Edificarea stării (poetice) / Cristina Nedu

În ciuda titlului tranșant, poezia lui Alexandru Maria este infinit și grijuliu sugestivă. Poetul pledează, în implicitul formei și al tonalității, pentru amânare, pentru încetinirea reacțiilor, pentru o surdină care să atenueze stridențele, diferențele, opțiunile posibil contrare. Avem de-a face cu o proză poetică, de notație minimală, discretă, în care starea se amplifică prin acumularea detaliilor, prin reduplicarea unor secvențe, prin debușeul ruperii frazei, al unor suspensii cultivate ca marcă a unui stil. Alexandru Maria nu urmărește versul revelator, exploziv, limpede și paradoxal în același timp. Poezia se formează lent, din detaliu în detaliu, din paranteză în paranteză, din micile digresiuni, care toate, fără a se evidenția, compun o unică stare.

Calmul, melancolia de fond, reiterarea unor motive creează aceeași impresie de întreg, de stare sedimentată, edificată, nu în sensul lămuririi ei, cât al unei saturări ce s-ar cere transgresată, riscând altfel, sub propria-i greutate, să abdice în irelevant. Nu se întâmplă însă asta în volumul lui Alexandru Maria[1], un volum bine conceput. Prudența instituie o aceeași stare, dilatată prin observații aparent nesemnificative, indiferente, dar care, în final, întregesc un cadru, un tablou și, mai ales, o atmosferă. Peste tensiunea existențială, peste acutele vieții se așază întotdeauna surdina, poetul preferând detașareași saltul nemijlocit spre o metaforă de nuanță absurd-fantastică. Astfel, continuitatea pe care o presupune scrisul lui Alexandru Maria se întrerupe brusc pentru a face loc unor metafore rezumative și, tocmai prin acest fapt, rigide, definitive, dar binevenite, credem, în economia poetică a textelor. În orice caz, greutatea lor concluzivă nu pare să fure din farmecul tonalității monotone.

Vom exemplifica aceste metafore, unele de o anumită suplețe, mai deschise corespondențelor, altele, dimpotrivă, cu o textură mai dură, însă nicidecum insolubile, cititorul reușind în final să restabilească analogiile: „dacă ar fi să spun ceva straniu, aș spune că pinguinii mei verzi sunt pinguini imperiali coborând din frunză în frunză, clorofila picurându-le de pe aripi. tu te-ai uita la mine și mi-ai spune/ în orașul meu de pe hartă, cum urci la ciușmea pe dreapta sau cum cobori din pădure pe stânga, sunt doi meri înșurubați unul înaltul, de vezi doar unul, așa/ vino mai încoace, că e cald, sub dușul ăsta rece lipește-te de mine și închide ochii, încolăcește-te mai adânc și încearcă să respiri,/ să mustești afară din cadă și să te împiedici de hainele mele, să cazi ca un pinguin imperial pe burtă în apă, tu pe pământ, mă urc și eu în mărul cu frunze,/ cu fructe și pinguini verzi, îmi lipesc ochii de cer sau de o fustă albastră”. (pag.10).

Cei doi meri înșurubați rezumă întâlnirea celor doi, în schimb, metafora „pinguinii imperiali” pare impermeabilă conotațiilor, cu atât mai mult cu cât autorul pare să uzeze de ea la întâmplare, atribuindu-i sugestii diferite. Și totuși, pinguinul imperial ne evocă imaginea ușor caricaturală a unei făpturi stângace, instabile, oarecum rigidă, dar imperială, grea de prospețimea trăirii. E în fond o metaforă frumoasă, evazivă, voalată de o pudoare infinită, fără să-și piardă totuși conturul și aluzia unui sens.

O metaforă mai elaborată, cu inflexiuni absurd-fantastice, regăsim în următorul poem: „acum câteva zile ploua, stăteam pe canapea, butonam/ televizorul, lângă mine era o haină, era o coapsă, era o femeie, îmi era cald, dar a bătut la ușă și a trebuit să mă ridic, nu pentrucă a trebuit, pentru că nu contenea ciocănitul și nu înțelegeam nimic, eram furios, dacă pot să spun așa, pentru că lângă mine era o femeie, era o coapsă, cineva îmi ținea de cald, și eu a trebuit să mă ridic să răspund la ușa și/ cu o zi înainte tot la fel, ciocănea, erau două bufnițe, un cuplu (eu eram singur în casă, afară era soare), l-am luat în palmă și, pentru că era prea mic, am aplecat urechea, după aia ea a plecat după șoareci, el a plecat după ea. și/ acum același ciocănit, deschid ușa, nimeni, nici el, nici ea, în prag o bilă verzuie, o desfac, înăuntru pene, le desfac înăuntru oase, le desfac, înăuntru (furnicile și mirosul acru se urcă pe mâini, dacă pot să spun așa,/ mă gândesc poate ar fi trebuit să le acopăr cu cealaltă palmă, să le las să facă dragoste în pumnii mei.poate vei lua oasele și penele și o voi reconstitui. și/ voi avea lângă mine oase, niște pene. ceva care să-mi țină de cald.” (pag.11)

Sentimentul de confort afectiv („lângă mine era o coapsă, o femeie”) e subminat de insistența unei presimțiri sumbre pe care poetul e nevoit să o urmeze. Într-un registru grav, întâlnirea celor doi e pusă sub semnul întrebării. La un nivel și mai acut al îndoielii, un ghem de elemente organice, stadiul cel mai de jos al unirii, unde răul subzistă indisociabil, exală aburii alterării. La capătul disecției, atmosfera caldă a căminului e imposibil de recompus.

Deși, ca formă, poezia lui Alexandru Maria comportă o structură dinamică, prin alternarea planurilor, a vocilor, prin tăierea neprevenitoare a frazei, tonul este mai mereu același. Doar în primul și ultimul poem al cărții, intensitatea verticalizează discursul, profilând mai bine povestea și expresia: „câțiva copii zburătăcesc vrăbii zgribulite, zboară pe undeapucă, cele mai multe în sus-copiii țintesc bine, ele se ascundîn crengile copacilor morți, în spatele celor care văruie pereții blocurilor în roz, în spatele fumului de tutun acoperind soarele, și cad și mor/ câțiva câini fugăresc o pisică adulmecând o vrabie  moartă; pisica îi vede, se ascunde în copacii morți, se uită la cei care spoiesc blocurile, se uită la nori, la câini și-și râde în buze cu limba/cineva strigă la câini să-l lase pe thomas în pace, „dă-i pace!”, spune chiar așa „marș, râiosule!”, și zburătăcește să spargă capul câinilor, măcar atât-/ câinii se sperie și se ascund în copacii morți latră pe cei care urâțesc urâtul, latră la soare să spargă norii și frunzele să înverzească/ eu doar mă uit-azi e ziua oamenilor.” (pag. 9).

O atmosferă și un mesaj bine articulate într-un tot care pulsează prin dinamismul imaginilor și vibrațiile sonore ale verbului „zburătăci”. Linia mai precisă a expresiei, fără digresiunile infinite și suspensiile obișnuite, păstrează fermitatea percepției, singularizează disonanțele, acutizează dizarmoniile. Urâtul și agresivitatea nu se topesc în indefinit, ci antrenează lumea ca într-o spirală a regresiunii. Starea se conturează precipitându-se. Este poate singurul poem în care Alexandru Maria își permite acest risc. În rest, exersează în mod firesc aceeași formulă poetică de la un text la altul, fără să simțim că s-ar repeta, că i s-ar diminua expresivitatea. Dimpotrivă, senzația de continuitate, de densitate a unei stări sufletești, amplifică valoarea de întreg a cărții. Scrisul, oricât de discret, de precaut, de retractil în fața oricărui accent mai ferm, desfășoară o poveste și un sens mai larg. Absurdul apare în doze mici, subtile, mai mult ca o retragere subităa privirii dinaintea unei prea facile înțelegeri. Firul astfel întrerupt este reluat, urmat de alte inofensive digresiuni, continuând o poveste care refuză să se spună, dar pe care poetul o are mereu sub ochi.

Pare să existe o corespondență perfectă între felul de a fi al autorului și expresia sa poetică. Și, încă o dată, acest fapt reprezintă o confirmare a calității poeziei sale, care vine și din autenticitate, din păstrarea unei măsuri, a unei fidelități față de sine. Nu ne întâmpină o poezie tumultuoasă, expansivă, declamativă,cuceritoare a unor culmi inaccesibile, tonul e mai degrabă resemnat, melancolic, indiferent. Forma însă este întotdeauna conturată, atent urmărită, inteligent structurată. Nici un reproș nu i se poate aduce lui Alexandru Maria în acest sens. Cartea este întreagă. Motoul („Și nimeni nu o să găsească aici liniște sau căldură”, Albert Camus- Neînțelegerea) este bine ales, în nota sceptică dominantă, și însuși titlul vine să accentueze această turnură a cărții. Alexandru Maria nu insistă, nu își explicitează întrebările, tensiunile, nu le atacă frontal, nu cultivă antagonismele, încât și sensurile abia se presimt. Și totuși a ținut să-și intituleze volumul de debut Omul metodă, deși în ultimul poem al cărții iubirea i se impune, prin imprevizibilitatea și măreția asaltului, cu proporțiile unui animal fantastic. Este unicul poem în care limitele explodează, trăirea amplificându-se până la conturele unei viziuni. Descripția lentă, absorbită de propriul ritm, face loc insurgenței devoratoare a iubirii: „de undeva îmi pășește în față o leoaică, abia atinge pământul, de fiecare dată când pernuțele degetelor sprijină corpul, de atâtea ori i se văd vârful unghiilor, ascuțite, tăioase,/ merge și cu fiecare pas al ei este mai aproape de mine, ce este o leoaică, nimeni nu știe, dar asta este o leoaică și prin ghearele ei voi găsi ce caut. acolo plutesc, în mine plutește ea, leoaica are pe o sprânceană un neg și este foarte frumoasă, ce înseamnă frumoasă, nu este om,/ este un animal și nu este om, din ochii ei sau din sprâncene țâșnește ca dintr-un vulcan lava, este fierbinte și este bine. e lângă mine și toarce ca o leoaică, are ghearele scoase și toți mușchii de pe picioare îi sunt încordați, eu nu mai am plămâni în piept ca să o chem, ea toarce și se freacă de pielea mea și are capul de foc,/pășește ușor și apoi, dintr-o săritură, este în palma mea, îmi strâng lebedele și ea mi le mușcă, acum este în mine și zboară spre creierul meu. e ceva schimbat la mine, e ceva schimbat la ea, aș spune că sunt un monstru ale carui margini nu se mai văd încă./ în zare se aud răcnete și limbi de foc, iar eu mă îndrept spre ele, leoaica e acum în picioarele mele și aleargă cu mine. lumea fuge, pentru că dacă îmi voi pune talpa pe ea,/leoaica gata, a mâncat-o, e liniște și împrejur/ e o câmpie întunecată și leoaica e în mine, dar nu o pot chema, daca aș chema-o i-ar fi nora mamei, dacă aș chema-o, ar chema-o Nora,/ ea aleargă pe o câmpie pustie, în urma ei sunt eu,  iar din capul meu iese o leoaică dintr-un cap spart.” (dagherotip 79, pag. 49).

Și, deși volumul se încheie astfel, Alexandru Maria a conchis că titlul cății poate, și trebuie să fie, Omul metodă. Ca o ultimă iscălitură a scepticului de serviciu care este omul metodă în fiecare din noi.

Un minimalism de sorginte afectivă vine însă să împrăștie raze de candoare și delicatețe, menite să îndulcească o existență, să contrazică scepticismul mereu prezent. Iubirea se exprimă cel mai adesea ca întâlnire discretă, dincolo de cuvinte, ca gest, dar și vizual, prin evocarea unui detaliu vestimentar: „îmi lipesc ochii de cer sau de o fustă albastră” (pag.10) sau senzorial, prin plinătatea unei trăiri care se manifestă și sonor: „…peretele erau ceilalți, cădeai ca sfârșită în scaun, te revărsai pe piciorul meu ticăit, peste el și nu sub, piciorul tău era plin de pești, îi auzeam cum sfarmă înfundat chitina de prin sălcii.” (pag. 13).

Poetul simte nevoia unui ocol înainte de a-și lua în posesiune interioritatea, de a o proteja, trasând granițe nevăzute, izolând, în mijlocul mulțimii, clipa iubirii. Cu un ochi de prozator, excelează în descrieri, reținând detalii disparate, aparent nesemnificative și absurde, dar care întotdeauna contribuie, prin accentul lor poetic, la crearea unei atmosfere: „s-a facut întuneric, peste clipele noastre luminile tac-cinevaaprinde o brichetă și-o flutură stânga-dreapta, de amorul imitației, altcineva urmărește  focul de-omorul plămânilor. acum nu pot fi văzute desenele copiilor care nu sunt pe cutia vișinie; acum nu pot fi văzute desenele mamelor care nu sunt pe cutia vișinie-desigur, e întuneric și focul brichetei prea anemic.suntem prea mulți ca să vedem./o clipă/ intră o tanti, flacăra se plimbă stânga-dreapta, obrazul stâng-obrazul drept, doi ochi negri goi țintesc spre masă. se-ndreaptă înspre aici, cu-un colț zâmbind, vorbește/ hai vin ‘ la ‘tușa să-ți ghicescă-n palme, să-ți spun cum văd cum te însori, cum banii îți curg gârlă și niciodată n-o să, hau, da’ fă-te mai încoace, arată-mi palma stângă, cu deștele căscate, s-auzi tu ce-o să văd./..” (pag. 12).

Întâlnirea nu este scutită de umbrele unor sumbre prevestiri. Temerile tulbură liniștea prezentului, iscând presentimente și viziuni de coșmar: „azi noapte lucrurile prevesteau/ ceva cumplit se întâmplă, fire de praf presau mobila-asta gemea îngrozitor, era și o luminiță verde-din când în când, la preschimbarea sunetului-era și o luminiță roșie, îmi apăsau pe ochi, dar te așezai în fața lor, și prevesteai/ ceva rău se întâmplă. venea o fetiță pe spate, făcea podul și mergea în mâini și în picioare, așa venea, nu e lucru curat, spuneai, nu e lucru curat, spuneam, era un păianjen schilod, voia să spună ceva. dar noi nu ascultam, fetița aia era…/ ceva se întâmplă. ne aflăm într-o cutie de margarină goală, plină cu scrum, fără nici o șansă de ieșire și fără chibrituri la noi” (pag. 16). Accentul derizoriu din final acoperăde ridicol precipitarea imaginației.

Divagațiile fine, suspensiile, parantezele mențin scrisul lui Alexandru Maria într-o mediană a discursului poetic care nu își trădează orizontalitatea.Poetul nu suportă incandescența tulbure a realității. Simte nevoia să ia mereu distanță, să-și exerseze privirea cu micile evenimente ale vieții, care nu-l solicită decât în parte, refuzând orice formulare mai sigură, orice conturare a unui sens. Nespusul plutește în aer și doar câte o sugestie trecătoare, și tristețea de fond a poetului, neîncrederea sa funciară ne fac să-l presimțim. Uneori, problema este expusă direct, și însuși titlul volumului, Omul metodă, ne trimite nemijlocit la ea. Un poet atât de evaziv, de refractar, optează, în final, pentru un titlul tranșant, ca și când, imposibil de trăit în indefinitul unei existențe poetice, omul metodă nu poate avea decât ultimul cuvânt. O tensiune decisă prematur în favoarea obiectivității sterile și senile: „…culmea, e un bătrân pe cealaltă parte a patului, la margine, cu ochii spre mine (sunt un fel de sfeșnic, un fel de toiag așezat într-un morman de furnici, atât, fără metafore, fără comparații și alte asemenea), cocârjat, scărpinându-se plictisit într-o ureche (îi țiuie săracul, pentru că eu nu-i vorbesc, tac, sunt un sfeșnic fără lumânări, sunt un toiag fără lemn). e un bătrân, omule metodă, ești un bătrân care și-a fumat viața, care a trăit veșnic, e un bătrân la care nu strigă nici un copil, un bătrân care se așează plictisit în pat, scărpinându-se într-o ureche (îi țiuie rău de tot, săracul), gândindu-se la planul prin care își va isprăvi secunda.” (pag. 40).

Deși numele spune totul, nu e sigur însă că acțiunea omului metodă e întotdeauna corozivă, că prezența sa neliniștitoare e lipsită de orice profit al ființei.

În penultimul text al volumului, omul metodă este asumat, în fața lumii, cu o hotărâre destinală: „când a început lumea să arunce cu pietre în mine, când au început ciripelele și gândacii să arunce cu pietre în mine, când au început pietrele să arunce cu pietre în mine,/ i-am spus omului metodă/ hai să mergem.” (pag. 48).

Într-un alt poem, omul metodă apare domolit, împăcat, la adapostul unei senzații totale: „pășeam pășeam deasupra unei mări de lână, țineam în mână un salcâm, din când în când mușcam din el, șuieram câte-o înjurătură înjurătură. / omul metodă zâmbea lângă mine, de sub o mare lână. Nu înțelegea nimic, dar nu conta, îi era cald și bine.” (pag. 41).

Autorul cultivă ambiguizarea, confuzia, transferul difuz între voci. Nu știm cine încurcă pe cine, cine tulbură suprafețele, subminează evidențele, spărgând unitatea ființei, dacă omul metodă este întruchiparea obiectivității logice sau a unei nevoi stringente de sens, a unei lămuriri mai profunde. Uneori,vocea poetică împrumută reflexele unor sensuri la îndemână iar omul metodă pare a fi deținătorul unui înțeles mai vast, infinit aluziv.

Alexandru Maria își asumă dilema rămânând în cadrul limbajului poetic, fidel exprimării firești. Nu problematizează excesiv, nu culminează într-o dezbatere de idei și concepte. Nu caută rezolvări facile. Finalurile poemelor sunt întodeauna adecvate, nu și revelatoare. Poetul nu se vrea înțeles, retrăgându-se din fața oricărei priviri care s-ar putea fixa, care ar putea să dea mărturie, în ceea ce-l privește, despre o trăsătură  distinctivă, despre o opțiune sigură. Nici el, nici cititorii nu trebuie să se afle în posesia vreunei certitudini. Și nimeni nu o să găsească aici liniște sau căldură.

[1] Omul metodă, Alexandru Maria, Ed. Convorbiri literare, Iași, 2012.

Articolul precedent
555 / Cristian Florea
Articolul următor
Revoluția „Tânărului gol” / Bogdan Silion

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu