Un sânge prea albastru. Enigma lui Aubrey de Vere / Cristian Tiberiu Florea

„Un atroce fapt divers” în jocul oglinzilor

La Charlottenburg, suburbie a Berlinului, în apele Spreei umflate de „o ploaie care n-a contenit o săptămână încheiată” este găsit trupul unui tânăr „blond și zvelt”, „bogat îmbrăcat în ținută de seară, gătit și înmănușat, însă desculț”, cu un pumnal înfipt în piept. Ar putea fi începutul unui captivant roman polițist construit pe un caz autentic preluat din presa vremii, dacă din acest sâmbure, real sau închipuit, scriitorul nu ar face să încolțească, încolăcite, pistele înșelătoare ale unui joc de-a șoarecele și pisica cu cititorul. Într-adevăr, cel ce s-ar aventura plin de entuziasm și speranță pe asemenea poteci, una mai ispititoare decât alta, neprevenit că răspântiile au fost în prealabil date în paza figurii heraldice a sfinxului pe care sir Aubrey de Vere obișnuia să-l apese în ceara moale și caldă a sigiliului, ar avea aceeași șansă de a dezlega șarada ca cel ce ar încerca să pună mâna pe imagina amăgitoare din apele unei oglinzi. Iar oglinzile aproape că transformă jocul mental pe care autorul ni-l propune într-un labirint intertextual.

„Seara da însuflețire umbrelor, în oglinzi, tainic, treceau fiori”, își începe vraja marele creator de atmosferă, evocând poezia orașului; o pagină mai încolo, referindu-se la o pictoriță ce făcea schițe după portretul Mariei Mancini: „…și avea o așa izbitoare asemănare cu modelul, încât ai fi crezut că, privindu-se în oglindă, își zugrăvește, împodobindu-l, propriul ei chip”. Străduindu-se să pătrundă cu mintea în decorul locuinței tânărului prieten și-l închipuie „…în somptuoasa singurătate a odăilor cu oglinzi adânci…”, iar în noaptea fatală, privind la ferestrele întunecate, dând glas propriilor neliniști: „…se zăreau înăuntru acele lucori posomorâte de argint-viu ce rânjesc în oglinzi în întunerec”.

După cum vedem, frecvența motivului oglinzii și al oglindirii nu este tocmai de neluat în seamă. Urmează să înțelegem ce rol are. Terminând de citit nuvela, cititorul ar rămâne captiv în ea ca într-un labirint din care nu se poate ieși decât spărgând-o sau demolând zidurile (de la „maze” la „amazing”, disoluția rațiunii e firească…), sau ar împărtăși același sfârșit ca al personajului principal, cu inima străpunsă de o capodoperă unică în felul ei.

 

Adulmecând trecutul, sau în căutarea personajului principal

 

Dacă Mateiu I. Caragiale nu ar fi cunoscut pe viu Berlinul, admiratorii operei lui, un Ion Barbu, de pildă, al cărui poem intitulat „Protocol pentru Craii…” face o adâncă reverenţă în faţa artei scriitorului, ar fi fost văduviţi de cea de a doua capodoperă pe care a lăsat-o literaturii române – într-atât de mult și-a pus amprenta asupra lui mediul berlinez, locurile și oamenii cosmopolitei capitale, care i-a oferit un personaj greu de uitat. Fără îndoială că scriitorul a fost adânc înrâurit de atmosfera acelui oraș în care se mișca precum peștele în apă, unde se socotea, de altfel, acasă. „Fusesem grav bolnav în București și mă întorceam la Berlin acasă”.

Într-adevăr, el vizitează capitala imperiului prusian  – aflat, atunci, la apogeul prestigiului şi prosperităţi sale – în două rânduri: în toamna lui 1904, când începea cursurilor Facultăţii de Drept, după dorinţa ilustrului său părinte, şi a doua oară trei ani mai târziu. Avea să-şi întrerupă studiile, pentru care nu simţea nici o atracţie, indispunându-şi tatăl o dată mai mult. În schimb, orașul i-a pus la dispoziţie un bogat material de observaţie din prelucrarea căruia s-a născut Remember, miniatură literară cizelată cu scule şi migală de bijutier. Hrănită din meditații și visări solitare, dar și din învățămintele unor întâmplări de demult, potrivit adagiului „historia magistra vitae”, ingredientele acestui „fapt divers atroce” sunt amalgamate în creuzetul imaginaţiei, pentru a fi turnate în forma literară a unei enigme cu aparenţă de „policier”, substrat istoric şi final deschis.

Suntem în iunie 1907, în cel mai floral Berlin cu putinţă, dominat de teii umbroşi de pe Unter den Linden (poeticul nume al bulevardului berlinez) şi de ghirlandele de trandafiri care se scutură pe terasele Tiergartenului. Fântânile arteziene şi aleile răcoroase atrag perechile în plimbări de-a lungul canalelor ascunse sub bolţile împletite ale sălciilor. În această atmosferă de belle époque frivol, tânărul Caragiale (dacă tratăm povestirea ca reportaj, iar pe narator ca martor), colindă grădinile cu terase, promenadele, parcurile cu arbori seculari, muzeele şi chiar tavernele, ascultă muzica fanfarelor. Dar în tot acest tacticos târcol, adulmecă, de fapt, urmele unui trecut mult mai acaparant, care va prinde cheag, ca să spunem așa, în persoana lui Sir Aubrey de Vere, iconic exemplar al înaltei aristocrații britanice, pripășit în Berlin din motive de care povestitorul nu are știință sau pe care dorește să le păstreze pentru sine.

Metatextual, s-ar zice că scriitorul se află în căutarea trecutului, dar întâi de toate, a unui personaj: „Cât de cufundat eram în contemplarea cadrelor [din muzeu – n. mea] nu treceam cu vederea nici pe oaspeți, intersanți, uneori…” Recunoaștem aici privirea iscoditoare, în căutare de tipuri umane și de subiecte, a părintelui său! Îi putem urmări, de asemenea, deturul zilnic, familiaritatea cu orașul, colțurile preferate. Încă de la primele rânduri, nu face nici un secret din pasiunea cu care caută să recompună lumi demult apuse, nostalgie care își va pune pecetea pe întreaga nuvelă, ca o vibrație de fond.

Aflat într-un perpetuu hagealîc temporal sub aparența flanării pe străzile orașului, el este de fapt în așteptarea nelămurită a unei revelații a trecutului, care nu întârzie să se producă sub înfățișarea unui exponent de vază al stării pitoresc desemnate în Craii de Curtea-Veche prin expresia „tagma prea-senină” (Asfințitul Crailor) – prin urmare, aparținând ordinului contemplativilor sau funcției sacerdotale în vechea ei noimă.

 

Xilogeneză

 

Oriunde l-am urmări în plimbările sale, este înclinat mai degrabă să-și asculte gândurile și fantasmele decât forfota lumii, tumultul orașului. E drept că se află într-o convalescență prelungită, și dacă nu încurajează anturajele gălăgioase asta e pentru că obosește repede. Însă atitudinea contemplativă pare să-i fie o a doua natură. Paşii îl poartă prin parcuri unde se lasă pradă reveriei în faţa câte unui „petec de pădure rămas neatins în plin oraş”, sau prin muzee, unde adastă cu ceasurile în faţa pânzelor marilor maeştri flamanzi, ca şi în faţa arborilor mari, pe care mai târziu îi va numi „druidici”.

Mărturisesc că nu am înțeles ironia criticului Barbu Cioculescu, îngrijitorul ediției din 1994 a operelor mateine (Fundația Culturală Română), căruia „îi vine să râdă” de „inspiraţiile mult nobile şi grave” iscate de contemplarea arborilor seculari, atât în natură, cât şi în tablouri. Prețuirea specială pe care o păstrează scriitorul acestor regi ai lumii vegetale este vie şi în poemele sale, unde imaginea lor revine cu o anume obstinație: „bătrânii ulmi şoptesc” (Înţeleptul), „sub un bătrân stejar” (Clio), „sălbăticita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte” (Curţile vechi), „stejari trufaşi” (Sihastrul şi umbra), iar „teii în floare… gem înnăbuşit” (Singurătatea).

Aici însă, arborii bătrâni ne apar de două ori venerabili: o dată pentru aspectul lor impunător (dincolo de un anumit prag sau vârstă, mărimea se revelează ca măreție), iar în al doilea rând, pentru că simbolizează genealogii încărcate, rămuroase, ale unor vechi familii, înnobilate de colbul istoriei. Și este semnificativ că Aubrey de Vere își face intrarea în povestire într-una din dățile în care autorul obișnuia să se lase pradă reveriei admirând „aceiași copaci stufoși, adumbrind lângă o cădere de apă un castel în ruină” în pânza unui mare maestru flamand: „Arborii aceia zugrăviți mă încântau totuși mai mult decât cei adevărați”. Apariția lui de Vere ar putea fi, din această perspectivă, o xilogeneză, cel puțin metaforic, o plastică ilustrare a obârșiei tânărului dintr-un străvechi arbore, chiar dacă numai genealogic. E ca și cum Trecutul însuși s-ar fi întrupat în această mlădiță a unei vechi și nobile tulpini care a răzbătut, prin veacuri, în timpurile noi.

Din momentul în care îl remarcă la muzeu, „tânărul cu chip de portret” pășește prin rama tabloului („…căci despre el s-ar fi putut cu drept zice că-l desprinsese de pe o pânză veche o vrajă”) în lumea „reală” a și îndată va ocupa centrul scenei, pe care nu-l va mai părăsi decât cu o lovitură de pumnal.

 

Protocolul tăcerii

 

Prietenia dintre povestitor și tânărul de Vere se pecetluieşte într-o tavernă, în intimitatea distilatelor tari, dulci şi parfumate, sorbite în penumbra încăperii: „…făceam lungi popasuri la o prăvălie, unde se degustau capodoperele unei vechi rachierii neerlandeze. După Ruysdaël, Van-Brouwer şi Van-der-Hoogh. Nicăieri nu mă reculegeam mai bine ca în acea încăpere îngustă şi cam întunecoasă, ce ar fi putut face cinste oricărei locuinţe de burgmaistru sau de staroste de breaslă, aşa bogat căptuşită cum era cu stejar afumat până la jumătatea peretelui, unde blana ieşea afară, făcând jur-împrejur o largă poliţă pe care stăteau înşirate năstrape şi ulcioare de Delft”. Spaţiul şi atmosfera tocmai potrivite unei tihne a spiritului, despuiat de reticenţe și departe de freamătul mulțimii creează o anume complicitate a tăcerii. Cei doi își descoperă reciproc înclinațiile pentru reculegere, discreţie, contemplaţie solitară, visare și chiar cochetează cu ideea unor întâlniri anterioare, în timpuri locuri de tainică vrajă.

În fond, avem aici, condensate într-un singur pasaj, cele două hagialîcuri din povestirile crailor: voiajul în spații exotice (Pantazi) și incursiunea în vremuri de măreție (Pașadia). Nu sunt singurele canale prin care comunică cele două nuvele.

Încă de la început se statornicește între ei un pact nerostit. Scriitorul evită să-l descoasă, se mulțumește cu postura de secondant în peregrinările și popasurile lor, acceptându-i în schimb prezența și confesiunile de câte ori tânărul va consimți să le împărtășească. „O vecinicie să ne fi întâlnit, tot mai lesne i-ar fi scăpat lui o destăinuire decât mie o întrebare”. Și dacă acesta va fi foarte discret în ceea ce-i privește persoana, nu înseamnă că prezența alături a noii sale cunoștințe nu-i făcea trebuință și plăcere, dovadă a unei încrederi care nu are nevoie de jurăminte și declarații patetice.

 

Portretul unui dandy în epoca decadenței

 

Elementul central în jurul căruia se cristalizează toată intriga este Aubrey de Vere. Fără acest personaj carismatic, narațiunea s-ar fi risipit într-o înlănțuire de stări pasagere și meditații solitare. Pentru scriitor, este mai mult decât un caracter; este opera de artă de care s-a îndrăgostit fără leac precum sculptorul Pygmalion de statuia ieșită din mâinile sale. Prea multă vrajă respiră acest personaj pentru a fi o simplă ficțiune; reușita portretului îl robește pe autor, ajungând, asemenea lui Narcis, incapabil să se mai smulgă din admirația propriului chip oglindit. De aceea îl și elimină în final – ipoteză demnă de luat în considerare atunci când medităm la resorturile interioare ale felului în care a fost lucrată scrierea.

Mânuitor al unei limbi de o fineţe de filigran, Mateiu Caragiale nu are nevoie decât de câteva tușe (nuvela abia acoperă 13 pagini mari) pentru a desprinde insolitul personaj din clar-obscurul unei epoci atât de tulburi, în fond, dar din care ne place să reținem numai pe „belle”, nu și pe „bellum”. Pentru că, la belle epoque, a fost în realitate, dincolo de bunăstare și cristalizarea vestimentară, plină de evenimente grave. Atentatele anarhiste sunt la ordinea zilei; cursa înarmărilor dintre Imperiul Britanic și Germania wilhelmiană (construcția vaselor de război de mare tonaj) este în plin avânt; în Extremul Orient abia ce se încheiase războiul ruso-japonez; în colonii au loc ciocniri între marile puteri. Pe nesimțite, atmosfera devenise încărcată. Evident, atari evenimente neliniștitoare nu apar în text, nici măcar ca aluzii. Însă le simțim prezența rău-prevestitoare, chiar nuvela încheindu-se cu un asasinat.

Pe acest fundal blurat cu bună știință sau nu, apariția unui personaj excentric, chiar exotic pune contrapunctul necesar tensiunii în creștere a relatării: „Foarte tânăr; să fi avut douăzeci de ani”, foarte bogat, frumos, vlăstar întârziat al înaltei aristocraţii, „nepăsător”, purtând „prestigiul unei rece trufii”, „englez până-n măduvă” dar stăpânind o franţuzească aleasă, care, grație timbrului „grav al glasului său mlădios şi pur”, „era pentru dânsul ceva mai mult decât un mijloc de înţelegere, era o unealtă de seducere”. Cu totul aparte, în purtări şi în veşminte, purta părul şi faţa fardate în tonuri de albastru, „păpuşă sulemenită” încărcat de bijuterii ca o femeie, „scule ce purta cu risipă nebună, toate din belşug bătute cu safire de Ceylan, numai safire de Ceylan”. Foarte citit şi umblat, făcea dovada unui „creier de minune alcătuit şi un duh scânteietor”.

Avem aici portretul unui dandy amintind de un celebru arbitru al eleganței: „datina căreia Brummel i-a pus pecetea numelui său trăia în Aubrey de Vere în deplină strălucire”.  Cu excepția celor șapte pietre gemene de Ceylon, a parfumului de garoafă și a brățării, „potretistul” ține să precizeze că „nu știu să-l fi văzut îmbrăcat de două ori la fel”.

Totuși, în cazul lui excentricitatea nu se cuplează cu exhibiționismul. Dimpotrivă. Distant și autoritar, Aubrey de Vere înțelege să-și protejeze viața personală de intruziuni nedorite, remarcându-se „stăruința încăpățânată cu care își perdeluia trecutul și viața de toate zilele…”.

Dincolo de acest crochiu de o marcată expresivitate, rămân destule zone obscure. Cititorii sunt ținuți de autor până la sfârșit în corpul scriiturii ca prizonierii lui Platon, înlănțuiți cu fața spre jocul de umbre proiectat pe peretele „grotei” textuale, în timp ce în arierplan mișcă după cum îi convine statuile sale, de fapt, păpușa sa preferată, pe care o îmbracă, manipulează și face să glăsuiască după dorință. Așa încât despre personaj, originea, rosturile lui și, mai ales, despre groaznicul lui sfârșit, nu se pot face decât presupuneri. Misterul este întreit: mai întâi, fapul că, de câte ori îl vede în oraș, este întodeauna singur și nu leagă ușor prietenii, învăluindu-se în tăcere; al doilea, disparițiile lui periodice – trec zile bune, poate mai multe săptămâni (acțiunea se deschide în iune și se încheie toamna) fără să mai dea vreun semn, cum se întâmplă în intervalul dintre ultimele întrevederi.

„Cu ce prilej făcuse așa de timpuriu călătorii atât de minunate nu spunea, precum nici cine era, ce și unde, dacă avea părinți, ori rude sau prieteni, unde sta cu casa măcar – nimic, cu desăvârșire nimic”.

 

Genealogia sângelui albastru

 

Obsesia lui Mateiu Caragiale pentru familiile nobile, genealogiile aristocratice, ranguri, însemne heraldice, ordine cavalerești și onoruri, este binecunoscută. Iar unele neamuri se bucură de o prețuire specială în ochii lui, de vreme ce nu se poate abține să nu le pună la loc de cinste în ambele nuvele. Astfel, Pantazi, în Craii…, se mândrește cu ascendența sa normandă, de la care ar moșteni părul roșcat și ochii albaștri (capitolul „Spovedanii”). Cât despre Aubrey de Vere, chiar de la început precizează că este un nume normand.

Cunoscător în ale heraldicii și a spițelor caselor regale, îi asociază imediat numele cu al „zvăpăiaților conți de Oxford, după stingerea cărora a fost cules și alipit la cel de Beauclerk de Stuarții de mâna stângă, duceii de Sant Albans” – adică cei coborâtori din Iacob al V-lea al Scoției: Maria, regina Scoţiei (soţie a unui Stewart), fiul ei, James (Iacob I), ce i-a urmat Elisabetei I (1603-1625), Iacob al VI-lea al Scoţiei, apoi un nou rege al Angliei, Carol I (1625-1649), Carol al II-lea (1660-1685), Iacob al II-lea (1685-1689), Maria Stuart (1689-1694), Anna (1702-1714), cu care se încheie dinastia. Dar Mateiu se referă în special la Carol I şi la Carol al II-lea, titlul nuvelei trimiţând fără greş la ultimul cuvânt rostit de Carol I înainte de a fi decapitat.

De notat că Scoția este și țare străvechilor picți („trupuri înalte și albe, ochi albaștri crânceni și părul roșiatic…” cum glăsuiește o cronică normandă), la care scriitorul se referă: „Până și plăcerii de a se sulemeni îi găsisem astfel tălmăcirea: cei dintâi locuitori ai Albionului,… nu-și boiau în întregime goliciunea în albastru? Această coloare îi era îndeosebi dragă noului meu prieten, el însuși o purta în însăși făptura lui, în ochi și sub pielița foarte străvezie a mâinilor…”.

Culoarea pare să aibă o simbolistică aparte; totul este marcat de prezența albastrului: îmbrăcămintea, fardul, safirele, pecetea de ceară cu care își sigilează misivele, dar în primul rând sângele de neam ales. Frumusețea seducătoare, în schimb, pare să fie o trimitere precisă la un alt personaj din trecut, aflat din anturajul regelui Carol I: George Villiers, „paharnic, gentilom al Camerei, cavaler al ordinului Jaretierei, baron, viconte, marchiz, lord-mare amiral, apărător al celor Cinci Porturi, duce de Buckingham, ministu favorit al lui Iacob I, apoi al fiului său Carol I – niciodată nu s-a văzut – spune Clarendon – un bărbat care să facă atât de repede carieră, nici să se ridice astfel, prin simpla sa frumuseţe, la cele mai înalte funcţiuni în stat.” (Andre Maurois, Istoria Angliei, Ed. Orizonturi, Buc., f. an, p. 368).

Dar bineînţeles, e vorba de cel ce ridicase o flotă împotriva Franţei lui Ludovic al XIII-lea, cel care trimisese o armată în Palatinat pentru a combate trupele franceze, trecute de linia Rinului, cel ce asediase insula Ré, și o curtase cu asiduitate pe Ana de Austria, pentru a dezbina alianța franco-spaniolă, cel ce va fi înjunghiat, în 1628, de locotenentul John Felton, trecut cu vederea la o înaintare în grad, într-o crâșmă numită „Greyhound Pub” (Barul Ogarului), bizară coincidență cu obișnuința lui de a semna scrisorile către rege prin afectuosul „your dog” (André Maurois, Istoria Angliei, pp. 374-375).

Există, însă, tipuri de frumusețe primejdioasă, trezitoare în egală măsură de devoțiuni dar și de gelozii.

 

Travestiri și ipostaze

 

Portretul „în peniță” reușit în deplină expresivitate încă de la prima întâlnire, cea de la Muzeul Frederic, unde îl compară „cu unii din acei lorzi ale căror priviri, mâini și surâsuri Van Dyck și, după el, Van-der-Faës le-a hărăzit nemuririi”, nu este unul definitiv, static. Fiecare întrevedere va fi pentru narator un nou prilej de a observa cum iese la suprafață încă o fațetă a personalității sale plurivalente, cu scăpărări nebănuite asemenea pietrelor scumpe ce le purta.

În totul, deși din istorisirie se deduce existența mai multor întâlniri, doar opt dintre ele sunt consemnate ca distincte, fiecare marcând evenimente semnificative. Prima oară este întâlnirea de la muzeu, a doua, în taverna cu distilate, a treia oară îl zărește, fără să fie văzut, cumpărând flori. O dată îl surprinde roșind și reținându-se cu greu în a destăinui o parte semnificativă a vieții lui, prilej cu care „i se înrourau… ochii”, iar privirea i se ațintea „cu duioșie” asupra inelelor, „ca și cum acele pietre ar fi cuprins taina vieții lui”.

Încălzindu-se vremea, părăsesc taverna pentru terasa unei cafenele din Grünewald scăldată în soare, unde ghirlandele de trandafiri „se scuturau în pahar”. Este locul în care se vor întâlni de cele mai multe ori. O dată de Vere nu vine la întâlnire, explicându-se într-o scrisoare și absența se prelungește un timp nedefinit: „după scrisoare n-a mai dat semn de viață”. În acest punct al relației, într-una din seri îi este dat să-l surprindă în cea mai stranie ipostază din câte îl văzuse: travestit în femeie. Pasajul merită recitit:

„…Trecea o femeie înaltă, cu un bogat păr roșu sub o pălărie mare cu pene, o femeie slabă și osoasă, fără șolduri și fără sâni, într-o rochie strâmtă de fluturi negri. Ea pășea ţeapănă ca o moartă, care ar fi împinsă sau atrasă de o putere din afară, străină de voinţa ei, spre un țel tainic în noapte. Nu știu de ce nu mi-a venit să cred că e o femeie ca toate femeile, din capul locului, ba chiar înainte ca ochii ei țintiți mari, ce arătau a privi înăuntru, și în trăsăturile feței sale prea sulemenite să-mi pară a recunoaște… Dar, mai trebuia să mă îndoiesc, mai putea fi o bănuială când în mâna cu degete lungi rânjeau șapte safire de Ceylan?”

Identificarea, la care se adaugă parfumul de garoafă roșie, nu lasă loc nici unui dubiu: „femeia” care trece pe lângă el fără să pară a-l recunoaște este tânărul Aubrey de Vere. Apariția îl descumpănește oarecum pe privitor, dar nu atât pentru că un bărbat s-ar fi îmbrăcat în femeie, bizarerie nu tocmai străină de acele timpuri și locuri, cum ne lasă să înțelegem textul: „Pentru un vechi berlinez ca mine ar fi fost copilăresc să mă las cuprins de uimire. Câte nu văzusem!”. Mai important decât înțelegerea imboldului care îl făcuse să iasă în oraș într-un asemenea travesti, era starea în care se afla, unde se îndrepta și dacă urma să se întâlnească cu cineva. Smulgându-se cu greu din perplexitate, înainte de a-i veni în minte să îl urmărească, „femeia” dispare în mulțime.

Oricum, martor fără să vrea al acestei noi și insolite ipostaze care indica o posibilă viață dublă, este departe de a se simți confortabil. Concepțiile scriitorului, în această problemă sunt conservatoare și transpar fără dubiu din creația literară. Așa bunăoară, unul din puținele lui poeme se intitulează Laudă cuceritorului și în el exaltă masculinitatea barbarului dominator, care se impune prin forță într-o societate decăzută. Or, în Berlinul acelor ani, junele Mateiu „cădea” în mijlocul scandalului iscat de răspândirea ideilor despre homosexualitate ale lui Hirschfeld și Weininger. Deși în primă instanță are grijă să alunge din minte o astfel de ipoteză, care se impunea oarecum de la sine, îndoiala rămâne, ca și respingerea față de asemenea invertire:

„Să-l fi presupus după asta [obiceiurile vestimentare femeiești] că era unul din acei deșucheați cu năravuri rătăcite al căror număr pare să fi sporit în timpii din urmă pretutindeni, într-o măsură întristătoare? Nu-mi venea să o cred, căci dacă păpușii acesteia sulemenite îi flutura uneori pe buze un surâs neliniștitor, sub arcul sever al sprâncenelor trase cu condeiul, ochii aveau acea nevinovată limpezime ce strălucește numai sub pleoapele eroilor și ale copiilor”.

Totuși, dincolo de încrederea în în nevinovăția feței și a privirilor limpezi, faptul concret  – travestirea – rămâne.

Coincidență sau nu, și acest episod trimite către un anumit trecut, la epoca Restaurației, în care conții de Vere au ocupat funcții de vază. Cu o jumătate de secol înainte, trăise Edward de Vere, al 55-lea conte de Oxford, prezumtiv autor al pieselor lui Shakespeare, care se îmbrăca excentric şi risipea bani. Revenind la Restaurație, istoria reține aspecte foarte interesante ale triumfului lui Charles II. „Pentru că se terminase cu fețele acelea întunecate [puritanii lui Cromwell, n. mea] și cu moda părului scurt care se înstăpânise la Westminster, Whitehall voia să-și ia revanșa. În palatul acesta, deschis pentru toată lumea, oricine putea fi martorul desfrâului regal. În fiecare seară oștenii din gardă îl vedeau pre rege străbătând grădinile pentru a se duce la amanta lui… Supușii își imitau stăpânul. Femei îmbrăcate în haine bărbătești, grupuri care se adunau să danseze în pielea goală…” (Ist. Angliei, ed. cit., p. 451. s. mea).

Se pare că la aceeași sursă recurge și autorul spre final, când aduce vorba de „acei lorzi care au petrecut nebunește la Whitehall”. Cu ei ar dori să-l asemuiască pe Aubrey de Vere, pentru a-i păstra vie amintirea. Dar, o nouă ciudățenie, din patru nume (Killgrew, Rochester, Barbara Villiers și Neill Gwinn), ultimele două sunt ale unor femei! Să fie un laspsus freudian? Căci – am văzut deja – un alt Villiers, personaj iconic al epocii, ar fi mai potrivit ca model pentru eroul său: ducele de Buckingham, a cărui frumusețe era vestită, deși descrisă de unii ca efeminată.

Dar textul mai comunică și altceva. Chiar dacă voalat, avertismentul nu lipsește: de la străvechii războinici ai lui Almeric și nu mai puțin vitejii conți de Vere, la efeminații de alcov, contrapunctul este destul de apăsat. Am putea lua acel „Remember!” ca pe un deget moralizator îndreptat asupra păcatelor aristocrației ce poartă răspunderea propriei decăderi. Din această perspectivă, Aubrey de Vere este exponentul unei rase aflate „la asfințitul ei”, care prin el mai înflorește o ultimă dată ca un „Remember” rostit peste generații. Lumea patriarhală se află la sfârşit de ciclu: măscăluit în femeie, poate chiar dedându-se homosexualităţii, el este punctul terminus al unui şir de strămoşi iluştri, care au făcut istorie. Vechea spiță genealogică este osândită să dispară fără urmaşi. Sângele stirpei a devenit prea albastru, moravurile au degenerat.

 

 

Vânt de sud

 

În ziua și în noaptea premergătoare sfârșitului lui Sir Aubrey, vremea se schimbase: căldura plăcută devine zăduf, aerul plin de miasme, cerul vânăt, fulgere scapără la orizont din norii negri, amenințători.

Este fundalul meteorologic în care se petrece ultima întâlnire, „la fântâna lui Roland”, unde îl acroșează întâmplător. Dacă în Craii… , întâlnirea de pe podul din Cișmigiu va însemna începutul prieteniei cu Pantazi, aici podul Electorilor va fi locul unde, fără ca cei doi să bănuiască, se află pentru ultima dată împreună. Scena revederii are loc în „noaptea de catifea și plumb”, toropitoare, la o zi sau mai multe (intervalul nu e precizat) de la scena travestiului. Este întrevederea cea mai plină de ciudățenii. Dacă până acum, de fiecare dată ni l-a înfățișat echilibrat, egal cu sine și stăpân pe sine, introvertit, de data asta găsește un Aubrey aproape descompus, cu o stare de spirit ce se schimbă de la un moment la altul. Mai întâi face remarca, nu prea binevoitoare, că „de data asta întrecuse orice măsură. Oricum, nu astfel se iese în lume. Pudra cu care își văruise obrazul era albastră, buzele și nările și le spoise cu o vopsea violetă, părul și-l poleise, presărându-l cu o pulbere de aur, iar ochilor le trăsese jur-împrejur largi cearcăne negre-vinete ce-i dădeau o înfățișare de cântăreață sau de dănțuitoare. Încolo, îmbrăcat fără cusur, în frac albastru…”. Aproape că ni-l închipuim, sub această mascara excentrică, pe un Ozzy Osbourne sau pe Alice Cooper!

Dar starea în care își găsește amicul este mult mai îngrijorătoare decât înfățișarea: tînărul aristocrat, atât de orgolios, de o eleganță căutată, afișată atât de ostentativ, este primul care îi caută compania, bucurându-se că-l vede. Îl ia chiar de braț, familiaritate pe care pare a o regreta mai târziu, are ochii înlăcrimați, vocea tremurătoare și vorba pripită. Este un cu totul alt Aubrey de Vere. Ar putea fi simptomele unui sevraj de morfinoman. Asistând la acest spectacol, naratorul se mulțumește să-și consume în propria-i interioritate nedumerirea: „După cum atunci nu-mi venise să cred că arătărea care trecuse pe lângă mine era o femeie, acum mi se părea că ființa ce mă târa cu ea în umbră nu era bărbat”.

Sir Aubrey depășește însă foarte repede momentul de slăbiciune. Dacă toate aceste transfigurări nu ar fi fost de-ajuns pentru a-l zăpăci pe martorul lor, rapida „schimbare la față” a ciudatului personaj îl derutează total. În puținul timp scurs în plimbarea ușoară dintre fântâna lui Roland și Podul Electorilor, tânărul își revine din stupoare și, luând seama, rușinându-se de slăbiciunea lui pasageră, devine din nou foarte rece și rezervat. „Aveam înaintea mea alt om… Să fi avut pietrele virtuți ascunse? Treptat, se redobândise pe sine, se îndreptase, înțepase nările și acum sta țeapăn, rece și mândru, foarte mândru”.

Pasajul ne lasă să înțelegem că autorul nu exclude o posibilă influență ocultă a safirelor la care englezul se tot uita în lumină. Mergând agale spre pădure, braț la braț, îl observă „cu surâsul pe buze, privindu-și în zare pietrile albastre…”.

În primele cuvinte pe care le rostește direct (vor fi și ultimele), Aubrey de Vere, remontat, remarcă și el „strania noapte”, bântuită de un vânt cald, aducător de friguri: „Stendhal scrie că la Roma, când bate un anume vânt în Transtevere, se ucide”, mai adaugă, după care îi propune să ia masa împreună, „să ne mai întremăm”. Imediat, însă, se scuză că va trebui să lipsească „poate mai mult de un sfert de ceas, oricum însă, mai puțin de o jumătate” și se despart, urmând să se întâlnească pe pod.

Se va lăsa așteptat toată noaptea. Răstimpul fixat pentru întoarcere trece, se scurg apoi orele, una după alta. În așteptare, celălalt adoarme cu capul rezemat de balustradă (nu era prima noapte albă petrecută pe străzi), iar când se trezește, în zori, gonit de vijelie, trebuie să se refugieze în casă. Vremea se strică pentru o săptămână, ținându-l departe de evenimentele din oraș și de ziare. Bineînțeles, zadarnic așteaptă o scrisoare de explicații de la englez; omorul avusese loc chiar în noaptea fatală și de ea nu va afla decât la câteva zile după ce vremea se răzbună și poate ieși din nou în oraș.

 

Tăcerea Sfinxului

 

Furtuna ce urmează nopții grozave a crimei devastează arborii, parcurile, promenadele. Asasinat pe o vreme înnăbușitoare, pe un vânt cu miasme ce nu mai are nimic dintr-un fenomen meteorologic, ci pare mai mult o stihie sau o vrajă rea abătută peste oraș, făptuitorii crimei vor rămâne nedescoperiți, lăsând loc celor mai extravagante speculații.

Prima explicație a întârzierii care îi vine în minte, în timp ce privește, ca hipnotizat fereastra slab luminată de la ultimul cat al une case de pe cheu, este că tânărul își petrece noaptea în brațele unei femei „a cărei frumusețe să fi făcut pereche cu frumusețea lui”, uitând de întâlnire. Apoi îi vine în minte un alt gând: „mersese poate să pregătească pentru mai târziu întrunirea vreunui sobor ocult și uitase de lumea celor vii” (s. mea). Trimiterea la practica spiritismului – în floare în acele vremuri – este directă, fără văl. Cel puţin trei pasaje lasă să se înţeleagă această ipoteză. În afară de cel de mai sus, trebuie să ne întoarcem chiar la începutul relației, când remarcase preocupările și înzestrările lui în această îndeletnicire: „Așa de pildă, am înțeles că se îndeletnicea cu cercetări oculte îndrăznețe, pentru care era hărăzit, pe lângă o înclinare înnăscută şi rară şi cu cea mai uimitoare pregătire. Părea chiar să fi avut mai multe legături cu duhurile decât cu cei vii…” (s. mea). Indiciu suplimentar, faptul că niciodată nu se întâlneau noaptea, ci numai ziua. Nopţile îi erau ocupate.

Mai clar de atât nu se poate. Aubrey de Vere participa la ședințe de spiritism, în timpul cărora e posibil să-și fi evocat strămoșii, și avea calitatea de mediu (acea „înclinare înnăscută”). Acum ne explicăm, o serie de detalii ale la ultimei întâlniri: „mâinile reci ca gheața”, corpul care „dârdâie din toate încheieturile”, ochii lărgiți, întorși către sine. E rezonabil să presupunem că înseși aceste semne l-au trimis pe narator cu gândul la pregătirea unui sobor ocult ca plauzibilă explicație. Și dacă mai era nevoie de o dovadă, penultima dată când drumurile li s-au încrucișat, avem descrierea  „femeii” mergând „țeapănă ca o moartă ca animată de „o putere din afară, străină de voința ei…”.

Dar, recitind iar pasajele de început, nu tot un soi de spiritism face oare și autorul când evocă iar și iar, în meditațiile lui, figurile ilustre ale trecutului? Nu este însuși de Vere un personaj „chemat la viață” ca printr-o incantație în fața arborilor „druidici”? Am putea avea, aici, un intertextualism avant-la-lettre.

Servea tânărul ca medium pentru acele „cercetări îndrăznețe”? După toate aparențele textuale, da. Așa deznodate firele, nu e greu de închipuit cum s-a înfăptuit crima, cu un Aubrey în transă, ascultând numai de comenzile hipnotizatorului, ca și legat de mâini și de picioare în fața dușmanilor săi.

…Mobilul crimei? Mult mai greu de stabilit, întrucât autorul, avar cu informațiile, este și mai sever cu sine, ștergând urmele, încurcând cu bună-știință pistele, refuzându-și chiar propriei curiozități adevărul atunci când l-ar fi putut afla.

Unul dintre mobiluri ar putea fi legat de faptul că simboliza aristocrația, vizată de atenatele anarhiștilor. O răzbunare sau un act de teroare, așadar – suntem doar în epoca în care cad, răpuși de gloanțe, de explozibili sau de cuțit țarul Alexandru al II-lea, Sissy, împărăteasa Austriei, Sadi Carnot, președintele Franței, regele Italiei, Umberto I, președintele Americii, McKinley și lista e mult mai lungă. O altă presupunere ia în considerare travestiul lui de Vere. Dacă excludem rolul de medium, caz în care ar fi fost „teleghidat” de o altă voință, după ce în prelabil se îmbrăcase sau fusese îmbrăcat în femeie, pentru cine se îmbrăcase astfel dacă nu pentru un partener? Or, de când cu noua sa cunoștință, petrecuseră multe ceasuri împreună, ceea ce va fi iscat gelozia prezumtivului amant. În zilele de după asasinat, ascuns în casă cu teama în suflet, se gândea cu groază că ar putea fi primul suspect pe lista poliției. „Fusesem singura ființă în tovărășia căreia se arătase sir Aubrey în lume la lumină; la taverna olandeză, la terasa Grünewald trebuie să fi trecut ca nedespărțiți…” (s. mea).

E nevoie de mai mult pentru a aprinde rugul geloziei? În lume, la lumină, ține să apese autorul, sugerând tăinuita viață nocturnă a celuilalt. Căci de întâlnit, se întâlneau numai ziua: „…ne vedeam mai des, uneori dimineața, cel mai obicinuit după-amiazi, niciodată însă seara, niciodată”.

Serile și nopțile erau dedicate altcuiva, altora. În afară de ritualurile oculte, exista în viața tânărului, cineva pentru care cumpără maldăre de garoafe și orhidee, scenă la care este martor nevăzut. Îndeobște, florile se trimit femeilor, fie numai din curtoazie – bunăoară pentru doamnele din high-life-ul berlinez. Or, crima este pasională, lovitura de pumnal este dată „cu furie”, atât de adâncă încât lama cu două tăișuri se frânge. O femeie ar fi putut profita de transa mediumnică pentru a-l ucide, lipsit de apărare cum era.

Categoric, patimi aprinse erau în joc. Totuși, ucigașul, sau mai degrabă ucigașii, șterg cu sânge rece urmele: rup indicațiile de firmă de pe haine, îl descalță, iau capacul ceasului cu marcajul de producător, îi ard cu acid fața (substanță care trebuie să fi fost achiziționată din timp, indicând fără dubiu premeditarea), după care îl azvârl în canal. Un corp cu greu poate fi transportat de o persoană, iar riscul de a fi observată e apreciabil. Prin urmare, locuința unde s-a petrecut asasinatul nu putea fi prea departe de apă; ne aminitm de fereastra casei de pe cheu unde licărește palid lumina verzuie, „vrăjitorească”, ce-i atrăsese privirile în timp ce se afla în așteptarea prietenului.

În fine, cu toate că nu există nici cea mai mică aluzie în nuvelă, nu trebuie exclusă nici presupunerea că de Vere era un agent al Imperiului Britanic, aflat în misiune secretă la Berlin. Rivalitatea celor două puteri pentru acapararea și protejarea zonelor de influență era o realitate, iar tensiunea se acumula de la an la an. E drept că, aici, trimiterile la sfera afacerilor europene lipsesc. În schimb, tema este prezentă, marginal, și în Craii… și în Sub pecetea tainei. El însuși ocupase posturi – e drept, neînsemnate – în diplomație. Măcar pentru aceste motive, bifăm ipoteza sub beneficiu  de inventar.

În rest, sfinxul din pecetea lui Aubrey de Vere ar fi trebuit să ne prevină; muțenia lui o remarcase și povestitorul: „Ca eraldist nu eram mulțumit; mă așteptam să aflu arme adevărate, nu o simplă emblemă”. Nu ne rămâne decât să ne exprimăm și noi frustarea față avariția autorului.

 

„Undeva, cândva”

 

Toate orizonturile se închid când, în cele din urmă vine ceasul în care scriitorul trebuie să părăsească Berlinul. Ca printr-o vrajă, „toamna spelbă a țărilor de secară și bere” pune stăpânire pe oraș, Berlinul își pierde farmecul văratic, muzicile nu mai cântă în grădini, havuzurile stropitoare seacă, iar securea se abate asupra arborilor seculari pe care i-admira în plin oraș. Dacă Aubrey de Vere a descins ca personaj în timp ce autorul sorbea din priviri arborii stufoși ai lui Ruysdaël, el iese din poveste după despărțirea lor de pe pod, când, în așteptarea lui, povestitorul se îndreaptă spre acei „uriași seculari druidici, așa de înalți și de înfoiați că privindu-i îți vine să te crezi pe alt tărâm”…

Este nou fir intertextual prins în țesătura poveștii, fir pe care îl „trage” exact din vremurile acelui „Remember” rostit pe eșafod de Charles I. Într-o epocă în care steaua lui Gorică Pirgu urcă la zenit, aristocrații pur-sânge, „craii”, „odraslele de dinaști” ai „tagmei prea-senine”, „adevărații Arnoteni” sunt sortiți dispariției, uitării sau desfrâului, lăsând scena lumii mai săracă: „ne acopeream fețele și plecam…”

Înspăimântat că ar putea fi implicat în afacere, naratorul se ascunde o vreme, apoi se hotărăște să părăsească orașul, deși, în mod surprinzător, nimeni nu îl abordează și nici nu i se solicită vreun fel de informație despre defunct. Pe englez se mulțumește să-l deplângă într-o frază: „Și toate – tinerețe, frumusețe, înțelepciune, fuseseră menite să isprăvească în apa murdară a unui canal”.

Oare acest canal cu ape murdare nu e însăși istoria ajunsă la un capăt de veac?

 

Toată această întâmplare înțelegem că e pusă pe hârtie – ne-o spune la început – după șapte ani, deci în 1914, în prag de război european. Totuși, ele par a se fi petrecut dincolo de geografie și durată, ca orice istorie cu iz de fabulă, motiv pentru care, orice ar susține în final autorul, nu poate fi considerată doar „un fapt divers atroce”. Și aici, în ultimele rânduri începe partea cea mai curioasă a nuvelei, cea în care autorul, își neagă sistematic afirmațiile diegetice și crezurile pe care și-a construit textul literar. Cu ce temei, urmează să constatăm.

În primul rând că, nici un fap divers nu poate fi perceput ca visare, finalul, dimpotrivă, transportând întâmplarea într-un undeva, cândva, care o înfășoară în mantie de legendă: „Sunt vise ce parcă le-am trăit cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vis. La asta mă gândeam deunăzi seara când răvășind hârtiile mele ca să văd ce se mai poate găsi de ars – hârtiile încurcă – am dat peste o scrisoare care mi-a deșteptat amintirea unei întâmplări ciudate, așa de ciudată că, de n-ar fi decât șapte ani de când s-a petrecut, m-aș simți cuprins de îndoială, aș crede că într-adevăr am visat numai, sau că am citit-o ori auzit-o demult.” Așa începe Remember.

Orice fotografie capătă, cu timpul, nuanțe de sepia. Însă un simplu fapt divers ar fi fost uitat, nu înnobilat de patina vremii. Autorul se contrazice, așadar. Rămâne să vedem de ce o face. Mai întâi însă, să trecem în revistă contradicțiile. După ce, încă de la început, admite că întâmplarea este ciudată, izvoditoare de visări, ulterior se contrazice, privind-o „nu mai mult decât un banal fapt divers”.

Fascinat, inițial, de tânărul de Vere („mă subjugase prestigiul recei trufii a tânărului ce, în deplină frumusețe, pășea singur în viață”), pe care îl socotește „una dintre acele făpturi excepționale, străine de omenire, pentru care am resimțit totdeauna o vie atragere”, cu toate că trăise o adevărată jubilație interioară atunci când întâmplarea îi adusese împreună, exclamând „parcă ne-am fi cunoscut de când lumea”, în final își retrage chiar părerea de rău, părându-i-se nefiresc să împingă durerea până la a plânge un străin. Mai mult, îi pune la îndoială chiar calitățile grație cărora căzuse în admirația lui:  tinerețea – sub pretext că „sunt ființe care înșeală vârsta”; frumusețea – pretinzând că ce găsise frumos în făptura lui fusese „asemănarea cu unii din aceia, demult plecați în pulberea veacurilor”; cultura și înțelepciunea lui fiindcă „s-au mai văzut și alții”. Și ca și cum nu s-ar fi contrazis suficient, merge până acolo încât îi retrage orașului de adopție atributul de a fi pentru el un „acasă”, realizând, la spartul târgului, cât de greu este printre străini. Fapt pentru care se hotărăște să se înapoieze cu adevărat acasă: „la mine în țară”.

Sunt elemente mai mult decât suficiente (am numărat șapte) pentru o posibilă lectură în cheie deconstructivistă. S-ar zice că, în final, autorul dărâmă cu intenție, sistematic, toate reperele, întreaga armătură a edificiului înălțat cu atâta pricepere și talent. Sculptorul pune mâna pe ciocan și își face fărâme statuia. Orice s-ar spune, această volte face pare nefirească, artificială. Ea nu răspunde unor necesități interne ale narațiunii. Ceea ce ne duce la presupunerea, pe care o avansam de la început, că autorul procedează astfel deoarece este singura modalitate prin care încearcă – Pigmalyon modern sau Narcis captiv în oglinzile sale – să se elibereze de fascinația propriei opere. Altă explicație cu greu se poate găsi. Sigur, este o pornire estetizantă, programatică, conformă cu anumite canoane literare, pe care înțelege să le observe. Manierism.

Tendința anihilatoare, cu rădăcinile în acel pact tacit al evitării iscodirilor de orice fel, se prelungește în refuzul de a investiga mobilul asasinatului și de a afla orice alte date despre întâmplare. Când, revenit în București, dă peste un cunoscut bine informat, care se arată gata a-i desluși epilogul afacerii, îl oprește cu acel „Nu țin să aflu nimic”, justificând refuzul său prin argumentul că aflarea detaliilor reale ar însemna pierderea aurei de taină și mister a întâmplării: „…unei istorii frumusețea îi stă numai în partea ei de taină”, îi spune.

Nu ne va mira, așadar, că nici cât a avut onoarea de a se bucura de prietenia lui de Vere, nu-i cere lămuriri de nici un fel, nici măcar pentru întrebările care îi suscitau în mod vădit curiozitatea (de exemplu când avusese timp să călătorească și să citească atât, sau, mai ales, detalii legate de însemnul heraldic), mulțumindu-se cu rolul de confident sau de ascultător care se lasă legănat de vraja povestirilor de peste mări și țări. Când, întâmplător, asistă fără voie cum tânărul de Vere cumpără flori de patru-cinci sute de mărci,  „un adevărat desfrâu”, observă că  „…n-aș fi avut, cum cunoșteam pe domnișoara vânzătoare, decât după plecarea lui să intru să-mi înfloresc cheutoarea ca să aflu unde le trimisese și punând mâna pe fir să împing cercetarea mai departe. Dar la ce bun?”

După cumplitul lui sfârșit nu merge la morgă (măcar pentru a se convinge că este el) și – mănușă aruncată în fața cititorului -, nu ține să afle urmarea. Ajuns acasă (la București!), arde și ultima mărturie a existenței lui, biletul împodobit cu pecetea sfinxului, „împresurată de zicerea «Remember»”. Astfel că nuvela se încheie circular, autorul revine la a-și avertiza cititorii că ceea ce tocmai au citit ca pe o întâmplare, poate fi, de fapt, rodul închipuirii, sau nălucirii; un vis.

„Remember? – da, firește că n-am să uit, dar cum anii tulbură unele din amintirile vechi, făcându-le să plutească aburite la hotarul dintre realitate și închipuire, dacă soarta mă va hărăzi cu viață lungă, într-un târziu are să-mi pară poate că toată această întâmplare trăită a fost un vis numai sau vreo istorie citită ori auzită undeva, cândva de mult”.

, , , , ,
Articolul precedent
Eliade, între jocurile magiei şi festele inconştientului / Cristian Tiberiu Florea
Articolul următor
Magul lui Zamolxe (Strigoii) și Antero Vipunen (Kalevala) – deținători ai cuvintelor de vrajă, stăpâni ai stihiilor cosmice / Cristian Florea

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu