O societate (dez)abuzată / Cristian Florea

Motto: „Aceia care sunt reuniți într-un singur corp și pot apela la o lege și la o magistratură stabilite în comun, înzestrate cu autoritatea de a decide controversele dintre ei și de a-i pedepsi pe cei care încalcă legile, se află împreună într-o societate civilă” (John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță).

 

Mediul democrației conține în mod virtual germenii autoritarismului și tiraniei. Dacă ne gândim că democrația este făcută posibilă de conștiința veghetoare a cetățenilor liberi, atunci democrația are și un „inconștient”, iar inconștientul ei este totalitarismul. De aceea, în absența unei societăți civile mereu treze, opusul democrației, tirania câștigă rapid teren și marjă de manevră. De la simplu autoritarism până la dictatură și totalitarism, tirania se află în subconștientul regimurilor organizate democratic, așa cum pornirile noastre josnice mai scapă, din când în când de sub control.

„Democrația și domnia legii sunt întotdeauna precare; apărarea lor comună asigură protecția tuturor”, scria filozoful și sociologul britanic de origine germană Ralf Dahrendorf[1].

Sigur, ne putem întreba când a luat naștere acest antagonsim, democrație – tiranie? Privind în urmă, eu nu găsesc alt răspuns decât acesta: când s-a spart unitatea superioară care le conținea și subordona pe amândouă: regalitatea. Asemenea unui atom care, odată bombardat de inginerii sociali, a eliberat energii distrugătoare, timpurile când oamenii credeau în principiile monarhice au apus. Acel tip de societate s-a spart, și de atunci încearcă să se recompună din resturi.

Însă, în vremurile noastre, chiar și acest substitut, bazat pe un nou contract social, se confruntă cu inamici ai societății deschise. Același Ralf Dahrendorf arăta că, pentru a fi viabilă, o societate deschisă are nevoie, în afară de reguli democratice și economie de piață, de libera ascociere. „Dar chiar dacă reușesc, democrația și economia de piață nu sunt suficiente. Ca să fie sigură, libertatea are de un al treilea stâlp de susținere: societatea civilă. Ideea fundamentală a societății deschise este ca viața noastră să se desfășoare în asociații independente de stat” (…) Ea „ne protejează împotriva «inconvenientelor stării naturale», dar și împotriva celor care provin din pretențiile monopoliste ale minorităților sau majorităților autodesemnate” (p. 79, s. mea).

În mod curent, avem tendința să minimalizăm importanța liberei asocieri. Însă fiecare dintre noi ar trebui să înțelegem cât de important este să te aduni, fie și informal, cu oameni de care te apropie valori comune, să fii afiliat unui grup cu care poți împărtăși idei asemănătoare. Este esențial, în lumea de azi, ca membrii unei societăți să nu rămână singuri și izolați în fața acestei monstruase mașini numite stat – mai ales când dispune de atâtea mijlocae de supraveghere. „Societatea civilă ne oferă substanța vitală a libertății; haosul ei creativ de ascociații le dă oamenilor șansa de a-și trăi viața fără să fie nevoiți să cerșească de la stat sau de la alte puteri”[2].

Or, tocmai acesta e punctul nevralgic al democrației românești: slaba asociativitate a cetățenilor. Statisticile arată că numărul de asociații neguvernamentale (ONG-uri) în România este de circa 88 000, în vreme ce în țările Europei de Vest sunt cu sutele de mii, iar în S.U.A., operează 1,5 milioane[3]. În privința asociațiilor comunitare „la firul ierbii”, disproporția e și mai mare.

Ceea ce îndeobște numim „societate civilă” include mai multe tipuri de asociații: organizații neguvernamentale non-profit, entități înregistrate sau neînregistrate juridic cum ar fi comunitățile de social-media precum, dar și orice comunitate on-line. Unele sunt bazate pe comunități (Communities-based Organisations – CBO’s), altele pe asociații ale societății civile (Civil Society-based Organisations – CSO’s), altele pe asociații profesionale, de afaceri, de activiști sociali sau de mediu, comunități religioase, sindicate, cooperative, asociații locale și de vecinătate activă etc.[4].

Cum se vede, de la firul ierbii, societatea românească în prezent?

În bună măsură segmentată, lipsită de orizont și de coeziune, cu criterii morale adaptabile împrejurărilor, sumă abstractă de inși neîncrezători în semenii lor, închistați în orizontul intereselor personale sau familiale, zilnic rupți ore bune de viața reală, răstimp în care își cuplează creierul și simțurile la mașinile de dezinformare și potențiatoare de emoții purtând „nume de cod” precum: A3, RTV, TVR, Realitatea, b1, Digi24, N 24, Kanal d, NTV și așa mai departe.

Concluzia?

Când politicienii abuzează de putere, societatea abuzează de realitatea virtaulă. Sau, mai adaptat specificului nostru în acești ani: când politicienii puterii abuzează de povești pe seama „statului paralel”, oamenii tind să se retragă într-o realitate paralelă.

Este corectă afirmația?

Nu, este exact invers: când oamenii se retrag din societatea vie într-o realitate paralelă, regăsindu-se numai în microcosmosul locuinței lor, de fapt pierzându-se cu voluptate în lumi virtuale, politicienii abuzează de putere, livrând, în schimb, o narațiune despre un stat paralel care ar abuza societatea, și onorabilele lor persoane.

Mergeți pe scările unui bloc în serile de iarnă. De la șase seara, pe paliere domnește o liniște de mormânt. Dacă am putea arunca o privire de ansamblu prin tavan, am vedea că locatarii apartamentelor stau efectiv cu spatele unul la altul, cu privirea și auzul captivate de „micul ecran”, anesteziindu-și mintea și simțurile cu narațiunile televizate. Cei tineri, pe de altă parte, au propriile mijloace de evaziune din viața reală. Aglutinant în în cyberspațiu, unde generează ușor anturaje, smartphone-ul este atomizorul social perfect în lumea reală. E suficient să privim pasagerii din mijloacele de transport, sau grupurile de tineri la plimbare; ei se văd și comunică unul cu altul mai degrabă mediat, prin ecranul telefonului, decât direct. De fapt, în cea mai mare parte a timpului, își arată unul altuia filmulețe (printre ele, o doză bună de selfie-uri), adică narațiuni fragmentate pe suport imagistic despre orice. Realitatea virtuală pare mult mai vie și sclipitoare. Totuși, să nu uităm, smartphone-ul este și instrumentul ideal pentru o rapidă mobilizare civică (flashmob-uri).

După statistica CIVICUS, o alianță globală a organizațiilor societății civile dedicate întăririi acțiunii acestora în lume, cu huburi la New York și Geneva, dar cu conducere în care se regăsesc persoane de pe toate cinci continentele, starea societății civile din România pe anul 2018 a fost  încadrată în categoria „narrowed” (strâmtorată, aflată sub presiune). „Close”, „repress”, „obstructed”, „narrowed”, „open” sunt cele cinci categorii utilizate în legenda hărții disponibile pe https://monitor.civicus.org/. De exemplu, societatea civilă din Federația Rusă este considerată „obstructed”, iar cea din China, „close” – practic ea nu există. Cu doar câțiva ani în urmă, societatea civilă din România se încadra în categoria „open”.

Prin urmare, am făcut pași înapoi.

Pentru că, între timp, profitând de slaba implicare civică și participare a electoratului la scrutinul din 2016, de relativismul valoric și de absența criteriilor ferme de discernământ a majorității acestuia (și aici, o gravă responsabilitate apasă asupra celor care au făcut din sectorul strategic al educației un bazin de selecție a contraelitelor), o seamă de răufăcători  s-au strecurat la pârghiile de comandă ale statului și au început să „ajusteze” în așa fel legile, încât au reușit să perturbe echilibrul instituțional, să infesteze mediul politic și social cu morbul corupției, să populeze instituțiile de vârf ale statului cu oameni obedienți, lipsiți de coloană vertebrală și educație, în schimb plini de ifose și amor propriu, desființând reguli și instituind altele care să le maximizeze aranjamentele și șansele de succes atât.

Acolo unde există dubii în ce privește instituțiile politice, economiile nu înfloresc. Mâna invizibilă nu poate înlocui sau crea mâna vizibilă, iar comunitățile sănătoase au nevoie de amândouă, au nevoie de piețe care să funcționeze și de reguli sigure bazate pe instituții stabile” (Ralf Dahrendorf, op. cit., pp. 223-224).

La falsificarea raporturilor dintre stat și societate, precum și a celor dintre instituții, un aport capital a avut și îl are presa, care a otrăvit dezbaterea liberă, a poluat conștiințele, a discreditat reperele morale și, în loc să cultive criterii de discernământ, a practicat cultul celor aflați la putere și al patronilor care-i sponsorizează, cauționând corupții în acțiunile lor de subminare a statului. Ziare sau reviste precum Cotidianul (dezinformator-șef Cornel Nistorescu), Jurnalul zis „Național” (preluat de Intact Media Group), Cațavencii (condus de Doru Bușcu, fost subordonat al lui Vântu), Evenimentul Zilei („nășit” de maestrul dezinformării, dar și al teoriilor ridicole, Ion Cristoiu) – și lista poate continua – nu mai au ca preocupare de bază informarea obiectivă și cu bună credință a cititorilor, ci bifarea agendei stăpânilor lor, care le oferă, în schimb, scutiri de taxe și impozite sau afaceri cu statul.

Spectacolul e dezgustător, însă ar fi fatal să-i întoarcem spatele „pentru a ne vedea de treburile noastre”. Pentru că atunci, lăsați liberi în mișcările lor, acești practicieni ai traficului de influență în folos propriu, de pe pozițiile de forță ale instituțiilor pe care le-au acaparat, nu ne-ar mai lăsa nici o șansă. Deși merită oprobriul și disprețul nostru, personaje ca Liviu Dragnea, Călin Popescu Tăriceanu, Tudorel Toader, Șerban Nicolae, Cătălin Rădulescu și alții ca ei, au familii, cercuri de apropiați, socoteli proprii, pasiuni. Dintre toate însă, una e mai devoratoare decât oricare alta: patima puterii, plăcerea de a deține controlul, de a dispune de ceilalți după propria voință. Luați în parte, poate nu sunt oameni răi, dar nu mai cunosc limite în ceea ce-și doresc, nu mai fac distincție între ceea ce se cade și nu se cade. Lipsiți de scrupule, neavând valori și idealuri de apărat, ci numai interese, necontraziși la timp de persoanele din anturajul lor, au cultivat prea mult sentimentul că orice se află la îndemâna lor și poate fi obținut. De aici la subordonarea instituțiilor și a mecanismelor statului propriilor dorințe, la legiferarea în folos propriu nu a fost decât un pas.

Au mers prea departe și nu se mai pot opri. Dacă o fac, pierd, iar narațiunea ulterioară îi va reține ca personajele negative ale acestei perioade. Numai câștigând în această confruntare surdă pentru centrele de comandă ale statului, vor putea controla și istorisirea ulterioară despre ceea ce s-a întâmplat în timpurile acestea. Iar narațiunea – istorică sau de mitologie citadină – ar putea suna cam așa: „În perioada 2009-2017 un grup de procurori cărora li s-a urcat la cap beția puterii au comis abuzuri și ilegalități și, în cârdășie cu unele instituții care ar fi trebuit să vegheze la siguranța cetățeanului, au comis repetate și grave abuzuri ce amintesc de organele de represiune din vremea regimului comunist: arestări în masă, acuzații pe baza interceptărilor telefonice și intruziunii în viața privată, fabricarea de dovezi false, dosare secrete etc.”.

Deocamdată, această narațiune este reiterată neobosit în presa aservită, al cărei obiectiv principal este influențarea (de fapt, pervertirea) opiniei publice.

Dacă, însă, acea parte trează a societății românești, care s-a opus acestor falsificări și ingerințe, s-a asociat și a devenit vizibilă semnând petiții, organizând demonstrații, marșuri, inițiind acțiuni civice[5], nu se va opri din a contesta o putere vicleană, cu agendă subterană vădit anti-europeană, atunci, peste câțiva ani narațiunea istorică va putea suna cu totul altfel. În măsura în care va amenda și unele excese și abuzuri dovedite ale luptei anticorupție, precum și intruziunea prea mare a serviciilor de informații în cercetarea acestora, această narațiune va fi respectat adevărul.

[1] După 1989. Morală, revoluție și societate civilă, Humanitas, 2001, p. 209.

[2] Ralf Dahrendorf, op. cit., p. 71.

[3] https://www.state.gov/j/drl/rls/fs/2017/266904.htm

[4] http://www3.weforum.org/docs/WEF_FutureRoleCivilSociety_Report_2013.pdf

[5] Iată câteva câteva asociații care au demonstrat, în ultimul timp, o deosebită implicare în această privință: Platforma Contract România, (reunește mai multe asociații), Platforma România 100, #Rezist, Comunitatea declic, VedemJust, Inițiativa Timișoara, CIVICA Iași, Corupția ucide, Vă vedem din Sibiu, Acțiunea Civică din Galați și cu siguranță lista e departe de a fi completă.

Caricatură de Don Addis, fost editorialist la publicații din Florida.

, , , , ,
Articolul precedent
Restituiri / ARGO

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu