Pe cine ajută manualul unic? / Bogdan George Silion

Auxiliare şcolare interzise, zeci de manuale de sport, licitaţii amânate, eliminarea concurenţei de pe piaţa manualelor în favoarea unei instituţii controlate de stat sunt ultimele modificări realizate sau proiectate pentru viitorul apropiat de către Ministerul Educaţiei Naţionale, care a avut brusc revelaţia că ceva trebuie schimbat în educaţia elevilor. Se doreşte nu orice fel de schimbare, ci o adevărată revoluţie în educaţie, aşa cum deseori a declarat domnul Pop. Fiecare din aceste măsuri, ca multe altele din celelalte domenii (justiţie, economie, protecţie socială), naşte controverse şi ne face să ne întrebăm dacă ele sunt gândite, analizate în prealabil, ori reprezintă doar rodul unei dorinţe de schimbare a fondului şi a formelor făcută de pe „genunchele” miniştrilor. De altfel, a spune despre aceste măsuri că sunt „controversate”, ar însemna să le acordăm cel puţin importanţa unoi idei ce se impun în urma unei dezbateri coerente şi organizate, fapt ce nu se întâmplă. De fapt, avem de-a face cu o impunere de sus în jos a ideilor de guvernare a noilor miniştri, idei însă care nu au nici susţinerea socială necesară, nici argumentarea politică suficientă. Astfel, indiferent ce argumente s-ar aduce pentru realizarea manualului unic, nu poate fi aprobată o asemenea decizie. În opinia noastră, este una dintre cele mai grave atentate la adresa educaţiei petrecute după Revoluţie. Chiar şi modalitatea aleasă de a implementa o astfel de hotărâre este absurdă. Proiectul manualului unic a fost însoţit de comunicate incoerente, luări de poziţie vehemente şi de o transparenţă zero față de partenerii educaţionali. Cum ne-am obişnuit deja, abia după ce a fost afirmat cu autosuficienţă şi emfază, acesta a fost pus în dezbatere publică pe site-ul ministerului, accesibilă aici:

https://www.edu.ro/sites/default/files/21.09_Proiect_Legea%20manualului_0.pdf.

Între timp însă, numeroşi profesori, experţi în educaţie sau reprezentanţi ai societăţii civile şi-au exprimat nedumeririle şi totalul dezacord în legătură cu intenţia ministrului Pop privind realizarea manualului unic, creat de o editură unică. Chiar şi exprimarea în termeni absoluţi („manual unic”, „editură unică”) creează impresia întoarcerii cu cel puţin 25 de ani în urmă. Ca să nu mai vorbim de ceea ce pare a se ascunde în spatele intenţiei ministerului: corupţie, ignoranţă, incapacitate organizațională de a rezolva adevăratele probleme.

Cu toate lamentaţiile noastre, domnul ministru pretinde că ar şti de ce face reforma manualelor: editurile ar bloca licitaţiile, le-ar boicota, le-ar contesta şi de aceea se ajunge ca elevii să nu aibă manuale pe bancă la începutul anului şcolar (motivaţia completă aici:

https://www.edu.ro/sites/default/files/21.09_Expunere%20de%20motive_LMS.pdf)

Ceea ce ni se pare a fi însă mai uimitor este faptul că există apărători ai manualului unic şi în rândul cadrelor didactice. Argumentul principal pentru care unii susţin iniţiativa ministrului Pop este legat de calitatea slabă a majorităţii manualelor alternative. Ar fi astfel „vina” autorilor de manuale pentru ora de curs nereuşită a profesorului. Evident că, în opinia unor profesori, doar un manual unic, bine făcut ar simplifica lucrurile. Iată cum manualul unic devine un panaceu universal, care vindecă un întreg sistem! Nu are rost să ne gândim prea mult la argumentele susţinătorilor manualului unic; din punctul nostru de vedere, acestea ascund incompetenţa şi lipsa de implicare a profesorilor. Credeam însă că după 25 de ani de manuale alternative, profesorii au învăţat să îşi caute informaţiile, să acceseze biblioteci reale sau virtuale, să consulte zeci de auxiliare şi de manuale. Dar, vai, ne-am înşelat amarnic! În locul profesorului mai bine informat, mai pregătit, găsim în sistem educatori care preferă să primească informaţia de-a gata, fără să o treacă prin filtrul propriei gândiri, a propriilor exigențe valorice. Căci aceasta înseamnă manualul unic: încurajarea inculturii, a lenei spirituale, o viziune unilaterală asupra domeniului de cercetare, îngustime, lipsă de responsabilitate, cinism chiar.

Considerăm însă că ceea ce s-­a lansat în discuţie publică zilele acestea este o pseudo-problemă, ce are la bază o profundă neînţelegere a rolului manualului la ora de clasă, o confuzie gravă între scop educaţional şi mijloc de predare-învăţare. Când se va înţelege că toate manualele de la o disciplină sunt structurate după o programă unică, iar alegerea manualului este opţiunea profesorului, atunci nu vom mai pune mize educaţionale atât de mari pe manualele şcolare. Dar probabil că tocmai chestiunea alegerii sursei de curriculum încurcă pe profesori. Pentru a alege, trebuie să cauţi informaţia, or unele cadre didactice nu mai vor sau nu mai pot să caute. În acest caz e vorba de incapacitatea unora de a o controla. De aici până la acceptarea controlului „din exterior”, adică a învăţământului impus nu este decât un singur pas. Pe care, din păcate, unii dintre profesori îl acceptă cu capul plecat. Poate de aceea un scurt istoric al manualului alternativ este necesar pentru a ne reîmprospăta memoria.

Din 1992 datează prima încercare de reformare a sistemului de predare în învăţământ, prin introducerea, în urma unei lungi dezbateri, a manualelor alternative. Cu real succes, am spune. Necesitatea schimbării nu se putea pune la îndoială – vechile manuale comuniste erau unilaterale, cumplit de ideologizate, corespunzând unui model educaţional perimat. Se punea doar problema dacă să se creeze noi manuale unice pentru fiecare disciplină sau mai multe. În cele din urmă, logica evoluţiei a impus crearea manualelor alternative, ca soluţia firească a trecerii de la o gândire totalitară la una pluralistă, democratică. Eram elev atunci şi ştiu că am primit cu bucurie schimbarea. Noile manuale arătau altfel: erau mai noi, mai colorate, mai frumoase, mai atractive. Parcă şi informaţiile erau de o altă calitate. Se respira practic un aer nou, scăpam de îmbâcseala emanată de manualele unice, de rigiditatea informaţiilor, de partid, conducător iubit şi de imnurile şi odele despre iubirea de patrie. Pentru a mă folosi de o expresie consacrată, se schimba paradigma, dinspre marxism-leninism mioritic, adică îmbogăţit cu naţionalism ceauşist, către liberalism individualist, mai lax, mai aerisit, mai consistent valoric. Şi nu este vorba neaparat de conţinuturile noilor manuale şi nici de noul lor aspect – şi atunci, ca şi acum, adică în anii de după Revoluţie, exerciţile de gramatică, de fizică sau de matematică erau aceleaşi, la fel şi informaţiile geografice ori de la biologie. Ceea ce se schimba erau linia generală, gândirea, scopul şi idealul educaţional. Prin noile manuale nu se mai încerca crearea unui om nou, multilateral dezvoltat, dar orientat ideologic către materialism dialectic, ci cu adevărat se schimba direcţia, de la un învăţământ centrat pe valori impuse de sus în jos, etatist, către un învăţământ orientat către valorile libertăţii şi ale cunoaşterii. În pofida numeroaselor defecte de conţinut, manualele alternative ofereau perspectiva deschiderii către o lume nouă, în care păşeam parcă cu sfială şi fără să privim înapoi.

Ţin minte că şi atunci au existat discuţii intense privind oportunitatea realizării mai multor manuale. Când au apărut pe piaţă, la începutul anului 1993, au existat foarte multe voci din rândul intelectualilor importanţi ce formau bruma de societate civilă de atunci care contestau puternic aspectul şi calitatea informaţiilor transmise de manualele noi. Nu se înţelegea, de exemplu, de ce în noile manuale de istorie se expediau în câteva rânduri minunile făcute de domnitorii români în bătăliile purtate în Evul Mediu, acordându-se în schimb spaţiu important noilor chipuri postdecembriste, istoriilor locale sau interculturalităţii. Cu toate acestea, timpul scurs de atunci ne face să credem că introducerea manualelor alternative a fost o decizie inspirată. Chiar dacă nu toate manualele care au câştigat o licitaţie arată bine, totuşi ele constituie surse importante de informaţii pentru profesori şi elevi; ca să nu mai vorbim de modul cum este structurată materia, de echilibrul existent între imagini şi text, de calitatea activităţilor de învăţare, de lecţii interactive, toate net superioare manualelor unice din trecut. Concurenţa şi­-a testat importanţa în societate şi în domeniul competiţiei dintre edituri în crearea de manuale. Sigur, ca în orice mecanism democratic, lucrurile sunt perfectibile. Dar o educaţie bazată pe diversitate, pe raportare la surse diverse, pe competiţie liberă este de dorit uneia ce are ca punct de reper manualul unic.

Acum cine are nevoie de un manual unic? Care este adevărata miză a introducerii lui? Cine sunt cei care i se închină? În cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste întrebări, aducând argumente pentru care odioasa idee a manualului unic ar trebui respinsă cu toate forţele argumentării.

  1. Faptul că este considerat o biblie de către profesori, aceasta nu înseamnă că manualul şi este aşa ceva. Concepţia despre manual este în sine greşită, atît timp cât se crede că fără el nu se poate face educaţie. Ar trebui să ne gândim mai mult la importanţa profesorului în cadrul orei de curs, la pregătirea lui, fie şi pentru faptul că un profesor bun poate face o lecţie frumoasă şi cu un manual prost. De fapt, el poate să creeze o lecţie şi fără să utilizeze vreun manual. Profesorul trebuie să fie liber să îşi aleagă resursa educaţională pe care şi-o doreşte. Un sistem sănătos ar trebui să se bazeze pe responsabilitatea oamenilor din cadrul său şi nu pe constrângeri. Iată de ce nu contează neapărat cât de valoroase sunt manualele, ci mai mult cât de pregătit este profesorul să lucreze la oră cu auxiliare diverse. Cu atât mai puţin ar trebui să ne centrăm atenţia către un manual unic, care ar îndrepta actul educaţional către conţinut şi nu către calitatea instruirii.
  2. Chiar din comunicatul emis de Ministerul Educaţiei ne dăm seama că există mari greşeli de raţionament, adevărate sofisme emise de funcționarii de la Minister, menite să adoarmă vigilenţa celor suficient de creduli în „oferta” partidului de guvernământ. Dacă există manuale alternative nefolosite, slabe şi dacă licitaţiile întârzie nelimitat, atunci concluzia nu este revenirea la manualul unic. Soluţia aceasta extremă nu rezolvă nici pe departe problemele, ba chiar le-ar acutiza. În realitate, minime reglementări în domeniul editării, un control mai bun şi mai eficient al calităţii manualelor editate, transparenţă în ceea ce priveşte evaluarea manualelor – mulţi şefi de edituri în care s-au creat manuale s-au plâns deseori de necunoaşterea criteriilor de selectare a acestora – precum şi scoaterea de pe piaţaconcurenţială a manualelor care, din punct de vedere statistic, nu sunt cerute, ar fi de ajuns pentru a rezolva problema. Editura unică şi manualul unic sunt consecinţele unui raţionament fals, care ascunde o miză mult mai profundă şi o teamă de diversitate anacronică, ce în niciun caz nu servesc educaţia.
  3. Nu văd cum un manual unic ar putea face faţă tuturor provocărilor teoretice ale domeniului în care ar fi realizat. Un unic manual înseamnă un singur punct de vedere, fapt ce ar duce la o uniformizare a învăţării. Libertatea de alegere ar fi suspendată şi s-ar reveni la tipul autoritar de impunere a unei singure perspective asupra domeniului de cercetare. Însăşi ideea de cercetare, de descoperire euristică a teoriilor, de spirit ştiinţific ar fi puse la îndoială. S-ar reinstaura gândirea unică, totalitară, în măsura în care ar pune monopol pe sursele de cunoaștere. Învăţământul ar face astfel mulţi paşi înapoi, întorcându-se către epoca de mult apusă a adoptării unei singure ideologii. Acest lucru s-ar petrece cu siguranţă, chiar dacă autorii manualului ar avea cele mai bune intenţii şi chiar dacă ar încerca să evite clişeele ori îmbrățișarea unui singur punct de vedere. Subiectivismul în tratarea unor aspecte literare, din biologice, din istorie, din filosofie, stilul ales sau activităţile de învăţare propuse nu ar epuiza soluţiile şi problemele. Diversitatea, adică posibilitatea de a alege teme, idei, exerciţii, stiluri, teorii, este asigurată prin existenţa manualelor alternative şi a auxiliarelor. Sigur, este adevărat că la începutul anului şcolar orice profesor alege un singur manual după care elevii vor învăţa, dar să nu uităm că el poate să aleagă orice manual consideră că este potrivit. În plus, dacă există mai multe manuale pe disciplină, el poate face o lecţie folosind informaţii din toate sursele pe care le consideră necesare, din manuale sau de oriunde consideră de cuviinţă. Este vorba, până la urmă, de libertatea acordată profesorului, de a-şi desfăşura ora oricum doreşte, având ca puncte de reper doar programa şi cunoştinţele din domeniu, atestate prin atâtea examene. Un astfel de profesor, care se simte liber şi stăpân pe sine, nu va folosi decât o mică parte din informaţiile manualului unic. Şi atunci ne întrebăm, cui i-ar folosi? De ce ar trebui realizat? Ce aduce el în plus faţă de toate celelalte manuale? Orice răspuns s-ar da acestor întrebări, am ajunge la concluzia că manualul unic nu înseamnă altceva decât o viziune greşită despre educaţie, ce ar îndrepta învăţarea către stereotipuri, ar fosiliza cunoaşterea şi ar readuce-o sub control ideologic.
  4. Ne întrebăm dacă nu cumva aceasta este miza: controlul definitiv al statului asupra procesului de educaţie? Ceea ce pare a se dori, indiferent de ceea ce declară apărătorii manualului unic, este un monopol al statului asupra editării manualelor. Or, acest lucru nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât o abatere gravă de la normele democraţiei şi ale economiei de piaţă. Nu are rost să facem o lecţie de economie sau de civism guvernanţilor actuali; doar le atragem atenţia că încălcarea dreptului unei edituri de a realiza manuale şi auxiliare didactice este împotriva oricărui principiu al unei societăţi libere. Dacă nu va exista concurenţă în domeniul editării surselor didactice, atunci s-ar instaura aceleaşi practici ca cele din anii ′47-′49. Lăsând la o parte faptul că statul ar trebui să garanteze, şi nu să limiteze, libertatea de expresie, realizarea editurii unice ar duce la o imixtiune nepermisă şi extrem de periculoasă a politicului în domeniul educaţiei. Tocmai contrariul ar trebui să se dorească: educaţia – măcar ea! – să fie depolitizată. Un învăţământ dictat de un centru ar fi la discreţia celor care conduc, deci ar fi în folosul altora decât al elevului. Şansa de a scăpa de un învăţământ politic este doar existenţa unei diversităţi de surse de informare, o fugă permanentă de etatism educaţional. Piaţă liberă înseamnă tocmai a avea posibilitatea de a alege între mai multe oferte, de a responsabiliza mai mult pe cel care ar trebui cu adevărat să ia decizia, şi anume profesorul. Editura unică ar transfera decizia de la nivelul şcolii, la cel al ministerului. De la editura unică la gândirea unică şi la şcoala uniformizatoare de personalitate nu ar fi decât un singur pas.
  5. Nici măcar ideea vehiculată de domnul Pop privind eliminarea corupţiei şi a intereselor strict financiare ale editorilor odată cu apariţia manualului unic creat de editura ministerului nu poate fi susţinută. Contrar cu ceea ce crede domnul ministru, finanţarea din bani publici a editării manualelor unice pentru fiecare disciplină ar crea premisele apariţiei amatorismului şi a corupţiei. Ne putem întreba: cine va crea manualul unic? Dacă nu va fi persoana potrivită atunci el va fi un dezastru, deci se vor irosi banii publici. În plus, indiferent cum se vor alege persoanele responsabile în realizarea manualului, se vor naşte foarte multe controverse. Însăşi competenţa autorilor va fi pusă la îndoială. De ce acesta şi nu altcineva?, se vor întreba profesorii. Cel mai probabil, prin reglementarea unidirecţională a pieţei manualelor, vor exista indivizi unici, adică aceeaşi cu clienţii fideli ai partidului. Banii se vor scurge către aceştia. Se ştie faptul că, atunci când este vorba de cheltuirea banului public, nu există nicio transparenţă. Cu atât mai puţin va exista ea atunci când editarea manualelor se va centraliza. Va fi un fel de „afacere de familie”, cu o singură destinaţie. Editura Didactică şi Pedagogică va deveni atunci un spaţiu al nepotismelor, corupţiei, favoritismelor, practici care nu au reuşit să fie stârpite nici prin crearea manualelor alternative. Cel puţin în prezent selecţia manualelor se poateface prin licitaţie. Faptul că ministerul a decis de fiecare dată să dea întâietate manualelor mai ieftine şi nu mai bune a creat situaţia pe care acum o critică actualul guvern, dar aceasta este în mod evident o greşeală făcută ani la rândul de politicienii aflaţi la putere. Licitaţii greşite şi contestaţiile nesfârşite au venit ca urmare a corupţiei din sistem, amplificată chiar de politica guvernelor. A da vina deci pe edituri pentru practicile prezente înseamnă a găsi ţapii spăşitori ai erorilor politicienilor şi a acoperi interesele meschine ale acestora, cărora doar de soarta învăţământuluişi a educaţiei elevilor nu le pasă! Ce dovadă mai vie poate exista decât a preda frâiele educaţiei româneşti unei edituri caracterizată prin ineficienţă totală. Căci aproape nimic din ceea ce a creat de-a lungul timpului EDP nu poate fi considerat valoros: manuale îmbâcsite, groteşti pe alocuri, adevărate compedii de clişee. Nu ştiu dacă există vreun profesor care să prefere vreun manual al Editurii Didactice şi Pedagogice altor manuale. Şi atunci să dai mână liberă unei astfel de edituri de învăţământ prost este o dovadă de iresponsabilitate şi de incompetenţă, dacă nu cumva acest lucru ar servi intereselor directe ale unor membrii de partid devotaţi, profesori ori importanţicotizanţi ai partidului. Şi poate că este vorba de toate năravurile strânse la un loc: incompetenţă, prostie şi corupţie.
  6. Într-o discuţie purtată prieteneşte cu mai multe cadre didactice despre oportunitatea introducerii manualului unic, am reţinut opinia unui tânăr fost profesor, un bun prieten de altfel, care dădea exemple de ţări unde s-a trecut de mult timp la manualul unic, cu un real succes. În Italia, de pildă, după 1950, a existat o reformă a învăţământului ce a dus la crearea unor compendii de informaţii pentru toate disciplinele, de pe care se studiază şi în prezent. Aceste compendii valoroase au fost realizate de mari personalităţi, oameni de ştiinţă, oameni de cultură, literaţi, filosofi. Am avut şi eu ocazia să citesc un astfel de manual, cel de filosofie, realizat în principal de Umberto Eco. Este excelent, peste toate manualele alternative pe care le avem în domeniu. Modern, cu texte bine alese, foarte bine ilustrat, cu inserţii de cd-uri, trimiteri către literatură sau film, manualul de filosofie italian este totuşi unul adresat elevilor buni. Nu ştiu dacă efectiv se poate lucra după el la orice clasă. Problema principală vine abia atunci când ne dăm seama că nu există la noi în ţară o asemenea personalitate care să creeze un manual perfect. Poate că italienii au de unde alege! Noi însă nu avem. Nu că nu ar exista oameni valoroşi, capabili să creeze un manual, dar nu putem identifica specialişti incontestabili ai vreunui domeniu. De aici şi necesitatea existenţei mai multor manuale. Sigur, expresia „mai multe” este relativă. Un număr oricât de mare de manuale nu ar fi recomandabil, în primul rând pentru că nu ar putea fi evaluate și consultate de profesori. Oricum, la licitaţii nu câştigă mai mult de 5-6 manuale. Dar ele ar trebui să fie cele mai bune, didactic impecabile, surse autentice de informare pentru elevii cu adevărat interesaţi. În acest sens, o selecţie a manualelor pe criteriul calităţii cred că este importantă. Tocmai de aceea un manual unic nu poate fi o soluţie atât timp cât el nu este ales, ci impus. Şi nimeni nu ne garantează că la fiecare generație se va naște câte un Eco sau un alt intelectual de același calibru care să dea excelență sau cel puțin valoare adăugată noilor manuale. Altfel, manualul unic nu poate fi decât cel mult discutabil, cel mai sigur slab şi inutilizabil.

Să nu uităm nici de investiţia într-un astfel de manual-compendiu. Probabil că ar depăşi cu mult bugetul alocat educaţiei în România. Care, á propos, este cel mai mic din întreaga Uniune Europeană. Cu toate acestea, se poate observa că s-au făcut progrese şi în ceea ce priveşte conţinutul noilor manuale. Poate nu atât de clare, dar ele există. Iar concurenţa este singurul factor care ar putea determina să existe o reală competiţie în ceea ce priveşte editarea manualelor şi creşterea calităţii lor. Doar aşa putem să înlocuim sintagma de tristă amintire „unul şi bun”, cu una mult mai realistă, adaptată noilor timpuri, „mai multe şi mai bune”. În cele din urmă, deşi perfectibile, manualele alternative din prezent sunt cu mult mai bune decât cele unice din trecut. Şi aceasta pentru că alternativa este de a putea alege sau de a ţi se impune.

  1. În cele din urmă, revenim la ideea că manualul este o sursă de informare, un mijloc de instruire şi nimic mai mult. A-l transforma în scop educaţional ar însemna să îi acorzi o importanţă mai mare decât ar trebui să o aibă. De aceea, discuţia provocată de intenţia Ministerului Educaţiei tinde să devină una ternă, pentru că simţim că se ratează încă o dată esenţa problemei. Nu despre oportunitatea manualului unic ar trebui să discutăm, ci despre calitatea învăţământului românesc în general. Cum putem pretinde calitate, dacă nu se fac investiţii? Elevii învaţă în şcoli neîncălzite, multe dintre ele fără autorizaţii de funcţionare. Profesorii simt că intră într-un sistem neperformant, încercând să facă educaţie într-un mediu neatractiv, demotivant şi, deseori, ostil. Nu de o lege a manualui unic avem nevoie, ci de investiţii în manuale cu adevărat bune, în sălile de clasă, în infrastructura şcolară. Vrem manuale bune, dar fără să aducem nimic nou, fără să construim o educaţie de calitate. Ar trebui început cu câteva chestiuni administrative: Ministerul să evalueze în permanenţă manualele care apar pe piaţă, să organizeze mai bine licitaţiile, astfel încât să nu se mai întârzie achiziţionarea manualelor, să se creeze posibilitatea unui dialog permanent între profesori, autorii de manuale, experţii educaţionali. Să lăsăm deci la o parte reflexele comunistoide de a redacta manuale unice şi să ne concentrăm cu adevărat asupra problemelor învăţământului românesc, ce pornesc toate de la indiferenţă, corupţie şi neprofesionalism ce sunt, în cele din urmă, probleme ale sistemului. Dacă nu se pot schimba lucrurile în mai bine, dorim măcar să fim lăsaţi în pace, cu elevii noştri, cu manualele noastre, spre binele elevului! Nimic altceva nu contează mai mult!

Concluzia este cât se poate de clară: manualul unic nu ajută, în mod cert, nici elevul, nici profesorul. Și atunci, de ce să îl aducem în discuţie? Chiar şi dacă pornim de la premisa bunei credinţe a guvernanţilor actuali – să presupunem că aceştia chiar cred că lucrurile vor funcţiona mai bine în educaţie, odată cu noile comenzi de manuale date Editurii Didactice şi Pedagogice – tot nu putem remarca decât instinctele comuniste ale celor care se gândesc la aşa ceva. Un singur manual ar fi la fel ca un singur pix, un singur canal de televiziune, o singură şcoală, un singur partid. Experimentul ar duce la crearea unui singur elev, probabil elevul unui singur tip de profesor. Enclavizarea educaţiei ar fi consecinţa unei astfel de politici. Controlul minţilor elevilor şi al profesorilor ar însemna moartea învăţământului. Sperăm totuşi ca, în al doisprezecelea ceas, guvernanţii să retragă proiectul Legii manualului unic, adică să fie treziţi de apelul la educaţie a celor care nu doresc ca democraţia să se împotmolească în noroiul politicilor incoerente.

http://www.ziare.com/scoala/didactic/aproape-200-de-cadre-didactice-cercetatori-academicieni-si-scriitori-au-lansat-apelul-dreptul-la-educatie-1482097

, , , , , ,
Articolul precedent
Educaţia pentru „o lume în schimbare”: metacurriculum, trenduri, clișee, inversiuni / Cristian Florea
Articolul următor
Restituiri / ARGO

Te-ar mai putea interesa și

1 comentariu. Leave new

Manualul nu constiuie un scop în sine, e o sursă de informare printre atâtea altele, cum bine ați spus. Problema este că majoritatea noilor generații de profesori NU știu de unde să-și (mai) ia informațiile: bibliotecile personale nu mai sunt la modă – acolo unde era o bibliotecă, tronează azi plasma uriașă „home cinema”; de abonat la reviste științifice – e scump, nu-și permit să renunțe la unul-doi euro pe lună, pentru că nu le ajung banii pe mâncare (bună parte din ea risipită, oricum), pe smartphone-uri sau pe te miri ce; de frecventat biblioteca publică, foarte puțini o fac; de urmărit documentare științifice – doar pe apucate (preferă serialele turcești și coreene). Și atunci se înțelege neliniștea lor existențială… Dascălii de acest calibru (în covârșitoare majoritate învățătoare și profesoare) au nevoie de un tătuc care să le asigure că în cărțulia aia încropită sub oblăduirea ministerului se află tot ce le trebuie pentru a preda la clasă. De ce să-și mai bată capul cu o analiză atentă și multifactorială a manualelor, de ce să-și mai ia răspunderea, ba în plus să-și și justifice alegerea față de părinți sau în cadrul comisiei metodice?
Dar dacă mâine un ministru zglobiu ar veni cu ideea „canalului de televiziune unic”, corul indignării generale și conștiința civică s-ar manifesta plenar în cancelarii. (În definitiv, nu este exclus să ne pomenim într-o zi cu ideea asta: „Ce atâtea canale de televiziune? Las’ că vă dăm noi tot ce vă trebuie pe un canal, hai două: amuzament, adrenalină, sucuri gastrice și pop-corn”).

Răspunde

Lasă un răspuns la O. Mistran Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu