Imaginea: Vase de ceramică Majiayao  cu decorațiuni curbiliniare (3300-2200 BC), China

Ideea unui om este o contemplație. Viața unui om este o ideologie plănuită încă din timpul când acesta fusese doar un plan. Eu am fost doar o idee din idealul care trebuia să devin. Nu mi-am atins potențialul maxim.

„De unde știi?”

Pur și simplu o simt.

Eu sunt ca o floare perenă – una care trăiește doar pentru a-i face pe alții fericiți. Uneori mă gândesc că am fost creată mai mult pentru ceilalți decât pentru mine. Ca și restul, am doi ochi, o gură și o față ce arată o poveste. Dar dacă aș fi putut alege, aș fi vrut să am pielea albastră – ca sentimentul de libertate, de creație, de zâmbet. În schimb, port o piele plictisitoare, plină de vânătăi și semne de la aventurile din copilărie – mereu planuri proaste, dar mereu vii. În suflet, am un monument asemenea templelor de pe Acropole, dar care nu este închinat nimănui. Doar Celui de Sus. Un templu nevrednic, poate, dar sincer. În jurul lui, grădina florilor de „Nu-mă-uita” și o seră cu puieți de smochin, ce cresc cu răbdare, ca simbol al renașterii de după moartea spirituală – o moarte care vine nu o dată, ci în fiecare dată când uit cine sunt. Îmi place să zâmbesc. Să cânt în gând odată cu vântul. Să privesc oameni în autobuz și să le inventez povești. „Femeia cu pulover roșu și ochelari rotunzi pare serioasă. Se duce la o întâlnire importantă? Nu. Fusta ei florală și abțibildurile de pe palton îmi șoptesc altceva. O educatoare. O mamă. Se întoarce acasă. Va deschide ușa și va fi îmbrățișată.”
În ochii altora, regăsesc părți din mine. Iubesc să scriu, să dansez cu un condei și o călimară de cerneală, să pictez cuvinte pe hârtie, ca niște hieroglife – simboluri ale unei patrii nevăzute, iubiri netrăite, eroi uitați care încă trăiesc în mine. Iubesc să iubesc. Să mă simt iubită. Să ofer acel sentiment curat și greu de explicat, ca o ofrandă adusă unui ideal. Când iubesc, ofer toată grădina, toată sera, tot templul meu. O dăruire completă, uneori dureroasă, dar mereu reală. Simt, deci exist. Și uneori plâng. Cu lacrimi de lună plină și parfum de lăcrămioare. De ce aș plânge? Sunt tânără. Am lumea înainte. Și totuși… „Pentru a uda plantele din interiorul tău și de a te bucura de liniștea de a te elibera de griji.”

Asta sunt eu. O idee. O ființă între lumină și umbră. Poate nu un ideal împlinit. Dar simt. Văd. Creez. Și mai ales, iubesc.

Iar asta, poate, este suficient.