Ilustrație: Gânditorul de la Hamangia (4000-3500 BC ), cultura Cernavodă. Muzeul Național de Istorie a României.

Recent, ministrul Educației și Cercetării, Daniel David, a scris un mesaj pe pagina oficială a ministerului, cu ocazia preluării unui nou mandat, adresat tuturor oamenilor din educație și cercetare, în care justifică deciziile economico-finaciare luate de Guvern, cu aplicație directă pe învățământ. Încă din primele fraze rezultă că nu despre o reformă fundamentală și nici măcar despre o schimbare structurală este vorba ci doar despre diminuarea cheltuielilor, din perspectiva generală a reducerii deficitului bugetar. Educația este supusă și ea, la fel ca celelalte domenii conectate la bugetul de stat, acelorași principii, asumate de guvernul Bolojan, de a economisi bani și a eficientiza costurile. Dacă ar fi rămas la nivelul acestui obiectiv, demersul domnului ministru ar fi fost de înțeles: nimeni nu contestă că, în condițiile actuale, cheltuielile trebuie reduse. Ceea ce este însă criticabil în mesajul domnului Daniel David este că un obiectiv conjunctural este considerat și un criteriu de eficientizare a procesului educativ. Concret, suntem puși în situația de a accepta ca mărirea normei didactice, înghețarea salariilor, reducerea numărului de burse acordat elevilor, mărirea numărului minim și maxim de elevi într-o clasă, ș.a. să fie considerate măsuri cu efect de îmbunătățirea procesului didactic. Or, dilema apare atunci când exigențele cantitative sunt considerați indicatori calitativi de educație. Acest lucru este totuși o dovadă de superficilitate și de gândire contextuală, adaptată momentului și nu viitorului.

Dacă vrei învățământ de calitate, nu poți vorbi despre cantitate. De exemplu, în absența indicatorilor de calitate, creșterea cantității muncii nu aduce un spor de productivitate sau de eficiență. Aceasta este un principiu economic de manual, pe care mă așteptam ca ministrul educației să îl cunoască. Faptul că tot vorbește de creșteri de norme didactice sau de ore de muncă arată cel puțin două lucruri: că nu înțelege cum este retribuit un profesor și nu înțelege specificul muncii acestuia.

Munca unui profesor nu se reduce la cele 4-5 ore pe care le are zilnic, deci este inutil să îl apreciezi și să îl plătești în funcție de cât stă efectiv la școală. Iar dacă ar sta mai mult, cel mai probabil munca lui nu ar fi mai eficientă, ci, dimpotrivă, prestația lui ar fi mai slabă calitativ. Uzura la care este supus într-o oră de curs arată faptul ca nu cantitatea (ora în sine), ci calitatea (modul cum își desfășoară ora) contează cu adevărat. Unde este viziunea unui învățământ de calitate? Din păcate, domnul ministru acceptă să fie doar un ministru de criză – așa cum și declară în mesaj – nu și unul pentru schimbarea reală a învățământului românesc, așa cum am sperat, probabil, mulți atunci cînd a primit portofoliul învățământului. Altfel spus, în următorii ani (cine știe câți?) educația trebuie din nou să fie supusă principiilor economice. Nu se aduce nicio schimbare de paradigmă: aceeași profesori vor munci mai mult, pe aceleași salarii, cu aceeași elevi, pe planuri-cadru ușor modificate și tot cu promisiuni de noi manuale și noi programe. Prioritară nu este însă schimbarea, ci eficientizarea economică. Trăim tot în extensia eșecului „României educate”, am încremenit din nou în proiect.

Ajungem la miezul problemei: unitatea de bază pentru care un profesor trebuie să fie evaluat este ora de curs. Cum s-a desfășurat ea? A adus plus-valoare elevilor? A contribuit ea la formarea competentelor și la îmbogățirea experientei de cunoastere si/sau de viață a elevilor? În învățământ, nu bagi cărbune și scoți oțel, ca să te întrebi cât cărbune ai băgat și cât otel ai scos. Profesorul se folosește de cunoștințe, competențe, metode, folosește mijloace pentru a îmbunătăți personalități, oameni. Produsul finit nu este un obiect anume și nici măcar ora de curs. Aceasta este doar un mijloc pentru a atinge scopul ce constă în transformare, în educația elevului.

Deci, nu în termenii unui „cât” ar trebui să analizezi performanța și munca profesorului, ci în termenii unui „ce”. Cât de bine ți-a ieșit ora? Ce fel de oameni ai format? Cum procedezi pentru a-ți onora meseria de dascăl la ora de curs? La întrebările acestea, analizele cantitative se subordonează celor calitative. Da, este evident că pentru cele, să zicem, 4 ore pe zi, profesorul se poate pregăti încă 4, luându-și efectiv școala acasă, unde este, la fel ca la școală, consilier pentru părinți și copii, evaluator, plus ca își pregătește temele, lecțiile, face schițe sau planuri și poate că mai participa și la un curs de formare. Dar acestea nu sunt decât activități (cantitative) care au un rezultat calitativ. Pe baza acestui rezultat trebuie analizată activitatea profesorului și nu pe baza orelor pe care le stă efectiv în școală sau a numărului de ore predate, de parcă asta este problema învățământului românesc.

De aceea ar trebui să te gândești mai mult la cum ai putea să crești calitatea muncii, nu câtă producție să dai la hectar. Munca profesorului nu se evaluează stahanovist. Ba chiar, într-un regim de analiză calitativă, s-ar putea constata că randamentul unui profesor este invers proporțional cu creșterea numărului de ore și a atribuțiilor. O reducere a normei și a atribuțiilor poate că ar fi mai eficientă pentru a proteja și potența unitatea de bază și de măsură a competenței didactice: ora de curs.

Între timp, universitarii se solidarizează cu ministrul Educației și cu demersul Guvernului, acceptând creșterea normei didactice și în învățământul universitar. Am aprecia acest gest dacă el nu ar fi fost unul politicianist, prin excelență. Noi l-am fi vrut să fie un semnal pentru adevărata reformă. Se pare însă că orice schimbarea se lasă așteptată, deși, în mesajul amintit, domnul Daniel David face trimitere către raportul QX, ce diagnostichează  cu exactitate sistemul de învățământ și  cercetarea. Problema este că actualele măsuri de criză sunt considerante a fi parte a unui amplu program de restructurare a învățământului, or noi nu vedem cum creșterea normei didactice, de exemplu, ar contribui la dezvoltarea învățământului românesc. Ar trebui să se spună lucrurilor pe nume, or ministrul pare a le spune doar pe jumătate: acum nu este timpul reformelor: e timpul reducerii costurilor și, din păcate, școala este doar un cost pentru politicieni, cel mai mare. Strategia pentru educație are ca haltă costuri suportate de profesori și de elevi. Este încă o dovadă a faptului că educația nu este ceva special: chiar și ea, care, la un moment dat, devenise prioritate națională, trebuie să se transforme din soluție în parte a problemei. Așa încât, ar trebui să așteptăm trecerea crizei și să sperăm că, după aceasta, vom avea școala pe care ne-o dorim. Între timp, Educația rămâne subfinanțată (și va fi și mai săracă), supusă vremilor și imposibil de reformat. Că doar e criză.