,,Era mai bine înainte…’’ spunea un mujic bătrân amintindu-și de Stalin. ,,Cum așa?, l-au întrebat nepoţii care dedulciseră un pic la decadenţă occidentală. Păi era foamete, sărăcie, război și pentru o vorbă sau o privire ajungeai în Gulag sau  în faţă plutonului de execuţie…’’ ,,Da, dar eu eram tânăr…” oftă moșul stergând mustaţa cu dosul palmei după încă o gură de vodcă.

Cam acesta este situaţia în societatea românească.

Pot să îi înţeleg pe cei care și-au trăit tinereţea în lipsuri și măcinaţi de teama de a spune adevărul. Procupat să ,prindă un loc mai în faţă la ,,coadă’’ la ,,tacâmuri’’ și atent să nu scape vreo vorbă nepotrivită pentru că unul din patru era tovarăș cu urechi lungi, omul își cenzura gândurile subversive până dispăreau aproape de tot. Doar așa putea să aplaude cu însufleţire privind speriat în lături un dobitoc gângav cu pretenţii de geniu carpatin. După Revoluţie, aceiași oameni mărșăluiau de data aceasta din convingere, aclamând un politruc din eșalonul al doilea al partidului comunist, care promitea  nu doar să-i ,,scape” de moșierii lacomi să le ia pământul și uzinele, dar să și gândească în locul lor. Frustraţi de sălbăticia tranziţiei și de aroganţa ,,emanaţilor” post-decembriști, o parte din generaţia celor trecuţi de cincizeci de ani privește cu nostalgie amnezică certitudinile ,,deceniilor de împliniri măreţe’’ când, dacă am fi crezut telejurnalul, industria românescă era printre primele din lume (fără să se specifice totuși a câta), iar porumbul avea câte cinci știuleţi pe cocean. Era ordine, disciplină și respect. Ce mai conta că pâinea era pe cartelă, ca și celelalte alimente de bază?

Unii rămân fixaţi mintal în acea epocă și  întorc adesea cu gândul la certitudinile triste ale dictaturii în care totuși au muncit, au iubit și au crescut copii. Dar „înainte” nu era mai bine nici măcar pentru răsfăţaţii regimului care, culmea luxului în sărăcie, se aprovizionau de la Gospodăria de partid cu mezeluri din carne și cașcaval, iar uneori ,,prindeau” câte o excursie într-o ţară vecină și prietenă unde azi nu se duc nici cerșetorii. Era și aceea o formă de ierarhizare, în condiţiile în care oamenii muncii făceau liste să cumpere salam apos și patru ouă pe săptămână.

Dar, după 25 de ani de tranziţie profeţiţi de Oracolul din Dămăroia, aka Silviu Brucan, România a depășit cele mai mari speranţe pe care le-am fi putut zămisli în întunericul și sărăcia Epocii de Aur. Atunci, preocupaţi de supravieţuire, am fi cerut probabil delicatesele – considerate azi banale – care umplu până la refuz magazinele. Azi știu că cel mai mare dar al Revoluţiei este dreptul de a spune liber și autentic ce gândești, chiar dacă se estompează treptat prin incultură, corectitudine politică și promovarea unor analfabeţi cu studii universitare. De aceea, lumea prin care am trecut trebuie cunoscută și de generaţiile tinere care regretă ce nu au cunoscut și văd întoarcerea la comunism ca o alternativă ademenitoare la existenţa confortabilă și sigură, dar plictisitoare.

Idilizarea unui trecut destul de recent – traumatizant pentru toate păturile sociale – este susţinută adesea de membri fostei Securităţi convertiţi la un naţionalism – pravoslavnic care glorifică intoleranţa și instinctul gregar. Noi, românii, nu am excelat niciodată în ceea ce privește consemnarea istoriei și nici în dezvoltarea spiritului critic. Partea dinamică și productivă a societăţii s-a integrat de mult în diaspora și uneori evită să vorbească românește pentru a nu fi asociată cu cerșetorii și delincvenţii din rulote. În locul spiritual al acestei Românii se vor așeza muncitorii din Asia și migranţii din Africa pentru care un nume de Traian nu va stârni emoţii patriotice. Amintirea acelor decenii de restriște se va estompa și chiar va deveni derizorie, pregătind terenul pentru altă dictatură poate mai sinistră și mai eficientă, bazată pe utilizarea AI.

De aceea, avem datoria să păstrăm vie memoria acelor vremuri pentru a împiedica pe cât putem reîntruparea stafiei totalitarismului ce ameninţă libertatea noastră.

Chiar și printre cadrele didactice sunt  nostalgici care oftează după siguranţă cenușie a dictaturii. În primii ani ai noului mileniu, salariile în învăţământ erau atât de mici și erodate de inflaţie, încât cu greu ajungeau pentru cheltuielile zilnice. Fără susţinerea familiei mulţi profesori ar fi abandonat cariera, cum de alfel mulţi au și făcut. O parte din vechile obiceiuri comuniste erau la mare cinste și atunci. O inspecţie presupunea un protocol scump și toţi angajaţii erau ,,invitaţi’’ să își aducă aportul la buna desfășurare a evenimentului. Elevii erau repartizaţi în clase în funcţie de statutul social și material al părinţilor, iar profesorii care predau erau selectaţi dintre cei apropiaţi conducerii. ,,Începătorii’’ primeau conform unei tradiţii odioase clasele unde erau repetenţii și ,,defavorizaţii’’ și tot ei susţineau lecţiile deschise și alte activităţi care presupuneau muncă neplătită sub pretextul că așa se învaţă meserie și oricum „vor să ia gradele”. Zilele de sărbătoare erau prilejuri prin care angajaţii își exprimau susţinerea pentru conducerea școlii prin cotizaţii, fără indoială, voluntare, urmate de penibilul: ,,Vai, dar nu trebuia…” Elevii erau adesea loviţi de profesori, de multe ori la insistenţele părinţilor. La testele naţionale unii profesori căutau lucrările elevilor cu care făceau pregătire și făceau presiuni asupra colegilor să dea note mai mari. De multe ori era un troc: dai note mari elevilor mei, dau note mari elevilor tăi. Și totuși vântul schimbării adia… Grevele erau un prilej prin care ,,elita conducătoare’’ atât de conformistă și de refractară  începea să se schimbe. Dar fără aportul tehnologiei, schimbările s-ar fi petrecut în ritm geologic. Apariţia telefoanelor mobile, a camerelor de supraveghere și mai apoi a internetului au diminuat amploarea fraudele și abuzurile, deoarece  se afla instantaneu.

Creșterea nivelului de trai s-a văzut și în mediul școlar. Elevii au început să primească o gustare, tot mai multe burse pe diverse criterii, rechizite și alte stimulente materiale. Integrarea elevilor cu CES este literă de lege în prezent, chiar dacă nu este susţinută financiar. Orice formă de violenţă în școală este tratată cu maximă eficienţă și rapiditate.

Chiar și pentru profesori s-au mai găsit niște bani pentru salarii, vouchere de vacanţă și chiar pentru formarea didactică. Începe chiar să se vorbească despre ,,starea de bine” la locul de muncă, în timp ce ,,Șeful” lasă treptat locul ,,Liderului” care se bazează mai puţin pe teamă și șantaj și mai mult pe cooperare și relaţii cordiale cu angajaţii.

Pare puţin și târziu, dar să nu uităm de unde am pornit.