeauna la fel pentru toți) ori prin mijloace de apărare eficace. Dar stresul, teama perpetuă că te afli în pericol ziua și noaptea, nu pot fi înlăturate de nicio strajă.
Și totuși, puțini au renunțat de bună voie la acest mod de viață epuizant, invocând, real sau fals, datoria.
Un exemplu demn de admirat este împăratul roman Caius Aurelius Valerius Diocletianus, care chiar de la urcarea sa pe tron a gândit și a pus în practică un sistem care se vroia infailibil: Tetrarhia. Împărțirea puterii – pentru a nu fi râvnită – între patru împărți, doi auguști și doi cezari, și apoi asigurarea succesiunii la un termen stabilit, prin abdicarea de bună voie și simultană a auguștilor în favoarea cezarilor pe care ei i-au ales. În felul acesta se crea un mecanism perpetuu, înlăturându-se invidia sau nerăbdarea care duceau la anarhii și crime.
Acest sistem a fost bine gândit și creat tocmai din cauză că până la el domnise o epocă de anarhii și asasinate nejustificate. Mai mult, în răstimpul domiei sale – de 20 de ani! – Dioclețian a avut timp să instituie reformele care au salvat imperiul de la prăbușire, de la viața imperială până la viața socială, de la armată, administrație, fisc, finanțe, monetărie, meserii, totul bazându-se pe maxima moralia, ceea ce i-a adus respectul și ascultarea colaboratorilor cât și a supușilor săi.
Singurele reforme nereușite au fost cele prin care a stabilit prețuri maximale pentru toate produsele și serviciile din imperiu (nu s-a aplicat decât în Răsărit), pentru a stopa specula și inflația, și reforma religioasă, prin care a impus ca legală doar religia romană, interzicând cultul creștin și maniheist – ceea ce a atras multe victime, chiar și după abdicarea sa, prin urmași.
La 1 mai 305 d. Hr. (calendele lui Mai, 1058 ab U. c.) pe scena istoriei se petrecea un fapt unic și irepetabil. Conform prevederilor Constituţiei sistemului tetrarhic instituit de Dioclețian, auguștii au abdicat în aceeaşi zi, unul la Nicomedia, altul La Mediolanum, predând prerogativele auguste către cezarii lor – Galeriu în Răsărit şi Constantiu în Apus (care la rândul lor și-au desemnat, în aceaşi zi, succesorii: Maximin Daia şi respectiv Flaviu Sever. Pentru prima (şi ultima!) dată, într-un scenariu perfect simetric, cei doi au dezbracat de bună voie purpura şi s-au retras din viaţa publică, unul la Spalathum, în Dalmaţia, celălalt la Lucania, în Italia.
Până la ei au fost tendinţe doar de abdicare, însă niciun împărat nu a făcut acest gest, cel puţin în forma totală impusă de Diocletian.
La distanţă de 1250 de ani, la 25 octombrie 1555, Carol Quintul, unul din cei mai puternici morarhi ai Europei creştine, a făcut publică hotărârea sa de a abdica şi de a se retrage din viaţa publică – neavând un coaugust simetric plasat care să procedeze asemenea. De aceea, paralela care se impune astăzi atenției noastre este doar între cei doi mari titani: Dioclețian și Carol V.
Vieți paralele
DIOCLEȚIAN (n. 245 – d. 313)
- În timpul domniei lui, Imperiul roman a cunoscut cea mai mare expansiune în Răsărit, până la fluvial Tigru, cuprinzând vastul teritoriu dintre coloanele lui Hercules, Britannia şi de la Marea Baltică în nord-vest, până la cataractele Nilului şi deşertul african în sud.
- Era convins că numai unitatea de credință este capabilă să țină unit un teritoriu atât de vast, motiv pentru care a instituit cultul împăratului ca obligatoriu pentru cei de credințe diferite. Pentru păstrarea acestei unități, în care credea, a declanșat cea mai mare persecuție anticreștină cunoscută în istorie.
- La 1 mai 305 şi-a anunţat abdicarea pe o colină de lângă Nicomedia, în prezenţa reprezentanţilor tuturor legiunilor din Imperiu şi a înalţilor magistraţi; coaugustul său, Maximian, a făcut acelaşi gest la Mediolanum, în toiul serbărilor date în cinstea Vicennaliei sale (20 de ani de domnie).
- Slăbit de o boală lungă din care abia se întremase, îmbătrânit de griji, la 60 de ani, a venit la locul ceremoniei de abdicare în litiera rezervată Augustului şi a plecat într-o trăsură gallică, destinată numai particularilor, lipsit de purpura pe care o dezbrăcase.
- Când a urcat pe podiumul ridicat la picioarele statuii lui Jupiter, să-şi anunţe abdicarea, era însoţit de rudele apropiate: soţia, fiica, fiul adoptiv al acesteia (fiu natural al lui Galeriu), ginerele, cezarul şi succesorul său – Galeriu (viitorul august), Constatin (fiul Cezarului Constantiu) şi Maximin Daia (nepot de soră al lui Galeriu).
- A anunţat că a venit momentul ca sistemul tetrarhic să-şi dovedească mobilitatea, aşa cum a fost gândit iniţial; şi-a desemnat succesorul, în persoana Cezarului Galeriu şi a ţinut ultimul său discurs.
- În ultimul său discurs, a enunţat realizările din timpul domniei sale, trecând în revistă bătăliile, victoriile, titlurile obţinute sau asumate de toţi tetrarhii explicând că poticnelile au fost inerente, având în vedere că unele reforme au fost în premieră, altele au fost aspre, dar necesare. I-a asigurat că nu a dorit niciodată nimic pentru sine.
Motivele abdicării
- A respectat legea pe care el însuși a impus-o, aceea ca auguștii să abdice în favoarea cezarilor, pentru a asigura continuitatea în succesiunea imperială fără pericole și a elimina spaima de moarte pe tron așa cum au avut-o predecesorii săi, prea repede eliminați de succesori.
După abdicare
- Și-a păstrat titlul de Pater Augustorum și s-a retras lângă Salona, localitatea sa de baștină, într-un palat construit între 293-306, numit Spalathum / Spalato (care dăinuie parțial și astăzi în Croația, la Split). Nu a mai revenit la tron, deși i s-a cerut să revină, autoritatea sa fiind încă respectată. La cererea fostului săi cezar, acum Augustul Galerius a participat la o reuniune la Carnuntum pentru a interveni cu autoritatea sa în neînțelegerile privind tetrarhia (căci după el nimeni nu mai vroia să fie cezar, toți vroiau să fie auguști, iar fostul său co-august Maximilianus reluase purpura).
Moartea
- A murit în anul 313, probabil în vară (între alungarea și moartea lui Daia), chinuit de singurătate și de neputință, neputând s-și salveze singura fiică de răutatea lui Licinius și a lui Daia, auzind de sinuciderea co-augustului și prietenului său din tinerețe, apoi a fostului său cezar și ginere Galerius și primind mereu vești despre nerespectarea și distrugerea sistemului tetrahic pe care l-a creat și pentru care s-a sacrificat.
După moarte
- A fost apoteozat, iar sarcofagul, acoperit cu un văl de purpură, a fost așezat în nișa principală a Mausoleului ridicat de el la Spalathum, care până atunci fusese Templu al lui Jupiter, patronul său spiritual.
În secolul al VII-lea, arhiepiscopul Ioan de Ravena a transformat Mausoleul lui Dioclețian în Catedrală, după ce mormântul imperial a fost violat, au fost răsturnate toate statuile care-l împodobeau, cenuşa defunctului împărat a fost împrăştiată în vânt, iar locul sarcofagului imperial din a fost ocupat de altarul mare al noii biserici.
CAROL QUINTUL
(n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558)
- A fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556; a domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman („de națiune germană” în epoca naționalismului), Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi: despre el se spunea că este „suveranul unui imperiu în care soarele nu apune niciodată”, fiind cel mai puternic şi primul monarh al creştinătăţii care a stăpânit teritorii la o scară atât de mare. Carol Quintul a fost cel mai puternic monarh al Europei, la mijlocul veacului al XVI-lea; a domnit peste un sfert din lumea cunoscută la vremea lui, fără însă de a-și conduce vreodată personal soldații în luptă.
- Credea că doar o credință unică poate cimenta unitatea unui imperiu atât de vast și a devenit apărătorul unui catolicism intransigent, pedepsind cu inchiziția pe adepții rivalului său principal, Martin Luther, precum și pe ai noii secte, anabaptismul, care se răspândise în Olanda.
- Și-a anunţat abdicarea în cadrul festiv al unei ceremonii emoționante care a avut loc în Sala Parlamentului din Palatul Ducal de la Bruxelles.
- Slăbit de gută, îmbătrânit prematur la 55 de ani, îmbrăcat sobru, în negru, a ajuns la Palat călare pe un asin (întrucât nu mai putea călări pe cal).
- A fost ajutat să meargă către un tron înălţat în capătul scării, însoţit de rudele sale apropiate.
- A rămas aşezat, în timp ce se anunţa, spre uluirea adunării, dorinţa sa de a renunţa la tron şi la titlurile sale lumeşti.
- În ultimul său discurs a anunțat că ținuturile Spaniei le lasă fiului său, Filip al II-lea,iar coroana Germaniei fratelui său, Ferdinand I, ca Împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Motivele abdicării
- Unii considerau ca boala l-ar fi convins să se retragă (avea accese cumplite de gută), alții că doar o criza mistică l-a convins să renunțe la deșertăciunile acestei lumi, pentru a avea un sfârșit demn, iar alții pentru că nu a putut transforma Europa într-o „grădină habsburgică”, așa cum ar fi vrut. Sau poate toate aceste motive la un loc l-au convins să abdice.
- A fost împărat romano-german din 1519, până în 1556 și ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556.
După abdicare
- S-a retras la mănăstirea din Yuste, în Extremadura, Spania, însă a continuat să păstreze o corespondență largă și și-a menținut interesul asupra situației imperiului. A trăit singur, cu ceasuri atârnate pe toți pereții, obsedat de timp.
Moartea
- A murit pe 21 septembrie 1558, la Yuste, ultimele sale cuvinte fiind, în spaniolă: „Acum e timpul. Ah, Iisuse!”.
După moarte
Douăzeci și șase de ani mai târziu după moartea lui, rămășițele sale au fost transferate în panteonul regal de la Mănăstirea El Escorial.