Când pleci adeseori te simt la mine-n suflet
Când pleci adeseori te simt la mine-n suflet
Și-atunci îţi sorb suflarea care mă-nfioară
Și-ascult cum noaptea-mi cântă foșnind ferigi baroce
Pe nişte strune moi şi ude de vioară
Lacerte din smaralde îmi lunecă sub pleoape
Prin sihlele mărunte prin degete lactee prin stelele de prund
Le prind uşor cu gândul mai greu le prind cu şoapta
În timpul ce adoarme în somnul meu secund
Visam că-n visu-mi tandru lăuntrice regrete
Ostatice dorinţe pe buze-mi dezlegau
Și nechemata toamnă îmi săruta demultul
Iar galbene inele pe glezne-mi fumegau
Cu mâna despletită mă mângâie pe frunte
Și-adânc pătrunde-n tâmple
Ca să îmi treacă teama de noile rostiri
Ce caldă-ţi este pielea şi cât de negri ochii
Și încă mai țin minte
Ce simplă-i dezmierdarea gonitelor iubiri
Te caut în toamna plină de cuvinte
Te caut în toamna plină de cuvinte
Silabele foşnesc în cercuri calme
Am pus săruturi mici la tine-n palme
Și stau lipit de sânii tăi…Cuminte
Voi încerca aceeaşi întrebare
La ce-i bun rostul care se petrece
De ce să suferim când lină trece
Din azi în mâine vechea depărtare
Căutarea s-a sfârşit…Ea ne desprinde
Ca două frunze ce-şi deplâng căderea
În anotimp s-a risipit tăcerea
Și sunt gonitul vis… Ce te cuprinde
Cum cade toamna
Cum cade toamna
Cât de greu
Și câte păsări călătoare
Deplâng plecarea
Vastă renegare-n anotimpuri
Și mereu
Câtă risipă şi ruptă contopire
Și câte murmure de ploi
În loc de foşnet şi lucire
Câtă cedare…
Cum cade toamna
Cât de greu
Și câte cercuri de culoare
Vestesc penumbra-n cruda lapidare
Și mereu
Cât echilibru şi rară împlinire
Și câte fructe din metal
În loc de frunze și iubire
Câtă trădare…
Iar tu
Miracol autumnal
Cuprinsă-ntr-o statornică mişcare
Ai înflorit când toamna cade greu
Fără tristeţi…Fără pudoare
A putrezit în flori culoarea
A putrezit în flori culoarea
Și frunze lungi izbesc pervazuri
E anotimpul când lumina
E caldă-n cer şi rece-n iazuri
Culbeci din lut stabilopozii
De sub furtunile secate
Îmi răsfrângeau pe trup otrava
Din adâncimile furate
Iar dimineţile dezise
Doreau să locuiască-n mine
Statornic toamna veştejise
Lăuntrul care-mi aparţine
Să-ţi fie taina incompletă?
Să-ţi fie lacrima din rouă
Sedusă-n intima grădină?
Să-ţi fie oare amândouă?
Suntem frunze
Prin toamnă suntem frunze
Ne transformăm în ploi
În ceruri minerale și-n câmpuri cu trifoi
Renaştem ritualul de cuplu anonim
Anluminând iluzii cu mere şi cu vin
Şi pintenii culorii ades şi blând ne bat
Când tu mai eşti femeie şi eu mai sunt bărbat
Dulceaţa serii spune că vom avea trecut
Iar soarele apune mai galben mai tăcut
E toamna lungilor ispite
E toamna lungilor ispite
cu dulci castane la amiază
şi-n tari arome ruginite,
iubiri vor putrezi în stază.
Braţul tăiş, în cumpănire,
a retezat frunzişul, care,
cu fastul brunelor menhire
e anotimp în fiecare.
Zvâcnesc în bolgii, aplecate,
preapline cercuri cu opale,
culorile-n singurătate
se risipesc pe jos, pe dale.
Părtaşă-i platoşa cea veche
şi scoarţă ce mă-nchide-n pântec,
un duh mă cheamă pe silabe
ca să rămân nedemn descântec.
De ce îmi este pustiită
durerea? Şi de ce se curmă?
Ce vorbă trece negândită?
De ce mi-e dor? Ce este-n urmă?
