Ilustrație: John W, Waterhouse, Diogene (ulei pe pânză, 1882)

Eul – întrebări și accente

Orice ființă are eu? Oamenii, mamiferele, ori în genere vertebratele, peștii, sau poate chiar și nevertebratele, plantele, bacteriile, virușii?! Poate exista o unitate a vieții atâta timp cât unele ființe produc suferință altora, ori se hrănesc cu ele? Există deci euri superioare? E omul privilegiat în această privință? Sau dimpotrivă? Cine se hrănește cu noi? Sunt astfel de gânduri fără sens? Copilul își pune asemenea întrebări și se înspăimântă. Răspunsurile, argumentele, contextele, după ce se ramifică exponențial, se întorc în același punct: suntem martorii dar și actorii neputincioși ai apariției și dispariției noastre și a celorlaltor ființe, suntem efecte animate sau cauze inauguratoare?

Angelus Silesius, citat de Schopenhauer în Lumea…, surprinde printr-o viziune contrară discontinuității aparente a ființei, susținând că Dumnezeu nu ar putea rămâne viu dacă omul ar fi pieritor. Ceea ce îl face pe Schopenhauer să pluseze, spunând că dacă cea mai banală ființă ar dispărea cu totul, atunci întreaga lume s-ar transforma în neant. Dimpotrivă, primii filosofi naturaliști (Anaximene, Anaximandru) cred că ridicarea din indistincția naturii, ca individualitate, e plătită cu prețul necesității morții individualului. Și atunci nu pot exista decât ființe efemere.

Chiar dintr-o perspectivă reducționist-evoluționistă, ar fi de mirare să ni se spună că eul e pieritor (indiferent ce făptură l-ar poseda), de vreme ce elementele de bază ale fizicii, spațiul, timpul, energia, impulsul, momentul cinetic, spinul electronilor, caracteristicile microparticulelor etc., se conservă fiecare la scara sa, creând simetrii în univers. N-ar trebui de aici găsit că o structură vie e guvernată de vreun principiu energetic sau informațional de conservare, precum elementele fizicii? Oare viața (sau conștiința de sine!), culmea „evoluției”, e atât de săracă și fragilă, încât se stinge cu totul, ca și cum n-a fost, dar nu și mișcarea vulgară care i-ar fi dat naștere? De ce electronul sau bosonul ar fi o realitate și eul o convenție, o speculație? Eul, particula subtilă a lumii, apare și piere odată cu carcasa sa protectoare ca și cum nu ar fi existat niciodată? De ce să nu admitem că energia spirituală își are locul și sursa ei, iar eurile, după etapa lor de manifestare materială, au la dispoziție resurse naturale de viață fără sfârșit? E ceea ce îndrăznesc să presupună, prin metode încă rudimentare, unele teorii neurofiziologice actuale, care certifică o continuitate a eului după existența terestră.

Admițând că eul este o structură energetică specială, rămâne întrebarea dacă vine dintr-un dat supra-natural, sau e numai o întâmplare (epifenomen) și rod al naturii bio-fizice. Este eul încununarea unei evoluţii, cum susţin materialiştii, ori un germene spiritual, extra, meta-terestru, cum susţin teosofii sau misticii? Dacă un animal nu e un eu, atunci de la ce punct al evoluţiei se poate vorbi de apariţia eului? Prin ce anume un eu uman are un alt statut decât entitatea individuală a unui alt mamifer, a unei bacterii, flori, sau furnici? Leopardi, în perioada aşa-numită antiidilică a ultimilor ani de viaţă, scria: „De om nu-i pasă firii/ Mai mult decât de-o biată/ furnică/; şi de-n noi mai rar ca-n ele/ se-ntâmplă de loveşte,/ e numai fiindcă omul/ mai greu decât furnica se-nmulţeşte” (Ginestra sau Floarea deșertului, trad. Eta Boeriu).

Eul se poate pierde, cineva poate să nu mai fie un eu, dar să existe în continuare, într-o formă distinctă, într-o potență ori o durată inconștientă? Atunci ce ar face ca acea ființă să existe, să fie ea însăși? Din ceea ce vedem împrejur și în noi înșine, orice eu are o existență precară, limitată și relativă, eul apare grevat de existența plenară, fără vreo garanție sau certitudine. La urma urmei: de ce există eu mai degrabă decât nimic? Întrebarea fundamentală a metafizicii e înglobată firesc de problematica eului: o lume fără niciun eu rămâne lipsită de raporturi cu existenţa, natura sau creatorul ei; fără vreun eu rațional, n-ar mai exista nicio întrebare.

*

Biologic eul nu se poate localiza, nu există loc al eului (cu toate estimările de tipul: eul ocupă câţiva centimetri cubi în cortexul occipital). De  fapt neurofiziologii când spun eu, se gândesc la conștiința de sine, eul nu se poate extirpa. Eul ca manifestare a vieții e o verigă a holosului închisă într-un înveliş corporal. Până în intimitatea ultimei celule există o unitate lansată şi disipată în spaţiu şi timp, aparent independentă de orice centru de coordonare. Eul e o substanţă inefabilă de negăsit nicăieri, în om sau în afara lui. Chiar „legumă” fiind, rămân eu. Nu un simplu corp, ci altceva cu un început și un sfârșit aparent material, în fond, indiferent de materie, de faptul că un organ poate fi luat și mutat în alt corp. Transplantul de creier ridică o problemă insolubilă teoretic, de tipul paradoxului mulțimilor: eul conține creierul sau creierul conține eul? E deajuns să trasez niște cercuri precum în demonstrațiile silogistice și să ajung la crase invalidări ale naturalismului, numai pe baze logice. Sau altfel: dacă extrag un creier și îi asigur condiții de întreținere pot spune că am de-a face cu un eu? Că pot avea discuții serioase ori amuzante, că ne putem împărtăși impresii? Nici măcar sentimente inteligente, voi discuta cu un zombi somnanbul, cu un apendice rațional. Pot spune cel mult că eul e simultan cu un dat bio-psihic și că aici apare o dependență unilaterală: se poate concepe un eu fără creier, nu și un creier fără eu, independent de un eu[1].

Întrebarea rămâne: ce este acel lucru pe baza căruia îmi percep individualitatea? O idee înăscută? Reflex al cărei realități? Un mecanism așa cum sunt senzațiile? Dar și senzațiile depind de un substrat viu, de neexplicat în termeni bio-chimici și fiziologici. Niciun laborator nu a reușit (și nu va reuși!) să implementeze un artefact cu un simț, darmite cu o conștiință. Rămâne revelația constantă de sine ca un mediu continuu al unității ființei: eu sunt eu. Cum de eu sunt eu? Deodată, din nimic s-a născut, a apărut acum chiar acest eu? De ce eu şi nu altceva, altcineva, altfel? Aş mai fi fost (eu) dacă anumite evenimente nu s-ar fi produs întocmai în istorie sau aiurea? Eul deţine deci vreo calitate anterioară apariţiei sale? Dacă nu, atunci eul e clipa. Dacă da, atunci de unde vin? Există un mediu (așadar metafizic) care perpetuează eul? Covârșitor e sentimentul că sunt, că existenţa mea e mai mult decât o stare tranzitorie, o certitudine! Că până la sfârşit, ceva, cineva, va fi, va primi sentința apăsătoare a faptului „eu sunt eu”; realitatea strivitoare a existenţei asupra a ceea ce numesc eu – eul inaugurat de o catastrofă indelebilă generatoare de neîncredere-neputinţă-resemnare, de o imposibilitate a puterii de a înţelege faptul incomensurabil: eu sunt acesta! Ceea ce ai simți dacă o vrăjitoare rea te-ar transforma într-un animal, devenind un om lăuntric într-un corp străin, situație de neimaginat…

Există momente în care m-aş debarasa imediat de această apăsare. De un astfel de eveniment bine înfășat în infinite scutece dar fără niciun miez, ca foile de ceapă. Acest eu, rupt din nelocalizat, din neraportat, din neutru, din stabil, imuabil, din tot, din unu, din nimic, aici unde nu sunt singur, dar singular. Oare întorcând pe față și pe dos sentimentele mele inteligente voi putea spune ceva despre ce nu se poate spune? Am la îndemână ipoteze filosofice, metafizice, neverificabile, sau altele științifice, ipotetice, ușor de regăsit și de introdus în trăirile, gândurile, reminiscențele unui filosof impropriu dar pur, distras de experiența gândirii la fel ca de un miros al copilăriei.

*

Fără a invoca vreo variantă de dualism, trupul e un semn, o manifestare exterioară a eului. Eul profund, interior, răspunzător de trăiri atemporale demonstrează că e independent de trup şi acauzal. Nu o structură biologică este cea care ne dă sentimentul propriului eu. Împotriva teoriilor evoluţioniste şi genetice indiferentiste susțin că nu în învelişul nostru se află acel X care ne deosebeşte de un Y. De acord că structura ADN diferă la fiecare individ şi e unică. Noi nu facem decât să recepţionăm deosebirea şi individualitatea, dar aceasta nu este produsă, secretată de noi. Această individualitate ni se dă ca şi cum am avea de ales între mai multe variante, dar alegând, suntem numai acea variantă de la bun început, încă dinaintea alegerii. Trupul e o consecinţă a deosebirii, nu deosebirea o consecinţă a trupului, fiindcă structura materială e cauzală, nu eul. În plus, diferenţele biologice apar insignifiante ca să marcheze deosebirile majore dintre indivizi pe care societatea aproape că le şterge. Trupul dă diferenţa indiferentă a persoanei, pe când eul diferenţa deferentă[2], model şi cauză a celei exterioare. Consider că diferenţa cea mai semnificativă dintre euri constă în perceperea individualităţii prin capacitatea sau datul de a avea sentimente inteligente, prin plasarea pe orbita mirării de a fi[3]. Eul e sursa sentimentului inteligent, a simțului intelectual, determinant și mai radical decât codul genetic: individualitatea e miracol. Percepția individualității ca miracol e cel mai greu de întreținut. Faptul că se sustrage conceptelor, categoriilor, potenţează constant situația incredibilă: eu sunt eu.

*

Dacă nu aș fi fost în situaţia aceasta, de a fi un eu-trup, sau trup-conştiinţă-de-sine, probabil că nici nu mi-ar fi trecut prin cap să-mi închipui o asemenea existenţă, pe care o trăiesc acum, pe treapta cea mai de jos a ontologiei (imbecil vierme de pământ, spunea Pascal!). Nu cred că aș fi putut să concep forma umană decât ca pe o sferă. Nicidecum ca pe un trup cu o anumită înfățișare, proporție, expresie, simțuri, cu o fiziologie complicată și independentă, ori să imaginez insule galactice plutitoare la viteze și scări amețitoare în care ici-colo să fie presărată viața. Servituțile lumii materiale mă duc cu gândul la un plan spiritual, o perfecțiune premergătoare atemporală, indefinit identică cu sine, de tip ideal, translatată imperfect în istorie, dintr-un motiv necunoscut. Altfel cum aș fi putut să ajung în condiția asta? Paradoxul constă în reflexul întoarcerii înapoi, într-o presimţită plenitudine, în supra-individualitate sau chiar non-individualitate. Trupul nu face decât să potenţeze mirarea unui eu dotat cu o percepere nemijlocită a esenţei sale (nu neapărat redusă la cogito) dacă nu ar fi avut trup. De aici îmi dau seama că dihotomia trup-suflet e artificială, un mod de a vorbi. Fără trup, unui eu i s-ar fi părut mai firesc să existe în stadiu de gândire, înțelegere, sentiment, poate chiar activitate polarizată către senzație. Trupul, înfățișarea, reflectă perisabilitatea omenescului, un joc secund, un compromis: ce puțin mi-ar lipsi să arăt așa, se înfioară copilul, strâmbându-se în oglindă; din altă perspectivă, tocmai trupul poartă un ce pe care îl punem pe seama sufletului, o amprentă intraductibilă în limbaj genetic.

În majoritatea concepțiilor antice și trupul deține o structură pneumatică solidară, un suflet-trup diferit de sufletul-suflet. Numai astfel un trup din materie poate adăposti sufletul independent, separabil. Sufletul-trup este elementul subtil, puntea între materie pură și spirit pur, ceea ce conferă nuanțele, tonurile, cezura ca și expresivitatea esențială apariției eului; forma unică a trupului, în opoziție sau pe marginea asemănărilor de familie[4]; sufletul-trup poate fi elementul tranzient (în fond sinteza originară, a priori) între res cogitans și res extensa carteziene. Pe lângă atribuțiunile de paznic și vistiernic al sufletului pur, sufletul trupesc ar fi generatorul aspectului particular al trupului, răspunzător de felul în care surâzi, de tonul în care plângi, de modul în care îmbrățișezi, de ceea ce-ți place, rezervorul și dozajul emoțiilor triste sau fericite, prețul cu care treci vama viselor; acesta e sufletul-trup, cel pieritor, din teoriile supraetajate ale lui Aristotel și din înțelepciunea hermesiană. Element de graniță, necauzal, fără determinații genetice (mai exact, cel care le activează și dozează în formule unice), răspunzător de spontaneitatea eului.

*

Dacă ireductibilul uman apare odată cu trupul şi piere cu acesta – să o presupunem ca ipoteză de moment –  atunci diferenţa dintre ele rezidă în urmele pe care le lasă. Eul lasă urme spirituale, din trup mai rămâne, dincolo de pulbere, o imagine, un chip, dealtfel confundabil, asimilabil, imperfect. Trupul nu poate să se ridice la puterea unui simbol, decât la modul convenţional. Așa sunt statuile, chipurile de pe bancnote: bluffuri ale nemuririi.

Și dacă eul ar fi numai un suflet-trup efemer, miza lumii, a apariţiei eurilor, ar scădea până la anihilarea a înseşi mirării de a fi. Dovezile unei ființe private descoperite de copilul filosof ca pe ceva aparte în cugetarea lui ar putea dispărea fără urmă. Dar chiar şi aşa, dacă nu ar exista nicio altă miză a eurilor, persistența mirării chiar în faţa unei existențe iluzorii, gratuite, dar plină de suspans, încă ar avea resursele (ca motor și combustibil al simțămintelor intelectuale) să transforme lumea în totalitate.

[1] E de bănuit că un schimb de creiere între două persoane nu conduce şi la un schimb de euri, ci la alte euri. Voi dezbate pe larg aceste probleme în altă lucrare.
[2] La modul propriu, deferent înseamnă legătură cu exteriorul, cf. lat. deferens.
[3] Nu exclud și existența unor euri opace, rudimentare, care nu conștientizează mirarea în fața existenței propriei persoane.
[4] Expresie a lui Wittgenstein pentru a marca un mod de agregare inefabil al claselor.