România se află în aceste zile într-un punct istoric important. Vorbim practic de un nou început politic, dar și geo-strategic, cu perspectivele unui conflict cu câștigător neclar la granița de est, a escaladării conflictului din Orientul Mijlociu și a unor mari incertitudini în legătură cu viitorul economic și politic al Occidentului, de unde, cel puțin până în prezent, a venit lumina. Acestora li se adaugă și pericolul suveranismului, în noua realitate post-alegeri. În condițiile în care cele două Mari Puteri din era postbelică încearcă să-și recalibreze forțele, Europa are nevoie, poate mai mult decât niciodată, de unitate decizională și de politici coerente. Nu ar trebui să existe nicio îndoială că drumul unei țări europene ar trebui să aibă ca stații de oprire Uniunea Europeană și NATO. Dacă vrem să ne întărim convingerea că aceasta este calea de urmat, este de ajuns să privim către Moldova și Ucraina, state care și-au asumat cu tărie și cu sacrificii imense destinul european. Atât timp cât Europa e pe punctul de a fi iar divizată de o Cortină de Fier, cu Rusia și țările satelit ale fostei Confederații, pe de o parte, și Țările UE plus S.U.A., de cealaltă parte, mutarea granițelor civilizaționale și ideologice la est de România poate fi începutul unei noi ere geopolitice pentru țara noastră. Consolidarea poziției de partener european, aflat de partea Binelui politico-istoric, într-o zonă securizată și civilizată a Occidentului, este șansa noastră istorică de a ne dezvolta, pe care în nicio altă epocă nu am avut-o. O putem fructifica sau putem să-i dăm cu piciorul în funcție de ceea ce se va întâmpla după aceste alegeri foarte importante pentru viitorul statului român, și nu numai al țării, am putea să spunem.

Din păcate, aspectul general al României din interior, corespunzător sfârșitului de mandat Iohannis și al guvernării PSD-PNL nu este unul încurajator. Marele Absent din dezbaterile publice, din miezul problemelor României, cel puțin în ultimul mandat, Klaus Iohannis, s-a dovedit (iar documentarul-sinteză Recorder dedicat anilor de „domnie” a „voievodului”, așa cum a părut a fi Klaus Iohannis este edificator în acest sens) un excelent jucător pe plan politic, dar nu în interesul celor mulți. De fapt, miza jocului de la Cotroceni în ultimii ani a fost chiar democrația, pe care Iohannis a controlat-o, deposedând astfel societatea civilă și cetățeanul de puterea reală. După 10 ani de mandat, putem spune că Iohannis a pierdut pariul cu reformarea societății românești. Eșecurile proiectelor sale, de transformare a clasei politice, uciderea din fașă a „României Educate” și, credem, noi, pierderea controlului asupra justiției, care a ajuns să fie la fel de politizată, ba chiar mai mult, ca la începuturile mandatului de președinte, sunt și „moștenirea” lăsată viitorilor guvernanți; o moștenire care tinde să transforme România într-un stat iliberal sau cel puțin într-o democrație anormală și anomală, odată cu slăbirea tot mai accentuată a legilor și a instituțiilor statului de drept. Suntem într-un mare deficit de asumare decizională, într-o „liniște” suspectă, ce anunță o mare furtună. Prognosticurile, după creșterea inflației, decredibilizarea instituțiilor statului, conduse mai degrabă din „pădure” decât de la Cotroceni, criza partidelor politice, incapabile de a se reforma cu adevărat, nu sunt optimiste. Ne așteaptă un 2025 cu o economie ce va intra oficial în recesiune (oficial, după trei trimestre de scădere), cu deficit bugetar scăpat de sub control, cel mai probabil, cu măsuri de austeritate, cu probabilitatea creșterii taxelor și impozitelor, ce nu reprezintă altceva decât efectele reformelor amânate de un guvern apatic, subordonat puterii lui Klaus Iohannis, care și-a asigurat liniștea în ultimii ani de exercitare a funcției de președinte, după principiul „după mine, potopul!”.

România pare astăzi un stat capturat în nume personal, înghețat, fără ca cineva să își asume vreo responsabilitate pentru a guverna. Campania electorală care tocmai s-a încheiat a demonstrat din plin că există multe vorbe, promisiuni, dar foarte puține soluții de rezolvare a problemelor. Multiplele crize sistemice prin care trece statul român nu pot fi depășite decât printr-o restructurare profundă a partidelor politice care vor ajunge la putere. Lipsa liderilor inspiraționali, a ideilor reformatoare, absența deciziilor și amânarea la nesfârșit a reformelor atât de necesare funcționării democrației s-au văzut zilele acestea la urne. Mai mult decât niciodată, cetățenii s-au întrebat: cu cine votăm? care este răul cel mai mic? Niciun candidat nu a părut că s-ar fi detașat net în opțiunile românilor. Iar acest lucru se explică prin amânarea răspunsului la o întrebare esențială: cine își asumă să ia decizii importante pentru țară? Cine este capabil să înțeleagă ce este de făcut? Și cum la aceste întrebări răspunsurile vin mai degrabă dinspre societatea civilă decât dinspre politicieni, urmează întrebarea firească la care ar trebui să răspundă viitorul președinte: cum sau cine poate reface ruptura dintre politicieni (stat) și cetățean (societate civilă)?

Se pot schița câteva direcții de îndreptare a politicilor viitorilor conducători ai țării.

În justiție, e necesar să se intre cu fermitate, pentru a destructura legăturile mafiote și conflictele de interese. „Independența justiției”, principiu pentru care s-a ieșit în stradă la sfârșitul primului mandat al lui Iohannis și pe umerii căruia s-a ridicat actualul președinte de la Cotroceni, a devenit o sintagmă perimată, atât timp cât Curtea Constituțională s-a transformat într-un instrument politic la dispoziția partidului de guvernare și a serviciilor, corupția pare a măcina din nou sistemul (a se vedea cazul fraților Tate), iar DNA s-a trezit deposedată de orice putere. Credem că, de modul în care se vor rezolva problemele justiției, va depinde mult creșterea încrederii cetățenilor în politicieni.

Pe plan economic, reducerea deficitelor balanțelor de plăți și a celui bugetar este o prioritate a noului guvern. Sperăm însă ca acestea să nu se facă prin „prinderea în chingi” a economiei. Este nevoie, dimpotrivă,  de o eliberare a capitalului și de redirecționarea lui către investiții private, de o reducere a fiscalității excesive, de reducere a cheltuielilor publice. Pentru ultima măsură, cea de reducere a cheltuielilor publice, banii veniți prin PNNR ar trebui să fie suficienți pentru a porni motoarele economiei, a ajuta firmele private, cele care aduc cu adevărat bani la buget, să se dezvolte. Concomitent, o reducere a aparatului bugetar supradimensionat și investiții în infrastructură ar trebui să constituie obiective prioritare ale celor aleși.

Fermitatea poziției noastre pro-europene ar trebui să fie un atu pentru intrarea deplină în spațiul Schengen. Pe planul politicii externe, relațiile existente cu partenerii strategici, apartenența la NATO și UE, ne garantează granițele, suveranitatea (pe care discursul „suveranist” o găsește, aberant, în afara acestor apartenențe) și securitatea geostrategică. În condițiile în care imprevizibilitatea unui Donald Trump sau o evoluție negativă a războiului dintre Rusia și Ucraina ne-ar pune în dificultate, un președinte diplomat, cu inițiativă și cu destulă putere și legitimitate ar putea fi cheia securității naționale. Direcțiile și principiile politicii externe ar trebui să ne întărească poziția în cadrul alianțelor: firesc ar fi, astfel, să ne dorim independența Ucrainei, să condamnăm agresiunea Rusiei și să fim acel factor de stabilitate atât de necesar în această zonă fierbinte a Europei.

Acum, când unda de șoc Trump a ajuns și la noi, zdruncinând pilonii democrației, suntem puși în situația, oarecum asemănătoare cu cea din timpul guvernării Dragnea, de a ne apăra libertatea. Avem de ales între suveranism și europenism, între modelul V. Orban și, poate surprinzător, modelul Maia Sandu, cu tot ce presupun cele două opțiuni. Antagonismul care s-a format în societatea românească, odată cu șocul provocat de alegerile prezidențiale pentru turul I este unul total, în care intră în luptă absolut toate planurile: protecționism economic vs. liberalism, excepționalism românesc vs. aliniere față de politicile europene, ideologie dughinistă, pro-rusă vs. atașament ferm față de valorile europene, machism vs. feminism, istoricism vs. non-determinism , algoritmi virtuali vs. publicitate mainstream, rețele de socializare vs. rețele de televiziuni etc. Apariția neașteptată a lebedei negre în politica românească este și efectul unei amorțeli a societății civile și a unei prestații submediocre a clasei politice. Tot mai mulți oameni s-au simțit anii aceștia nereprezentați, cu un președinte mai degrabă de decor în ultimii ani, cu politicieni ce au fost un atentat la adresa bunului-simț și al inteligenței. Șocul emoțional provocat de rezultatul alegerilor este atât un efect al unei liniști suspecte (acalmia în democrație este suspectă) din cadrul unei coaliții monstruoase, preocupate mai degrabă de viitorul membrilor săi decât de viitorul țării, dar este și un semnal de alarmă că ceva trebuie să se schimbe, că nu mai putem continua cu aceeași politicieni.

După alegerile din primul tur mai multe întrebări se pot pune:  Cine îi va reprezenta pe cei care nu s-au simțit reprezentați de nimeni până acum? Ce se va întâmpla cu electoratul psd-ist, obișnuit să fie satisfăcut de rezultatul alegerilor, acum când, iată pentru prima dată, este pus în situația de a vota altceva decât este obișnuit? Vor da ei dovadă de responsabilitate? Vor vota pentru viitorul nostru european sau, dimpotrivă, din frustrare, se vor orienta către candidatul suveranist?  De cine se simt reprezentați jumătate din alegătorii care nu au votat în primul tur? Vom fi capabili cu toții să ne comportăm matur, responsabil, echilibrat, fără atitudini umorale, fără vânătoare de vrăjitoare, în cadrul democratic, știind că doar așa putem salva democrația?

Votul din primul tur a fost o lovitură puternică dată sistemului; este cel mai clar vot anti-sistem de după revoluție. De fapt, exprimarea cetățenilor a fost anti-Iohannis, iar în măsura în care nu s-a putut transmite furia acumulată în mod direct către un președinte ce va ieși pe ușa din spate a istoriei României, alegătorii și-au îndreptat toată energia pozitivă împotriva principalei creații arhitectonice a liderului de la Cotroceni: coaliția PSD-PNL. Ambii președinți ai partidelor de guvernare au demisionat în urma rezultatelor rușinoase avute la prezidențiale. Antagonismul de la urne s-a transferat, în mod evident, asupra societății. Iar de ceea ce se întâmplă astăzi se fac vinovați, deopotrivă, politicienii sistemului, președintele Klaus Iohannis și instituțiile profund politizate ale statului român.

Un președinte care să se ferească de excese iliberale și populiste ar înscrie țara noastră pe traiectoria potrivită dezvoltării. România are nevoie de un președinte activ, un conducător de stat capabil să dea semnalul reînceperii luptei pentru democratizarea instituțiilor statului. Este clar că cine va avea curajul de a elibera statul din captivitatea centrelor obscure de putere din prezent, va avea de dus lupte grele. Însă, eliberând puterea și transmițând-o către cetățeni, către societatea civilă, va câștiga și următoarele alegeri.

Responsabilitate, transparență, viziune, decizie și reformă reprezintă, sintetizate, mizele reale ale României anului 2025; la care se adaugă, lupta pentru păstrarea intactă a democrației, câștigate cu sânge în 1989. Cine sau dacă va exista cineva care să și le asume, vom vedea în scurt timp. Timpul, în istorie, este ciclic: unui sfârșit îi corespunde un nou început; poate fi acesta adevărata schimbare la față a României.