Deambulări nocturne pe strada Mântuleasa: văzători, băsmuitori, amnezici / Cristian Florea

„Un om normal este acela care se dovedeşte în stare să-şi istorisească propria poveste. Ştie de unde vine (are o origine, un trecut, o memorie ordonată), ştie unde se află (are o identitate) şi crede că ştie încotro se îndreaptă (îşi face planuri, chiar dacă la capăt îl aşteaptă moartea). Este, aşadar, instalat în interiorul unei poveşti, este o istorie şi se poate povesti” (Oliver Sacks, neurolog).

 

Memoria ne ajunge din urmă

Un domn în vârstă cu pălărie de pai și haine prea largi, spălăcite, dând târcoale, unei case mari „sobră, aproape severă”, cu mai multe etaje, și întrebând trecătorii de ceas. Cu această scenă se deschide nuvela Pe strada Mântuleasa[1]. E una dintre acele clădiri vechi, dar impozante, ale Bucureștiului, cu portar, rechiziționată de stat pentru a-și instala în ea nomenclatura de partid și „lucrătorii” din aparatul de represiune, în vreme ce proprietarii zac undeva azvârliți în fundul pușcăriei. Ne aflăm, deci, în plină epocă stalinistă, în „obsedantul deceniu”. Încadrarea temporală a principalului fir narativ al nuvelei poate fi aproximată la nivel de an, prin portretizări cu certe trimiteri la persoane și evenimente din lumea reală. Numele ales de autor, înfățișarea, poziția de conducere în aparatul de stat ale personajului Anca Vogel, faptul că, în prezența lui Fărâmă are un schimb de cuvinte în rusește la telefon (p. 142), trimit, indubitabil, la Ana Pauker, în ciuda asigurărilor date de Eliade că înfățișarea personajului ar fi rodul purei ficțiuni. De altfel, singur povestește cât de mirată a fost fiica cunoscutei activiste a Kremlinului pentru portretul atât de reușit (…)[2]. Prima femeie din lume ministru de externe, începând cu 5 noiembrie 1947, apoi vicepremier în guvernul Gheorghiu-Dej, a deținut aceste funcții până la marginalizarea grupului moscovit din care făcea parte, împreună cu Vasile Luca și Teohari Georgescu. Pe 27 mai 1952 este demisă din toate funcțiile de partid, pe 10 iulie este înlocuită de la Externe, iar pe 24 noiembrie, același an, obligată să părăsească și postul de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri[3].

Odată făcută, această identificare „așează” cu destulă precizie acțiunea, fie în vara anului anterior acestor destituiri, fie chiar în 1952, între destituirea din funcțiile de partid și a celor din aparatul de stat. Nuvela chiar profită de această luptă de putere dintre cele două facțiuni pentru a pretinde că demiterea Anei Pauker are loc și din cauza faptului că a luat în serios poveștile lui Fărâmă, creditat că ar cunoaște detalii privind ascunderea tezaurului polonez (care într-adevăr tranzitase România în septembrie 1939) la mânăstirea Paserea din preajma Bucureștilor, de unde, persoane necunoscute privegheaseră la mutarea acestuia, în taină, în pivnița unei vechi case boierești din strada Calomfirescu, „la doi pași de Mântuleasa” (p. 153).

Suntem, deci, la aproape patruzeci de ani de la întâmplările ce urmează a le povesti Zaharia Fărâmă despre grupul de copii „speciali” cărora le fusese director și mentor la Școala din Mântuleasa înainte de primul război. Ce e drept, în raport cu momentul istoric, Eliade nu dă o mare atenție ușoarei desincronizări temporale ce rezultă din afirmațiile personajului Dumitrescu privind cei „peste treizeci de ani” scurși de când făcuse Borza școala primară, între 1913-1916 (sau între 1912 și 1915 – imprecizie inerentă amintirilor lui Fărâmă). În realitate dacă socotim 1913 ca an de referință, până în 1951 sunt treizeci și opt de ani.

Așadar, pe o vreme caniculară („soarele lovea din plin cu puterea nămiezii de vară”), fostul director așteaptă să se facă „ora potrivită”, două, două și ceva după-amiază, pentru a-l vizita pe cel despre care credea (nu fără motiv, așa cum vom vedea) că i-a fost elev. În treacăt fie spus, ora numai potrivită pentru vizite nu este, iar ca un bătrân să iasă din casă pe o astfel de vreme, intrigă de la bun început.

Dar cine este, în fond, Zaharia Fărâmă, fascinantul personaj de „O mie și una de nopți”? Fost director al unei școli de băieți de pe strada Mântuleasa, un bătrânel cu maniere stilate amintind de vechiul regim, dar în acelaşi timp „zaharisit”, deoarece memoria îi joacă feste şi îi creează încurcături. Mintea lui este ca o colecţie disparată de cioburi, de „fărâme”, pe care încearcă să le îmbine ca într-un puzzle, şi chiar dacă întrevede sensul acestora, este incapabil să și-l aproprieze pentru a se ridica deasupra (iţelor) unei istorii de care nu pra reușește să se debaraseze. Pe bună dreptate îi face Anca Vogel observația, într-una dintre întrevederile din somptuosul ei living, unde îl tratează generos cu țigări „Lucky Strike” și șampanie rozé „Veuve Cliquot” – pe marginea căreia bătrânul este gata să nareze noi și noi întâmplări cvasimiraculoase – , că nu-și poate stăpâni șuvoiul amintirilor: „îți pierzi șirul și te nămolești”.

În lumina repetiţiilor şi a întâmplărilor recurente prin care trece, memoria lui pare o colecţie fabuloasă – dar numai în sens cantitativ – de tropi care aglomerează spațiul cognitiv fără să coaguleze un înțeles global, izbăvitor. Din fărâmele trecutului strânse în memoria sa, el nu mai poate reface întregul. O lume din alte vremuri supravieţuieşte în el, însă numai sub forma unui morman de moloz. În calitatea memoriei, de martor al trecutului, se află şi carenţa ei funciară: incapacitatea de a-l restitui în mod „holografic”, cu aura lui de inefabil, ce constituia cândva, ca prezent, o structură autoconsistentă şi funcţională.

Ce se întâmplă, de fapt, în acest caragialesc tablou de căldură mare, cu care se deschide Mântuleasa? Reținem, în trecere, ca o curiozitate, faptul că, în ambele bucăți literare, canicula pare a predispune la amnezie și incongruență mentală: confuzia de străzi la personajul lui Caragiale, rătăcind într-un București toropit „către orele trei după-amiaz’…”, confuzia de persoane, aici – Fărâmă este luat drept inspectorul așteptat de Borza. Cunosc, cunosc”, repetă, ca un refren, bătrânul, când este introdus în locuința „boierească” (cum o numește Aneta, nevasta lui Borza) în care abia se mutase falsul elev din Tei. Tot pe călduri de foc, ca în Arabia, profesorul de pian Gavrilescu din La țigănci, pătrunde printr-o falie temporală care îl scoate de pe orbita preocupărilor lui cotidiene. Este vădit că regimul cognitiv al personajelor nu mai funcționează normal în condiții de stres termic.

Deci, care să fie semnificația primului tablou al nuvelei? Faptul că memoria, trecutul, sub înfățișarea fostului învățător Zaharia Fărâmă, îl ajunge din urmă pe Borza. El, amnezicul închipuit, uitucul profitor, simulând, în fața lui Dumitrescu, o amnezie convenabilă politic, elevul greu de cap, care nu era în stare să memoreze poezii când era la primară! Cariera lui în regimul comunist fusese bazată pe ascunderea detaliilor biografice reale, pretinzând că ar fi învățat la o școală din mahalaua Tei, trăgându-se dintr-o familie de oameni simpli, cu „origine sănătoasă”.

Scena poate oferi una din cheile nuvelei: demascarea unui mărunt impostor suscită bănuielile și asupra unor personaje sus-puse infiltrate la nivelele superioare. Dar nu așa s-a întâmplat și în viața reală a lui Eliade, ajuns celebru? Memoria perioadei sale legionare îl ajunge din urmă în momentul de vârf al carierei, când începea să-și savureze victoriile, după ani de istovitoare muncă și greutăți. Spre sfârșitul anilor ’60, când încheie Mântuleasa, doisprezece ani după ce-i scrisese începutul, încep să apară martorii incomozi ai activității sale legionare. Infiltrarea lui este dublă: ca om cu convingeri de dreapta, într-o lume postbelică democrată, și ca  mitograf („mistagog”, cum îi zice Culianu) sub aparența unui savant. Într-o însemnare din 2 februarie 1944, Eliade se destăinuie lui Ortega y Gasset: „mă consider un cal troian în tabăra științifică și… misiunea mea este de a pune o dată capăt «războiului Troiei» care durează de mult între știință și filozofie”[4]. Deci, cu sau fără să-și fi propus asta, nuvela cuprinde astfel de episoade ce par desprinse din propria biografie…

 

Regimul bănuielii

Atmosfera de suspiciune este excelent instilată încă din primele pagini ale nuvelei, în timp ce bătrânul urcă scările imobilului, cu lungi popasuri și schimburi de cuvinte cu locatarii, evitând să ia ascensorul: priviri bănuitoare, capete care se ițesc pe uși, spionând, întrebări insistente, insidioase, insinuante, la limita bunei-cuviințe: „dar ce căutai la etajul II?” Tot explicându-se portarului și vecinilor – și nu există unul care să nu-l descoasă ce caută la „domnul maior” M.A.I., sau să nu-și dea cu presupusul că la ora asta ar fi la birou – fostul învățător repetă unuia și altuia cam aceeași formulă: „Pot spune că fac parte din familie”; „Mai bine zis, pentru dumnealui, domnul maior, sunt o parte a familiei (…). Sunt partea cea mai prețioasă: copilăria…”. (Acest statut i se recunoaște neted în final, de către un anchetator: „De aceea ne sunteți din cale-afară de prețios”). Dar, în timp ce el se referea la rolul lui de martor al unor vremuri apuse, și de domestic al unor colective de elevi de care se legase afectiv, portarul și vecinii sunt neutralizați de această explicație pe care o iau în sens propriu. Bătrânul personifică, așadar, memoria, este martorul viu a ceea ce era mai prețios dintr-o epocă „îngropată” de noul regim în urma răsturnării de la sfârșitul războiului, eveniment „tectonic” al istoriei, care nu diferă, funcțional, de soarta formelor de viață atunci când sunt îngropate între straturi în urma unui cataclism geologic. De aici, toate necazurile lui, deoarece această memorie prodigioasă poate deveni extrem de inconvenabilă pentru personaje precum Borza, a cărui impostură va fi dată pe față. Caracterul vizual, „fotografic”, al memoriei lui Fărâmă reiese din maniera în care reproduce numele foștilor elevi, incluzând inițiala tatălui, de parcă ar privi în catalog: Borza I. Vasile, Gheorghiță V. Lixandru. Este un gen de memorie numită de Eliade, în mai multe locuri ale operei sale, inclusiv în memorii, „fotografică”.

Pășind pragul mohorâtei clădiri cu mai multe etaje, rechiziționată de comuniști pentru potentații regimului, în care tocmai se instalase de câteva zile grobianul maior de miliție Borza, fost elev de-al lui, el intră, de fapt, în antecamera molohului birocrației comuniste, regimul bazat pe bănuială și supraveghere, care prin cei doi clești ai săi, securitatea și partidul, strivesc destine.

„Ce spui, Dumitrescule, de drăcovenia asta?” își întreabă maiorul Borza colegul invitat la masă, intrigat de apariția lui Fărâmă, care pentru cititori nu înseamnă mai mult de o banală confuzie, dar căreia specialiștii suspiciunii îi acordă o neașteptată atenție. „Cam suspect”, vine răspunsul. „Mi se pare foarte suspect…”. „Îl arestez! izbucni Borza. Îl arestez pe loc!”. „Stai, nu te pripi… Dacă urmărește ceva, e mai bine să-l urmărim noi întâi.”

Trăind, de acum, de câțiva ani buni într-un regim al bănuielii și delațiunii, ar fi trebuit să se aștepte să fie „luat la ochi” de organele de represiune ale statului, cu atât mai mult cu cât intrase chiar în „vizuina” unor ofițeri superiori. „Vasăzică te-ai introdus prin fraudă!” îl amenință Borza pe Fărâmă, atribuindu-i, printr-o inversare de raport tipică celor necinstiți, postura în care se afla, de fapt, el, cel ce se înscrisese în partid ascunzându-și trecutul de „bătăuș în Tei și agent al Siguranței”, cum avea să afle Dumitrescu scotocind prin arhive ca să controleze veridicitatea spuselor lui Fărâmă. Dacă de impostura lui Borza nu avea cunoștință (sau știa?), la faptul că ar putea fi interesant pentru regim, putea să se aștepte, ca orice persoană care era percepută că ar ști prea multe. „Știe o sumă de lucruri. Și este singurul care le știe” afirmă gânditor, în final, unul dintre mai tinerii și inteligenții anchetatori. Pentru Fărâmă, deci, vizita la domiciliul lui Borza este (abia) începutul încercărilor prin care îi va fi dat să treacă. Chiar de a doua zi este arestat fără nicio acuzație și pus să dea declarații peste declarații.

 

Strada mântuirii: labirint contra labirint

Textura labirintică a lumii în care a intrat este simbolizată de nesfârșitele și întortocheatele coridoare ale sediului M.A.I. prin care bătrânul este purtat de la un anchetator la altul. „Mașina se opri în fața Securității. Îl conduseră prin câteva coridoare lungi, apoi îl urcară într-un ascensor spațios și murdar, în care se transportau materiale la ultimul etaj, încă în lucru. Fărâmă nu-și dădu seama la al câtelea etaj s-au oprit. Au ieșit pe ușa din partea opusă și au pornit pe un coridor întunecat, cu câteva becuri slabe atârnând din loc în loc de tavan. Au coborât apoi câteva scări și au pătruns apoi într-un alt coridor, care parcă n-ar fi făcut parte din aceeași clădire… În fața uneia dintre următoarele uși, unul din agenți îi făcu semn să se oprească și intră singur. Reveni după câtva timp, însoțit de un funcționar încovoiat din umeri, purtând un teanc de dosare sub braț. Au pornit din nou, ocolind tot coridorul, care parcă trasa un lung semicerc, apoi s-au oprit în fața unui ascensor și au coborât. Fărâmă ar fi voit să numere etajele, dar așa cum se afla încadrat între doi agenți și în spatele funcționarului cu dosare, nu-și putea da seama de nimic” (p. 86).

Ritualul se repetă indefinit în lungile săptămâni de anchetă, când este pus să povestească în fața unor anchetatori, apoi să scrie în celulă ceea ce a relatat prin viu grai. „Uneori i se cerea să povestească noaptea ceea ce scrisese ziua. Venea să-l ia gardianul și porneau amândoi, parcă niciodată pe același drum, căci treceau necontenit prin alte coridoare, coborau și urcau alte scări, traversau săli mari, întunecate sau prea puternic luminate, în care nu vedeai decât câte un milițian luptându-se cu somnul pe vreo bancă. Pe neașteptate gardianul îl oprea în dreptul unui perete și apăsa un buton. Curând, în spatele lor se oprea ascensorul și coborau sau urcau mai multe etaje. Apoi gardianul bătea la o ușă și-l introducea într-un birou puternic luminat. Din spatele biroului, jucându-se cu creionul, îl aștepta, zâmbind, Dumitrescu” (p. 99).

Sub înfățișarea anchetatorului atotputernic, aparent inofensiv, dar capabil să frângă destine cu o simplă dispoziție verbală, Dumitrescu, este, aici, întruchiparea desacralizată a minotaurului, loc geometric al labirintului.

Într-un fel obscur, pe care nu şi-l poate face inteligibil, ieşirea din acest labirint şi mântuirea rătăcirilor lui iniţiatice prin propria memorie, care este memoria unei lumi trecute, se află în strada Mântuleasa, unde revine mereu cu povestirile, așa cum revenea cu plimbările, atras ca de un magnet. Pe ea o caută mereu în amintiri, orientat de un instinct, am zice teleologic, care încă nu l-a părăsit. Acolo se afla şcoala căreia îi fusese director, acolo cunoscuse, ca învățător, acel grup de copii cu preocupări și însușiri atât de deosebite, încât apar cititorului ca personaje desprinse dintr-un basm: Abdul, puiul de tătar de la Tekirghiol, strânge, prin vrajă, toate muștele dintr-o odaie într-un sac; Ioji, băiatul rabinului, dispare fără urmă într-o pivniță inundată din Obor, după ce relatează celorlalți băieți că a văzut o peșteră strălucind ca nestematele; săgeata lui Lixandru (care, sclipitor la învățătură, asemenea voinicilor din poveste, trece două sau trei clase într-un an), slobozită spre cer, nu se mai întoarce pe pământ; Marina își schimbă vârsta după plac, iar Oana este o uriașă de doi metri patruzeci de o forță herculeană.

În pofida faptului că Fărâmă nu pare a izbuti să găsească un fir al Ariadnei în toată această întâmplări de halima, el ştie precis că aici, în labirintul acesta fără capăt al amintirilor lui se află şi ieşirea; de la acești copii, al căror destin îl urmărește de departe, i-ar putea veni și salvarea. De aceea şi revine cu obstinaţie asupra aceloraşi întâmplări, dă mereu târcoale locurilor, reușind să transmită și interlocutorilor săi ceva din fascinația exercitată asupra-i.

„- S-o vedeți vara! izbucni deodată Fărâmă, cu o neobișnuită fervoare în glas, s-o vedeți cu vișinii și zarzării încărcați…” exclamă în fața Ancăi Vogel, atunci când aceasta îi propune o plimbare nocturnă pe Mântuleasa.

Așa cum a arătat Andreea Răsuceanu în Cele două Mântulese, numele ei vine de la o familie Manta. Nevastei negustorului i se spunea „Mântuleasa”. Prin urmare, arheologia numelui străzii ne restituie originea unei denumiri care nu deține, din perspectiva cititorilor lui Eliade, semnificație deosebită. În schimb, pentru Eliade, strada este cu adevărat una a Mântuirii, în sensul că numele ei cu rezonanțe soteriologice o salvează de la uitare. Bucureștiul reconstituit de el este mai real decât istoria ei prozaică a acestei străzi.

Meritul lui Fărâmă constă, așadar, în instinctul, venit cine știe de unde, care îl împinge să caute ştiri despre acei tineri deosebiți, frumoși și enigmatici, cărora le fusese învăţător: „Am să-l întreb să văd dacă mai știe ceva de Lixandru”. El ştie că foştii lui elevi ascund un trecut preţios („Sunt partea cea mai prețioasă: copilăria”, se prezintă el portarului), deşi nu-şi mai dă seama în ce constă acesta. Ei ar putea deține cheia evadării dintr-o lume închisă şi iluzorie, înşelătoare. Deși Mântuleasa este o stradă întortocheată, cu numeroase cotituri, vestigiu al labirinticei trame stradale a vechiului București, ea oferă și orientarea pe această hartă cognitivă. Însă, din cine știe ce motiv, poate pentru că acordă o prea mare importanță amănuntelor, Fărâmă și-a pierdut busola interioară și a devenit o umbră rătăcitoare în această geografie sacră camuflată în orașul profan. El rătăcește, de fapt, prin labirintul propriei memorii…

Însă demascarea, ca din întâmplare, a milițianului Borza, este abia începutul urmărilor vizitei și a „istoriilor” lui Fărâmă. Memoria l-ar putea purta tot mai adânc în trecut, pe traseele ei întortocheate, dacă povestirile lui nu ar declanşa dramatice încleştări subterane pentru putere în ierarhia aparatul de stat comunist, între partida moscovită şi cea autohtonă, ceea ce îl transformă într-un prizonier preţios, ce ar putea furniza avantaje uneia dintre cele două facţiuni. Cu fiecare convorbire sau relatare scrisă ies la iveală amănunte revelatoare despre un personaj sau altul, sau despre anumite evenimente dramatice dinaintea războiului, cum ar fi tranzitarea tezaurului polonez prin țară. Bănuiala unei infiltrări la vârf pune pe jar gradele superioare ale Securității, care trec la verificarea și epurarea unei părți importante a aparatului de stat. Lui Borza i se vor adăuga personaje mult mai sus-puse, în final chiar Anca Vogel și subsecretarul de stat Economu fiind nevoiți să părăsească scena, dați în vileag de de interceptarea convorbirilor Ancăi Vogel privind tezaurul polonez (de fapt, o interpretare în cheie politică a relatărilor lui Fărâmă), ce ascundea, probabil, intenția, de a face cercetări pe cont propriu pe strada Mântuleasa:

„Căci nu bănuiești ce surpriză îți pregătisem pentru noaptea asta. Nici cu gândul nu gândești! adăugă, izbutind din nou să zâmbească. Ne așteaptă afară o limuzină și plănuisem să ne plimbăm, după ora trei, când, după spusa dumitale, coboară Dumnezeu pe pământ, să ne plimbăm amândoi pe strada Mântuleasa. Ca să-mi arăți și mie cârciumile și casele cu pivnițe adânci…” (p. 143).

Pe măsură ce ancheta avansează, cercetările efectuate de „tovarăși” vor confirma spusele bătrânului. Adevărată arhivă vie, care se va dovedi mai adevărată decât documentele oficiale, ținute sub cheie în fișete, memoria lui Zaharia Fărâmă se dovedește a fi, pentru regim, și o bombă cu explozie întârziată.

Dacă, intrând în imobilul cu portar la intrare pentru a întreba de Lixandru, și dă de Borza, el intră într-un labirint, la rândul lui, pentru a se apăra de această tentativă a haosului de a-l anihila, își folosește singura armă de care dispune și începe să construiască, din interminabile texte așternute pe hârtie sau din relatări povestite față în față, propriul labirint, unul al amintirilor. Este un labirint de cuvinte, de factură magică, asemenea pictării unui tablou prin care, până la urmă, prizonierul evadează dintr-o cameră închisă, lăsându-i pe anchetatori prinși în ițele lui, pe care se străduiesc în van să le descâlcească.

Strategia „îmblânzitorului de fiare” Fărâmă este (sau numai pare?) foarte simplă; ea constă în a-și depăna amintirile. Înșir’te mărgărite. Numai că o face atât de întortocheat, întretăind mereu planurile, sărind de la una la alta, intercalând episoade miraculoase, justificându-se mereu că nu se poate înțelege cutare întâmplare decât dacă este completată de o alta, mai veche, încât întregul interogatoriu ia turnura unor în lungi monologuri, întrerupte, la răstimpuri, de zadarnice încercări de a-l readuce la ordine. „Dar povestea Oanei n-o puteți înțelege așa, de una singură…”, îi obiectează cu sfială Ancăi Vogel. Ceea ce vrea să spună că poveștile se țin unele pe altele, formează un complex narativ autoconsistent. Nici un sens nu este posibil despicând în patru fiece fir narativ.

Treptat, anchetatorii se lasă prinși în urzeala încâlcită a povestirilor lui, ale căror personaje, au, la rândul lor, ceva important de povestit. E o tehnică de mise-en-abîme structurată pe trei niveluri: al autorului, al personajului principal (alter-ego și „dublu frățesc” al lui Eliade, cum îl caracterizează Claude-Henri Rocquet în faimosul interviu din 1978 intitulat… „Încercarea labirintului” !) și al istoriilor personajelor izvodite din memoria de nesecat a lui Fărâmă. Efectul acestei strategii este anesteziant: „Cum spuneai că-l cheamă? întrebă Dumitrescu, tresărind, parcă s-ar fi trezit din somn”; la rândul lui, subsecretarul de stat Economu, răspunde unei cereri banale a povestitorului „cu o voce depărtată, de parcă s-ar fi trezit din amintiri”, iar Anca Vogel, ascultând pățaniile Oanei devine „visătoare”.

Fascinația de a-i asculta povestirile interminabile ale lui Fărâmă vine de foarte departe, din vechile timpuri ale culturii orale, demonstrând sacralitatea constitutivă a lumii poveștilor, a miturilor. Dacă există o stradă Mântuleasa, sacrul există. Din istorisirile lui se încheagă o pleiadă de lumi, de existențe – fiecare cu setea ei de sens, de mântuire. Grație harului de povestitor, amintirile lui Fărâmă devin narațiuni de sine-stătătoare, quasi-mitice și de nebiruit. Pentru că la început a fost Cuvântul. „Le grand guèrisseur du mots” pune în operă o „instalație” self-consistentă generatoare de sens care, odată pornită, alimentată fiind cu date ale unui trecut care nu poate fi decât oniric și fabulos pentru „oamenii recenți” cărora li s-a extirpat istoria personală, precum și cea a comunității-matrice din care proveneau, nu mai poate fi oprită. Înregistrate și îndosariate cu o grijă maniacală de birocrații aparatului de represiune (care se folosesc de informațiile lui Fărâmă pentru a investiga trecutul unor oameni din propriul aparat), ele sunt amplificate de „cutia de rezonanță” a sistemului, răvășind cariere și biografii.

Pe nesimțite, dările de seamă ale lui Fărâmă, vrafurile de foi cu declarații cerute iar și iar de anchetatori, se metamorfozează într-o literatură mai apropiată de basm și de legendă, de formule incantatorii, decât de relatare memorialistică. Amintirile lui Fărâmă devin un inductor de sens. Outputurile devin, instantaneu, noi nuclee mitopoietice, dezvăluie și activează noi portaluri, care ne trec în alte lumi. „Viețile paralele” ale eroilor acestei odisei a recuperării centrului se multiplică, se ciocnesc potențându-se reciproc, situațiile insolite proliferează, miceliul simbolic însămânțează narațiunea și ea crește ca un aluat pus la dospit, amenințând să înghită și pe cititor. La răscrucea marilor căi narative se produc rupturi de nivel, interferențe generatoare de noi jerbe de imagini, iar sensul circulă în buclă.

Dar un sens pentru care Fărâmă nu are organe de percepție. Bâjbâind după ieșire ca un orbete „homerid”, el nu mai vede ieșirea din labirintul memoriei lui. Profet al târâmului făgăduinței, el  nu mai ajunge să se bucure de el.

Din capătul opus, întâmplările de acum patru-cinci decenii, trezite la o nouă viață, sunt evaluate de anchetatori printr-o grilă profană, decriptate printr-o hermeneutică a bănuielii, care le alterează profund sensul, interzicându-și, astfel, singuri accesul către sensul lor real. Încă o dată se dovedește că Sensul își are păzitorii săi, „gardieni ai frumosului” (Mihaela Grigorean), mult mai eficienți decât temnicerii lui Fărâmă.

(continuarea în numărul viitor)

[1] Voi folosi, în comentariul meu, ediția în cinci volume publicată în 1991 de Fundația Culturală Română. Nuvela dă numele volumului III.

[2] „Vine să mă vadă dr. Brătescu… însoțit de soția lui. Figura mi se părea oarecum cunoscută. – Este fata Anei Pauker! mă lămurește doctorul. Citiseră, amândoi, Pe strada Mântuleasa. – Dar cum de-ați cunoscut atâtea detalii precise?, mă întreabă. Nu știu dacă m-au crezut, când le-am mărturisit că povestirea este inventată de la început până la sfârșit, că o inventam pe măsură ce o scriam…” (Mircea Eliade, Jurnal II, Humanitas, 1993, p. 235, însemnarea din 6 iulie 1976). Este o afirmație pe care Eliade o face în mai multe locuri, cu tot atât de puțină credibilitate, și care se găsește, expresis verbis, chiar în nuvelă, sub forma unei interpelări a Ancăi Vogel: „… de ce inventezi dumneata lumea asta pe măsură ce-o povestești?” (p. 142).

[3]Vezi http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ana_Pauker.

[4]  Jurnalul portughez, I, Humanitas, 2006, p. 223.

, , , , ,
Articolul precedent
Les mots de la critique littéraire – l’expression du kitsch dans les revues de la fin du XIX ème siècle / Sorin Lazăr

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu