Prorociri în miez de iarnă

Piaptănă-ți părul, precum altădată
sugrumă-ți mijlocul și fii pregătită,
căci multe căutări sunt în propriu-mi Univers
ce n-a știut poate nicicând de sine,
și-i, iată, doar o întâplare să te naști
prin amrile dezordini ale materiei.

Simțurile mele rătăcesc
pentru că a rătăci e o formă de odihnă,
dar uite cum stelele în galaxii
se reîntorc în mine ca niște fluiere
la care trebuie să cânt,
răsuflând tot mai puternic înaintea morții
ce ne făcu să credem
că viața-i o eroare.

Simți?

mi-e timpul rece sub albul amiezilor târzii
peste care doar urmele tale mai amintesc
c-ai fost aici
conturându-mă în forme de suflet,
de parcă nimic nu ar mai fi rămas
de la ultima noastră întâlnire,
pe atunci, într-o primăvară
ori toamnă timpurie, doamnă…
sau nici nu mai știu când a fost
și nici dacă ar mai avea vreun rost,

ferindu-mă sub tropotele de cai
dezlănluiți în ropote și parcă-n hohotele
celor ce nu-și mai găsesc mersul înainte
pe acest tărâm acoperit cu lucruri sfinte,
lăsate uneori din loc în loc,
în chip de reverență eternelor
aduceri aminte…
Ce ironie!.. de parcă n-ar trebui
ca iarna să fie
rece – și mie,
și ție…

Singura iarnă pe-atunci

… pe o singură bancă,
rătăcind printre ramuri străvezii
de jur împrejurul așteptărilor noastre
de zi cu zi.
și mi-aduc aminte de ea
trecându-mi din când în când
prin gând, precum un legământ
al singurelor lucruri care contează.

Și tot aș mai vorbi,
însă mi-e limba cusută, răsfirată
prin ceruri și nici tu nu-mi mai vii.

Octombrie 2019