de neoprit
ieri am ars tot – dronă kamikaze
scufundând nava regină de război
a inamicului. am fost înviat.
sunt de neoprit.
în glorie. sunt rege, preot, inventator,
soldat, învățător, meșteșugar,
mucenic, atlet, investitor la bursă, antreprenor,
erou… reînviați. transformați,
puși împreună
toți în același piept, aceeași inimă
ale unui vechi poet.
pornesc. acum.
devin
acel bugatti- la voiture noire…
fără baterii, volan, frâne, combustibil – toate inutile,
levitând
malurile de piatră ale unei faleze
interzise. ajung un vis străvechi.
*
devin
aerolit zburând mai repede
decât orice gând, fără bariere,
fără opreliști.
dincolo…
dincolo de orișice obstacol, departe de orice
îndărătnicie – neputință – intrigă – înșelăciune…
privesc armurile mele vechi, ruginite, pătate
de trădări & sânge. îmi regăsesc oasele vărsate
în armatele unde-am luptat – toate mărturisind
greșelile trecutului. toate
sunt iertate.
viața mea o simt cum strălucește. iar.
mai mult ca oricând. învingător.
doar simt ce-însemnă să fii viu.
știu doar că sunt, că stau
față în față,
acum,
cu Dumnezeul meu.
Mausoleul
Această obsesie, această solemnitate,
acest frig adânc, această învăluire,
această contemplare a adevărului
ultim…
mă fixează în cea mai vie logică
despre na(ra)țiune
printr-o metodică
a demnității.
*
Mă cuprinde îndoiala, mă cuprinde
neliniștea
în fața acestei lipse de carne, ce arată…
lipsa de frică. Însă doar carnea
este boală, carnea e boala
însăși…
*
Scheletele ascunse, toate, răspândesc
atâta hotărâre… Orbitele goale le simt
privindu-mă
mai stăruitor decât ochii.
*
Acum totul este desăvârșit.
Dorința de glorie părăsește pământul
pentru-a reveni,
altfel. Aici totul devine eternitate.
Pentru orice început există un ecran gol.
dintr-o dată, apar desenate tufișuri, copaci, izvoare…
Apar ființe uitându-se circumspect unele la celelalte.
Ca la un semn le vezi amestecându-se. apoi,
le vezi într-un război feroce unele cu altele.
Dar tu realizezi că ele sunt unul și același,
că toate sunt o minusculă parte din tine, doar.
La un moment unic putem auzi o șoaptă
când ecranul știe de iubirea cu acea străină –
acea peliculă de film. ne putem auzi noi înșine,
ne putem înțelege puțin. atunci se face pace
Între vechi dușmani și-un grăunte de nisip
se preschimbă în perlă. apoi, totul devine
cântec pierdut pe o plajă. amintirile lucrurilor
cad în nisipul ce se umple de-o lumină
tot mai adâncă.
Ființele și lucrurile devin tot mai strălucitoare,
până ard de atâta alb. ecranul rămâne
singuratec dominând noaptea. îi pipăim
pânza să putem simți veșnicia. apoi
așteptăm răbdători lumina pentru un nou spectacol.
lipsa de (cu)vânt… lipsa de vânt…
vântul nu-i infecțios, lipsa de vânt, da.
din țara asta, de sute de ani
nu s-a prea ieșit. cei ce migrau
o făceau împotriva lor, parcă.
de-asta au început acum
să plece: peste-un sfert dintre oameni!
alt sfert ar vrea să iasă din țară, încă,
de s-ar putea. din cei rămași
nimeni
nu-i sigur de nimic, ce glumă
a istoriei, nu-i așa?
dacă iarba era iarbă, acum este doar
izvor de infecții.
acel pericol, acea presimțire… par pierdute
în codul genetic alterat… o neliniște,
o sfărâmare urmate de nesfârșite replici… acea trădare
de sine, acea agonie…
în toate direcțiile,
peste toate mările –
animale lingându-și rănile, presimțindu-și
sfârșitul…
dimineața
soarele își face inutil apariția,
ghem aruncat în joacă felinelor
întunericului,
într-o eternă escrocherie
pentru noi,
noi, cei mereu chemați – momeală
pentru (in)utile osteneli.
razele lui devin mustăți cu antene,
păsări împăiate
devin scaunele, paturile, mesele.
camerele ajung colivii în care
este aruncată câte-o pisică.
