„Eu nu caut, eu mă duc să găsesc!” (Paul Cimpoieru în dialog cu Nona Rapotan)

Interviul cu Paul Cimpoieru mi-a ridicat multe semne de întrebare. Și m-a obligat, da, am folosit corect verbul, să reflectez la ce mai înseamnă astăzi în România condiția artistului. Pentru cine urcă el pe scenă, cui se adresează, cât de efemer e actul artistic, care e relația dintre actul performat și spectator… Dar, în special, m-am gândit la ce mai înseamnă astăzi „a fi amator”. Pentru că România rămâne printre puținele locuri din lume unde contează mai mult decât orice „diploma”. Nu contează că în spatele ei se ascunde un munte de ignoranță sau că plagierea a contribuit din plin la obținerea acesteia (și nu mă refer doar la domeniul artistic).

Paul Cimpoieru nu e absolvent de studii teatrale. Deci, în opinia multora, ar fi un amator. Și atunci cum se justifică teancul considerabil de gros de premii și diplome obținute pe la diferite festivaluri/concursuri din toată lumea? Cum se justifică faptul că a fost admis cu bursă (dacă nu știați povestea, o să o aflați citind interviul) la una dintre cele mai prestigioase școli de teatru din SUA?

Am vrut să fac interviu cu el încă de la sfârșitul verii. Nu mi-am găsit răgazul necesar decât acum. Dar mă bucur că am avut parte de un dialog neașteptat de viu. Paul Cimpoieru știe să se lase condus, dar, mai ales, știe să conducă dialogul. Descoperiți-l, redescoperiți-l și… mergeți să-l vedeți pe scenă! Pentru că acolo e locul lui: pe scenă!

 

  • 10 pentru România”, „Passe-partout”, „Homo Americanus”. Rar citesc astfel de CV-uri. Așadar, ce rol are schimbarea în viața ta? 
  • Schimbarea e evoluție și provocare. Și e ceva ce-mi place mie. Să mă arunc, nu ca nebunul, cu capul înainte, dar să mă arunc cumva către necunoscut… și e o poezie, dacă o știi, cu calea neumblată (The Road Not Taken), de Robert Frost: mergi pe o direcție, dar niciodată nu știi unde duce… calea grea e întotdeauna cea neumblată. Cred că-mi place pariul ăsta, și nu neapărat din teribilism, ci datorită faptului că știu că oricând voi putea merge pe calea bătătorită, pe o cale pe care poate că am fost, chiar am ajuns până la luminiș. Îmi place să merg așa… Mai e lucru care-mi place; eu sunt crescut la țară și acolo e o vorbă, „Fă-mă, mamă, cu noroc/Și aruncă-mă în foc”. Aruncatul ăsta în foc e foarte mișto, pentru că, de fapt, atunci tu te cunoști pe tine; ești ca un tigru, începi să vezi cum sunt mușchii, cum sunt creierii, cum sunt neuronii, cum e totul. Și atunci, de fapt, te ambalezi și abia atunci ești tu plenipotenţiar; ești 300% în momentele acelea.
  • Da, dar focul are și rol de purificare.
  • Tocmai de aceea e bună aruncarea; ca să vezi dacă reziști, că poate nu-i al tău focul/locul. Altfel, dacă ai sta undeva pe țărm, unde e bine și doar te-ai uita…
  • Unii ar zice despre tine că ești nebun: ai renunțat în punctul în care cariera ta începea să se scrie cu C. Și te-ai dus spre un domeniu aflat în opoziție totală cu primul. De unde nevoia de a o lua de la zero?
  • Știu că mulți zic că sunt nebun! Când mă joc și scriu în jurnalul meu, de regulă scriu ne-bun pentru ei. Pentru mine, nu e neapărat o nevoie de a o lua de zero, ci e o nevoie de a nu lăsa sângele ăsta să meargă la ralanti; tu știi că îți clocoteste sângele în vene și nu faci nimic pe măsură, stai cu sângele clocotind, dar niciodată nu merge… ca și cum ai avea un Mercedes și îl folosești pentru a căra cu el porumbul și buștenii. Și tu știi câte poți să faci și te gândești „Băi, dar nu-i al meu drumul ăsta!”. Știi, eu sunt inginer ca pregătire, am terminat un liceu de informatică; eu chiar n-am știut că vreau să fac asta (să fie actor – n.m.). Alții au fost mai norocoși, au știut asta de mici, au crescut într-o familie de artiști și și-au zis de mici „Mă fac artist!”. Dar la mine n-a fost deloc așa; n-am fost pe scenă niciodată, n-am dansat… Poate că am ajuns aici, ca Van Gogh, la 27 de ani, prin eliminare: ăsta nu-i al meu, asta nu e pentru mine; asta nu știu s-o duc. 
  • Dar le-ai încercat. Nu ți-ai refuzat încercarea!
  • De asta zic „untake road”: vreau să-l văd, să-l știu; dacă nu greșesc, n-am de unde să știu că greșesc. Și atunci mă bag! Și  elimând, îmi zic: uite, ceva ce-i al meu! Eu nu o văd ca pe o nevoie de a o lua de la zero. Ci ca o nevoie de a fi eu cu mine însumi, nu întru împăcare!Știi, acum când am ajuns aici, aici însemnând un loc de joacă – nu vreau să-i zic teatru, nu vreau să zic lucruri mari –, e un loc în care sângele meu, mintea mea, mușchii mei, trupul meu, sufletul meu sunt toate 100%. Și atunci sunt cu adevărat fericit! Sunt ca un copil! Știi, au fost momente când m-am gândit că poate aș vrea să fur! Poate aș vrea să merg pe burtă, înșelându-l și pe celălalt, înșelându-mă și pe mine, pentru că nu mai e timp de pierdut! Dar asta e ceva ce am știut dintotdeauna! Și tot ce-am făcut a fost să mă readuc pe calea asta a mea. 
  • Chiar dacă celorlalți li se pare că sunt proiecte care se află în opoziție, de fapt ele sunt proiecte care se completează și dau adevărata ta personalitate. 
  • Chiar dacă celorlalți nu le convine, chiar dacă pe ceilalți îi doare – ceilalți însemnând aici lumea mea. Părinții mei mi-au zis: „Uite, ai bani, ai carieră, ai mașină. Ești nebun să renunți?” Îmi dau și eu seama că, din punct de vedere social, este ceva irațional să renunți și să pleci într-un necunoscut. De fapt, nu e un necunoscut, ești tu! Tu te duci cu tine! Poate că e acel foc inițiatic de care ziseși tu. Dar acum mă întorc și zic: „Sunt fericit! Sunt luptător! Sunt bine! Bucurați-vă!”. Acum, într-adevăr, sunt cu mine! Asta e ca o întoarcere. Dar da, e și durere! Și știi ce mi s-a mai spus: „Tu ce ești, coregraf? Ești regizor? Nici măcar actor nu ești!” Și da, au dreptate! Pentru că nu am diplomă! Și eu ce fac, de fapt? Nu fac nimic! Doar mă bucur de niște lucruri pe care le fac și pe care vreau să le împărtășesc! Nici măcar nu le zic: „Ascultați-mă ce am de zis!”. Nu, nici măcar asta! Am făcut asta, îmi pun inima în palmă și atât! Și o pun cu gând bun! Și dacă iese prost (pentru că iese și prost – pentru că nu știu, pentru că învăț), asta e; dar știu că pornesc cu toată inima!
  • Cum a fost să lucrezi cu Dan Puric, el însuși o persoană controversată/controversabilă? Ce-ai învățat la școala lui? Ce nu ți-a folosit/plăcut? 
  • Ar trebui să încep cu primul lucru și să termin cu același lucru. Dan Puric pentru mine rămâne un maestru, chiar dacă e o persoană controversată/controversabilă. El este o personalitate. Și ca artist… e un artist care vine de Undeva. Și e maestru pentru că e primul om care mie mi-a dat credit! Am învățat foarte mult acolo; nu vorbesc de limbaj, ci de mentalitatea muncii tale cu tine însuți. Mentalitatea artistului de a urca muntele, urcuș care nu se termină, de fapt, niciodată.Tu mori urcând muntele. Dan Puric, cumva, și-a cizelat un limbaj, a mers mai departe. E ceva ciudat: faptul că eu am venit acolo ca un neactor, ca un suflet total nou, am crezut în cuvintele astea și le-am luat ca atare. Poate că asta m-a și salvat! Ceilalți, fiind actori și auzindu-l: „Copii, sacrificați-vă! Arta cere totul!”, poate că nu au crezut totul și au mers mai departe cu motoarele turate. Am învățat în companie și ce nu trebuie să zic și ce nu trebuie să fac. Am învățat lucruri pe care acum încerc, cumva, să nu le repet. Acum însemnând când eu lucrez cu alți oameni; pentru că eu încerc să fac să meargă o companie [Two of us, companie al cărei fondator este, alături de Ana Pepine], cu prieteni, cu oameni cu care vreau să fiu pe (aceeași) orizontală. Încerc să nu mai repet aceleași greșeli.
  • Știi ce-a făcut, de fapt, acolo Dan Puric? A creat o grădiniță, un loc de joacă unde ai voie să greșești. Mi se pare că în lumea de astăzi nu mai există laborator, nu mai există „Da, măi, ai voie să greșești!”.El venea și ne spunea: „Copii, aveți tema următoare!”: tema însemnând ceva de mișcare, de dans, de creație. Unii făceau, unii nu făceau, ca la școală. Dacă el mi-a dat o temă, eu veneam cu zece teme lucrate. De ce? Fiindcă era dragul meu! Aici a fost câștigul! Eu nu făceam pentru Dan Puric! Au fost dimineți atât de frumoase! El venea să lucreze, culmea (de asta și zic că e o mare personalitate artistică), venea și se antrena mai mult decât toată toți la un loc. Când venea el, eu nici nu vroiam să mă vadă, mă ascundeam după colț și-mi făceam repetiția. De ce să zic: „Domnul Puric, uitați-mă, sunt aici!” Nu era pe condică! Era pentru tine și pentru sufletul tău! Și cred că asta, cumva, m-a salvat! M-a salvat în sensul că am luat cu mine credința lucrului, am luat cu mine disciplina, m-am întâlnit cu Ana Pepine, colega mea și partenera mea de scenă de acolo, cu care am gândit la fel, am mers mai departe. Atmosfera asta dată de „Da, măi, faceți! Creați! Aveți voie să greșiți!” a fost mare lucru!

 

  • Bursa în SUA: șansă sau firesc? Cum ți-a fost în New York? Ce-ai dus cu tine acolo, ce-ai lăsat acolo, ce-ai adus acasă?
  • Trebuie să o luăm pe bucăți! Eu, Paul Cimpoieru, spun că viața este un șir de miracole!Eu, Paul Cimpoieru, spun că și viața ta e un șir de miracole! Câteodată noi nu ne mai dăm seama! Dar eu știu asta despre mine și pot să mărturisesc! Dumnezeu e acolo! Viața mea așa e făcută: „10 pentru România”, „Passe-partout”, ingineria, bursele, The Actors Studio, premiile, totul. Dacă e să fac ceva, o fac cu gândul că și tu trebuie să știi că există miracole! Asta ține cumva și de aruncatul meu în foc. Eu nu caut, eu mă duc să găsesc! Eu dacă mă duc în America, mă duc ca să reușesc! N-am dubii! Șansa e ceva firesc la mine! La fel și cu miracolul, și el e ceva firesc în viața omului, dar doar atunci când omul crede în miracole. Când faci un pas spre foc, când te arunci în foc, vine Dumnezeu către tine; dacă am avea timp, ți-aș spune toate câte mi s-au întâmplat. Mă dau jos din autobuz în Focșani și mă duc și bat la o ușă: „Eu în seara asta vreau să joc aici! A, bine ați venit, domnule actor!”. Nu mă știa nimeni! Așa mi se întâmplă mie lucrurile. Ajung în SUA și eram un fel de voluntar la un teatru și tot ajutând oamenii să intre, teatrul primește o scrisoare: „Sunt una dintre cele mai mari producătoare, am fost peste tot prin lume, am văzut mii de spectacole, dar nicăieri n-am văzut un voluntar cum îl aveți voi! Era un om cu barbă și cu un accent greșit, dar era o bucurie!”. Ei, omul ăla, producătoarea, m-a văzut pe mine! Dumnezeu îți dă atâtea! Fă tu pasul ăla! Și americanii au o vorbă: „Cere-mi ceva!”. Și tu nu ceri! Cere-ți, cumva, ție: vreau să fac!

Bursa a venit după ce am fost invitați (noi, adică spectacolul Two of us) să jucăm în două festivaluri, Washington și New York – festivalul de teatru contemporan. Și acolo m-am dus și am bătut la ușă; e povestea reală! E incredibilă! Vreau să învăț aici! Nu primim, e The Actors Studio, uși închise, circuit închis. Cine ești tu? Eu? Nonverbal! Nu există! Strasberg n-are treabă cu nonverbalul. Dar eu vreau să iau metoda, să o pun în dans, să o duc mai departe. Nu ne interesează! Mă întorc în țară și peste trei luni primesc mesaj: „Board-ul s-a întrunit și a hotărât să te invităm aici. Ar fi interesant ca după 70 de ani să deschidem ușile.” Wow! „Dar, știți ceva? Eu nu pot veni acum! Am turneu!”. Ceea ce era adevărat: aveam turneu în Turcia și în Grecia cu Zilele României. Nu mai puteam pleca! Nu mai pot veni la voi! Ești nebun? E The Actors Studio! Mi-au sărit toți prietenii în cap: ești nebun! Bine, uite, îți mai dăm o șansă: peste trei luni, când îți termii turneele, vino atunci! Poate că da, o să vin! Au pus mână de la mână toți prietenii mei și au dat fiecare cât a putut ca să-mi pot lua bilet să ajung la New York. Deci, șansa e ceva firesc!

 

  • Deci, ți-ai dus prietenii cu tine acolo?
  • Da, întotdeauna! De aceea cred că m-am și întors de acolo!
  • Și ce-ai lăsat acolo?
  • O anumită ușurință de a face lucrurile. Acolo când ești bun ești și recunoscut! Și acolo e greu, dar pragmatismul lor e atât de al nabii, încât dacă cineva e bun îi spun imediat: hai, vino încoace! Și nu e vorba despre faptul că ei câștigă de pe urma ta, dar pe ei îi excită chestia asta de a găsi, de identifica noi valori, un nou val, o nouă chestie!
  • Și acasă ce-ai adus? 
  • Nerenunțarea la vise, cu asta am plecat, cu ea m-am întors!

 

  • Revenind în țară, ai regăsit o lume: la fel, schimbată, decimată, sau cum altfel?
  • Am venit în țară cu tot cu vlaga, cu pofta de luptă, de a face compania… și, când am ajuns, compania lui Dan Puric nu mai exista, se pierduse sediul, oamenii nu mai aveau unde să-și țină lucrurile, toți erau rătăciți. A fost groaznic! Și-am zis: ok, trebuie să faci ceva! N-ai o casă, nu exiști! Și asta încerc să fac acum: să avem o casă a noastră, să avem o sală de repetiții, unde să poți să stai să mănânci, să te duci noaptea să repeți. Dar e un proiect independent, e proiectul meu. Și asta mă costă! Dar nu mă plâng! E o luptă pe care o duc! E un proiect pe care încă îl duc! Nu mă las! Încă mă încăpățânez! Știi ce e ciudat? Venisem cu premii, avusesem o perioadă bună, luasem o medalie de aur, un Grand Prix undeva prin Rusia și tot băteam pe la uși! Uite, ARCUB, am un spectacol, e gata făcut, nu te costă nimic, vreau doar să-l joc. Doar lasă-mă să-l joc.Mă duc la Bulandra: „Vreau să joc! Mamă, ce frumos e! Caută-mă peste o lună!” Așa a fost! Dar îți obosesc aripile. Am plecat în America dintr-o oboseală! Mie mi-a obosit entuziasmul în România tot bătând la uși. 
  • Cu „Homo Americanus” ai reluat călătoriile prin țară/lume. Îți place călătoria ca stare? Te definește? 
  • Da, mă definește! Fiindcă mi se pare că e ceva sociologic, antropologic, de fapt. Cunoști și descoperi omul! Și pe tine prin celălalt! Eu n-am școală, dar am jucat pe atâtea scene, prin toată lumea, India, China, Rusia, contexte diferite, public diferit, Albania, Kosovo, America, încât mi se pare că am o școală de teatru făcută pe scenă și este o școală de viață foarte bună! De acolo de pe scândură îl vezi pe turc cum își face rugăciunea și te dai în spate și-ți zici: „Ok, fă-ți rugăciunea și după aceea mă ajuți!”. Am fost în India unde am văzut ce înseamnă să respecți… ei, toate acestea pe mine m-au învățat.
  • Călătoria? Da, mă definește!Și mai e ceva! Pe mine călătoria mă rupe de contextul social, mă taie, cumva, de la factura lumească. Pentru mine e o rezidență în care am timp să gândesc alte lucruri. Mă suspend. Aici, în lumea obișnuită ai nevoie de toate acestea: să faci PR, să dai mesaje, să plătești chiria, să faci spectacole. Încerci să fii all in one, ceea ce te determină câteodată să dai chix, că e imposibil să nu greșești. Orice turneu te scoate din rutină și te trimite într-un fel de rezidență de gândire; de aceea Homo Americanus s-a născut în trei săptămâni.
  • Cum reușești să împaci nevoia ta de schimbare cu viața de familie? Știu că artiștii au alt bioritm, funcționează după alte criterii decât cele ale claustrării rutiniere dată de cotidian. 
  • Cred că niciodată n-am vrut să le separ, deși nu mi-a ieșit să le țin împreună.N-am vrut să separ, pentru că eu nu pot să zic că sunt artist. Eu nu sunt actor. Eu sunt un om. Și inima ta de om o iei peste tot, o duci în teatru, o iei acasă. Nu poți să zici: acum, la momentul acesta, teatrul este separat de viață. Poate că n-am știut să gestionez situația. Stau și mă gândesc că ce am acum poate să dispară: îmi rup un picior, îmi sparg dinții, s-a terminat cu teatrul! Dar nu mi-e frică! Și asta e un lucru mișto, care mă definește, acel necunoscut cu care începurăm: nu mi-e frică! Eu merg mai departe pentru că știu că am puterile să o faci și dacă mă apuc acum de geografie, de inginerie, de orice altceva, pot duce! Și atunci inima mea va fi acolo! Familia mea va fi acolo! Acum, cumva, Maria mea e cu mine, e acolo! A fost cu mine peste tot prin țară; când am fost în Dobrogea (am avut o tabără artistică – DRAM DRUM – Autobuzul Veseliei) am luat-o cu mine. Cred că dacă ești sincer cu tine ești la fel în toate: „Iubește și fă ce vrei!” (Sf. Augustin). Inima o duci oriunde, totul e să o iubești!

 

  • Ce-mi place foarte mult la tine este implicarea în proiecte educaționale. Asta înseamnă că ești unul dintre cei care conștientizează faptul că „schimbarea” noi trebuie să o provocăm. Cum îți este atunci când lucrezi cu cei mici? Cum îi găsești? Cum îi ajuți?
  • Am predat, la un moment dat, vreo patru ani la rând, la un teatru de copii din Viena. Era un fel de pension pentru copii, o formă de ducație alternativă. Foarte deștept concept, care era finanțat de stat! Eu eram trainer pe nonverbal. La un moment dat m-am întors în țară cu același gând, să fac și aici același lucru. Dar cei de aici înțeleg totul ca pe o distracție, ori eu nu vreau să-i distrez la afterschool. Eu vreau să fac cu ei chestii serioase. Și eu pot să le zic: „Dacă vreți, putem să facem cea mai tare trupă de teatru din licee. Dar trebuie să lucrăm împreună.” Eu am această dăruirepentru șansă. Eu am avut șansele mele date de Dan Puric, de Actors Studio, mi-au dat viață, mi-au dat o șansă, mi-au creat contextul. Eu sunt primul care zic asta: toți au nevoie de această șansă! Ok, nu știu să lucrez cu copiii, dar cu ei poate lucra Vera, care se pricepe, sau Ionel, cel care lucrează în școli, sau Silviu Oltean, cel care lucrează cu deținuții. Noi (Two of us) suntem implicați în tot felul de proiecte sociale. Mie-mi place să lucrez cu adolescenții, simt altă energie. Dar, doar dacă știm că putem merge înainte!

Bine, n-ai nici o siguranță! Sunt conștient că mâine se poate termina totul! Dar mă refer la atitudine! Eu iau în calcul că totul se poate termina mâine, inclusiv pentru mine: s-a terminat piesa, ies în stradă, m-a călcat mașina, s-a terminat. Dar atitudinea mea e că fac spectacole care să rămână, să se joace și fără mine. La fel și cu trupa: dacă ne vedem la Pionerul, acolo unde avem și sediul, ne vedem ca să creștem, ăsta e gândul. Primeam oferte de genul „Nu vrei să lucrezi cu copii? Uite, câștigi un leu! Dar nu mă interesează asta! Mai bine nu iau, nu fac! Da, dar iei un ban ușor!”. Nu, pentru mine implicarea e totală! Ca trupă, sunt oameni care deja s-au format, și-au dezvoltat abilitățile.

 

  • Ai spectacole one-man-show, dar și spectacole în care joci, faci regie, eventual scrii și scenariul. De unde nevoia asta de a control? El este în spatele tuturor actelor tale artistice? Sau vine și dintr-o altă pasiune a ta, artele marțiale?
  • Eu o duc undeva și mai în spate. Shakespeare spune că suntem suma tuturor viselor noastre. Dar eu zic că noi suntem suma drumurilor de până aici. Faptul că am fost inginer mă determină să gândesc logic; sunt foarte atent la detalii, am multe chestii care țin de inginerie. Pentru mine, spectacolul  e ca un șantier, și, culmea, îmi place. Nu e neapărat nevoia de control. Gândesc matematic: intrarea, lumina, echipa pe unde ar trebui să fie… Eu le văd ca pe un șantier și e ceva ce-mi place. Revin la oameni… ca să nu repet greșelile făcute de alții (apropo de maeștri) și ca să nu cad, mă duc și le zic: veniți și spuneți-mi, certați-mă, știu că pot greși, știu că pot să nu am dreptate, știu și că știu câte ceva datorită experienței, dar mă interesează adevărul scenic.Caut adevărul dintre noi, fie că e vorba de o relație de prietenie sau de o relație artistică. Cu Ana Pepine, cu care lucram la patru mâini, eram ca frații, dar ne băteam într-una, în sens artistic. Și așa e când ești cu cineva în care ai încredere și care știe că nu ai gând rău. Și mai e ceva ce am preluat de la Dan Puric: tu faci rolul ca tine, eu mă dau în spate. Fiecare își face rolul, cum ar fi să vin să le spun celor tineri, care sunt mai antrenați ca mine, cum să facă? Eu zic că e o viziune de ansamblu pe care mi-a dat-o gândirea logică.

 

  • Ești în punctul de maxim al carierei tale artistice sau mai ai de crescut/acumulat? Nu mă refer la potențialul creator!
  • Eu sunt en retard, sunt undeva prin primăvara vieții, prin mai; de aceea greșesc și fac multe prostii! (și râde) Îmi reproșez greșelile dacă fac rău celor din jur, dar dacă eu mă împiedic știu că mă ridic. Dar mă ridic cu lecția învățată.Dacă îi trag și pe alții după mine… e ca și în viață; contează că  gândul tău e bun.

Mă întreabă lumea ce sunt premiile pentru mine. Sunt doar faptul că nu sunt din greșeală aici, acum, în România.

 

  • Ocolești experiențele trecutului, le uiți în sertarele memoriei sau te folosești tot timpul de ele pentru a crea ceva nou?
  • Eu am caiete acasă în care îmi notez idei; dar nu mă duc în jurnal. Ideile le pun acolo ca să dospească. Am caiete de notițe în care-mi pun privirea, gândul, emoțiile artistice, tot ceea ce am simțit și se face un fel de material de genul „din când în când trec pe acolo”. Woody Allen zicea: te întorci la sertarele tale, pentru că sunt ale tale, sunt vii. Iar Borges spunea „Cărțile sunt scrise din cărți”. Trecutul e al tău; eu sunt un om foarte prezent, sunt aici,nu sunt nostalgicN-am nici o legătură nici cu viitorul, fiindcă știu că nu-l am. Pentru că n-am nici o garanție. M-au sunat de la ING: „Domnul Paul facem o asigurare pe 10 ani?”. „Îmi garantaţi mie că o să fiu la fel peste 10 ani?”.

Sunt un om care încearcă să fie prezent aici, dar da, fără lumea mea (fără Oltenia mea, fără părinții mei, oamenii mei, adică prietenii mei, fără mamă, bunică) nu sunt nimic. Se zice la rugăciune că „Prin mine trăiesc toți morții mei” și, cumva, la fel, prin mine sunt și viii mei cu mine. Și eu la fel pentru ei.

 

  • Cum ești ca spectator? Îți place să mergi să vezi spectacolele colegilor tăi? Îi susții, îi încurajezi, îi critici, le spui ce-ar trebui să mai lucreze? 
  • Sunt pro critica constructivă, pro gând bun. La fel cer și pentru mine, la fel dau și eu celorlalți.Sunt foarte curios, fiindcă dacă aș rămâne în cercul meu aș avea senzația că sunt bun și nu e așa. Trebuie să ieși în lume, să compari, să vezi. În America am avut un coach incredibil: „Tu ce vrei să fii? Regizor? Actor? Du-te mai întâi să vezi expoziția aia, du-te să asculți Kenny Rogers, citește cărțile astea, uită-te la filme, caută fotografii, dar du-te! Și apoi o să-ți iasă totul!”.  Vreau să văd Afrim, vreau să văd ce-a făcut Mazilu, chit că nu sunt pe sufletul meu, chiar dacă nu sunt pe direcția mea, dar vreau să le văd. Așa-mi dau seama ce trebuie să fac și ce nu trebuie să fac. Suntem atât de personali, încât n-avem cum să semănăm.

 

  • De ce actor/artist și nu altceva? Pentru că mi-e îmi este foarte clar că acum, în momentul acesta, poți fi orice, poți avea o mie de alte opțiuni. 
  • Ai văzut că nu a fost o opțiune, că viața alege pentru tine? Fiica mea a fost întrebată la școală ce meserii au părinții ei; la tata n-a știut să zică că e artist sau actor și a spus: Tata e actrist! Mi se pare cel mai bun nume! Nu știi ce e! E o zodie dintr-asta nouă…Sunt doar un om și atât timp cât sunt întreg la cap și la trup și că am putere de luptă; lupta însemnând visul, credința, ceilalți,  din punct de vedere social, atunci nu risipim timpul.
  • De ce oltean și nu român? Crezi că e vreo diferență? 
  • Da, pentru că oltenii vorbesc cu perfectul simplu și la noi se spune că suntem simpli și perfecți! 🙂 (și îmcepem să râdem amândoi) De ce oltean? Pentru că am căutat în arborele genealogic și am văzut că timp de vreo șapte generații n-a ieșit nimeni dintre ai noștri din spațiul ăla dintre Olt și Jiu.

 

  • Ești primul oltean plecat de acasă! 
  • Știi că nu mă dau plecat? Vorbesc la fel ca acasă; îmi place câmpia aia nesfârșită, morganatică. Dar, trecând peste glumă, evident că sunt român. Peste tot în lume. Poate că e vorba de copilărie, de trecut. Unul dintre maeștrii mei e bunica mea, bunica Iula, cu o înțelepciune a pământului care bate orice alt maestru, îl bate pe Puric, îl bate pe Pleșu. Și al doilea maestru pentru mine este Maestrul Tzu, de la arte marțiale. El îmi zice, vorbind fără verbe: „Ce bine, ce bine? Ce înseamnă să fii bine, să fii cel mai bun? Ce bine dacă tu nu iubire?” Sau: „Paul, tu stai! Nu bine, lacul pute. Tu curge? Apa crește!”. Sunt alegeri în viață pe care trebuie să le faci. Alaltăieri m-am întâlnit cu el și-mi spunea: „Tu nu supărat. Acum ceai și pâine, mâine biscuiţi, poimâine ciocolată, a treia zi whiskey, după care avion.” De fapt, eu știu asta: viața asta o ții, cumva, cu ceai și pâine. Și o să vină și timpul pentru ciocolată. Să-ți ții visul și puterea de luptă cu dragoste. Cu dragostea le ții.

 

  • Dezvoltând idei, dezvoltăm minți. Da sau nu?
  • Altfel de ce am fi aici?
  • Domeniul artistic este un apendice al vieții noastre sociale sau este o necesitate? Tu, parte a fenomenului, cum vezi actul creației?
  • Uite, de exemplu, lucrul cu copiii, proiectele educaționale. Când lucrezi cu limbajul nonverbal, n-ai nimic (nu obiecte / nu recuzită/ nu cuvinte care să descrie), ai doar spațiul. Și, totodată, creezi orice! N-am pat, dar fac un pat; n-am pahar, dar fac un pahar. Limbajul nonverbal are puterea de a crea și de a elibera imaginația.Mi se pare că lucrând cu ei, copiii, le dăm un fel de aură și le arăți că „doar aici e totul” (și arată cu mâna spre cap). De asta zic: poți să pierzi mașina, poți să pierzi jobul, ce-ai aici (în cap) nu poți să pierzi. Aici trebuie să ne întoarcem, aici însemnând și mintea. În ziua de azi devine o necesitate domeniul ăsta artistic. Și mai e ceva; pe lângă faptul că dezvoltă mintea, devine și o necesitate etică. Pentru că artistul are și voce socială! Artistul e o voce pentru cetate. Când te duci la spectacol și te întrebi ce te mână în luptă pe tine ca artist, pe tine ca regizor, ca actrist și  îți dai seama cât e implicare din partea ta.
  • Ai simțit vreodată că nu mai vrei să joci? 
  • Eu nu mă văd pe mine ca actor sau ca regizor. E atât de mare bucuria să simți, să împarți, și de fapt, bucuria îți vine de la celălalt care vine și-ți spune că e despre el, că e povestea lui.Publicul din India, din China, de peste tot e la fel de empatic și asta te face să mergi mai departe. Dacă poți să dai ceva, să împarți ceva, asta te ține acolo. A simți că nu mai vrei, apropo de obositor, e ca în fiecare zi când bați la uși și spui „Vreau să joc!”, „Vreau să joc!”… dar nu te milogești, ci cu atitudine, pentru că tu-ți ştii valoarea; tu nu implori, tu spui „Vreau să arăt” și știi că dai. Și când primești răspunsuri de genul „N-avem nevoie!” obosești. Homo Americanus despre asta este – mă întorc înapoi dacă nu mai ai nevoie de mine!

 

  • Ce înseamnă pentru tine eșec?
  • Eșec sau ratare? Că sunt lucruri diferite.Dacă mă gândesc la viață… e ciudat. Îl citeam pe Paleologu și mi-a rămas asta în cap: ratarea e o decizie proastă luată într-un moment oportun. Și asta ar fi ratarea. Ratare poate fi întoarcerea mea acasă din America, o ratare poate să însemne renunțarea mea la inginerie ca să vin aici. Dar bunica mea zice așa: „Muică, eu și când pierd, câștig!”. Ei, pe mine asta m-a urmărit tot timpul! Ok, m-am împiedicat, dar știu că a ieșit bine. N-am fost la Lincoln Center, dar am făcut „Unirea” [unul din spectacolele recente cu care Paul și trupa lui merg prin școlile din București] și copiii se bucură de el. Da, poți să zici că nu se compară. Dar eu zic că momentul prezent e aici și acum și dacă e mai bine, atunci ăla e câștigul. Eșecul e aici și depinde de atitudinea ta. Eu, ca inginer, pot să iau în calcul: piesa aia n-o să meargă, aia n-o să funcționeze, e nevoie de altceva. Dar, ca atitudine, nu cred că mai sunt inginer, pentru că-mi zic: „Nu, domnule, merg cât mă ține funia!”. Și dacă n-ai avea atitudinea asta că se poate, că miracolul există, că visul este, că iubirea este, ai sta acasă. De asta zic că m-am gândit de multe ori la eșec și mi-am zis „Băi, al naibii eșec, dar care eșec?!”. Ar fi o minciună să zic că n-au fost. Ba da, mi-a fost frică; ba da, am căzut, ba da, am ratat, am făcut rău în jur; dar toate astea le legi, înveți și te miști și te miști și te miști… Și cred că mori urcând muntele ăsta! Dar măcar să zâmbești.

 

  • Știu că astă vară ți-am spus că tare aș vrea să te văd într-un nou one-man-show. Există un astfel de proiect în lucru?
  • Ar trebui să aibă premiera în decembrie. Homo Americanusîl simt și l-am gândit ca un triptic.

Trebuie să zic asta: la Lincoln Center aveau șase spații; terminasem spectacolul și vroiam să-l joc; la Lincoln Center mi s-a spus că poți să-l joci, dar peste un an de zile. Cum, peste un an de zile? Eu vreau acum, cât sunt încă bun! Dar cine ești tu? Eram să zic ceva… dar le-am spus că știu că sunt bun și că asta contează! Ești nebun, la Lincoln Center sunt programate spectacolele pentru trei ani de acum înainte! Îmi pare rău, eu mă duc acasă să joc spectacolul! Deci, sunt un om al prezentului.

M-am întors din America cu un spectacol gândit și făcut acolo integral, dar nu se întâmpla nimic. Tot băteam la uși, dar eu sunt omul care nu renunță, mă dai pe ușă afară, intru pe geam. Și nu în sensul de obrăznicie, ci îți cer doar curiozitatea de a vedea ce aduc. Voicu [Rădescu] și Roxana și toți cei de la Green Hours au zis „Un spectacol făcut în America? Da, vrem să-l vedem!”. N-au zis că vor să-l și ia [în stagiunea lor]. De atunci totul a mers atât de mișto! Totul e pe încredere; n-am ce să fur, n-am de ce să fur.

Acum Green Hours se pregătește să aniverseze 20 de ani de existență. Și reiau toate marile lor spectacole. Și mi-au spus că ar vrea să fiu și eu parte din sărbătoarea lor. Homo Americanus pentru mine e un triptic format din spectacolul deja făcut și celelalte două: Homo Amoroso (de la Homo ludens, dar cum pentru oamenii din ziua de astăzi ludens nu prea mai înseamnă nimic, am pus accentul pe amoroso) și Homo Deus.

Atât zic pentru acum. Am nevoie de o rezidență. Pentru că am nevoie să mă închid puțin. A fost o perioadă foarte grea, proiectul cu școlile din Dobrogea, spectacolul cu Unirea din școlile din București, „Curcubeul poveștilor”… sunt la limită. Am nevoie, acum, în perioada asta, să mă întreb.

  • Unde te pot vedea spectatorii în următoarele luni?
  • În Drumul mătăsii, la Raposodia, în Unirea, spectacol itinerant în școli, în „Curcubeul poveștilor” la Teatrul de pe Lipscani, în „Homo Americanus” pe 10 noiembrie, în cadrul FNTI. Și în decembrie, la Green Hours, dacă-mi iese povestea.

 

Interviul a apărut inițial pe https://bookhub.ro/eu-nu-caut-eu-ma-duc-sa-gasesc-paul-cimpoieru-in-dialog-cu-nona-rapotan/

Articolul precedent
Ontologia diferenței / Alain Milon
Articolul următor
„Rolul nostru, asumat, este de a fi un propagator al implicării civice” / Bogdan George Silion

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu