Deambulări nocturne pe strada Mântuleasa: văzători, băsmuitori, amnezici (II)

Pe fluviul timpului, în sus

Povestitorul divaghează mereu. Cu fiecare naraţiune, antrenează noi şi noi straturi de memorie, tot mai adânci. De la 1930 – limita temporală cea mai apopiată de prezentul în care povestește -, la primii ani după primul război, apoi la 1915-1916, ne croim cale, împreună cu călăuza noastră, spre începutul secolului, și mai departe, pe la 1835-1848, interval în care se desfășoară prietenia dintre Tunsu și Selim, fiul paşei din Silistra, sfârșită prin trădare și blestem, pentru a ajunge, la cumpăna secolelor 17-18, pe locurile unde avea să se taie strada Mântuleasa, stăpânite de boierul Iorgu Calomfir și preafrumoasa Arghira, mântuită de orbire de vindecătoarea Zamfira, a cărei poveste, după Fărâmă, ar prelungi această saga (în care „ciclul Calomfireștilor” este doar unul dintre firele de tort ale „torsadei” epice), cu „ceva mai mult de două sute de ani”, şi suntem înclinaţi să credem că această călătorie în trecut ar putea continua aşa mult și bine, până la timpurile biblice, la care și face aluzie.

Pornind de la locuri și întâmplări de toate zilele, pe măsură ce se derulează, din personale și accidentale, istoriile lui Fărâmă devin arhetipale, „exemplare”. Este un „înot” în susul istoriei, în răspăr cu axa vectorială a timpului, asemenea celui al Oanei, din vis, către izvoarele Dunării, și totodată o imersiune temporală în orizonturi „geologice” tot mai vechi, veritabilă călătorie spre centrul Pământului. Ea depășește, treptat, zecile de biografii ale personajelor chemate la viață din amintiri, intrând în zona evenimentelor paramitice, fabuloase, precum împerecherea Oanei cu taurul, sau dobândirea, de către Arghira, a darului de a vedea lucruri și lumi ascunse.

Patru episoade ale relatărilor lui Fărâmă, separate spațial și temporal, dar coplanare tematic-simbolic, trimit la timpurile vechi-testamentare: cel despre despre cercetările subpământene ale boierului Iorgu Calomfir pentru a reda vederea Arghirei (pe la 1700), apoi scufundările copiilor în pivnița plină cu apă (1912-1915), al treilea episod, pasiunea lui Lixandru pentru limba ebraică, pe care și-o însușește de la rabin, tatăl lui Iozi (1918-1919) și, în fine, aventurile Oanei în căutarea unui bărbat pe potrivă (1915-1920). Văzându-i statura herculeană, jupânesele ciobanilor „munciți” de Oana, o țin drept coborâtoare din spița Jidovilor Uriași, iar lucrurile se leagă, pentru că în visul pe care ea li-l povestește prietenilor la ospățul de nuntă de la mînăstirea Paserea, ajungând până la izvoarele Dunării, intră într-un decor care amintește de lumina văzută de Ioji în pivnița inundată: „peșteră fără sfârșit, sclipitoare, cu pereții bătuți în pietre scumpe și luminată de mii de lumânări…”. O voce îi spune „Pe-aici nu e Paște, pentru că pe tărâmul acesta suntem încă în Vechiului Testament!” (p.150).

Vălul magic al acestui vis se întinde și asupra cititorului: atmosfera, culoarea, transformarea rapidă a decorului, inserția unor elemente miraculoase, poartă pecetea autenticității. Există scenarii onirice caracteristice travaliului de individuație jungian (termenul reflectă mentalitatea protestantă), de edificare a sinelui, spunem noi, cu care ne identificăm total, pe care psycheea noastră le asumă plenar, ca și cum lucrurile s-ar petrece aevea. Faci un pas – și lași în urmă mări și țări; călătorești pe fluviul timpului, dar epocile ți se revelează ca tărâmuri, adulmecate cu alte simțuri. Durata se spațializează, ca în basme: există un ținut al iernii și altul al primăverii veșnice. Aici, coborâm, ca Faust, la mume, pe prundul unor vremuri de demult, unde își duc traiul lor simplu făpturi complet rupte de lumea noastră: blajinii. Este o nouă trimitere la timpurile vechi-testamentare, prin Ioji, copilul rabinului. Plonjonul în urma căruia dispăruse, indică existența unei rupturi de nivel între lumea noastră și cea a blajinilor, după a căror legendă se pasionase boierul Iorgu Calomfir cu mai bine de două sute de ani înainte. Căutat de autorități, trupul lui nu mai este găsit, în schimb sunt descoperite, în pivniță și împrejurul ei, orizonturi stratigrafice din ce în ce mai vechi:

„Mai târziu, când s-a reluat ancheta, s-au făcut săpături în fundul pivniței și au dat peste un zid vechi și comisia arheologică a intervenit și au lărgit aria săpăturilor; s-au găsit resturi de fortificație medievală, apoi, și mai în adânc, urme de așezări omenești și mai vechi” (p. 92).

Pasajul chiar aduce cu scenariul unuia dintre visurile oraculare ale lui Jung, cel în care, coboară, etaj cu etaj, niveluri de locuire aparținând epocilor istorice tot mai vechi, până ce ajunge într-o peșteră situată sub pivnița adâncă a castelului, unde iese la iveală o vatră paleolitică plină cu oase ale omului preistoric (Amintiri, vise, reflecții, Humanitas, 2001, p. 169). Și nu este exclus ca Eliade, în lungile convorbiri cu psihologul elvețian la Ascona, să fi folosit, cu bună știință sau involuntar, un astfel de material oniric. Veri la rând înaintea anului 1955, când începe nuvela, schimburile de idei tète-à-tète cu Jung, în afara comunicărilor „Eranos”, deveniseră tabiet.

Revenind, însă, la rapelurile retrotemporale ale lui Fărâmă, o veche și scumpă teză de-a lui Eliade este etalată, aici, în toată splendoarea ei: dacă ar fi lăsat să istorisească suficient, orice povestitor ar putea ajunge cu relatara lui… la facerea lumii, așa cum se întâmplă cu mărturiile lui Fărâmă! Or, narațiunile care răspund la întrebările mari: despre cum a apărut lumea, cum trebuie omul să se situeze în raport cu ea, care este rostul lui pe lume, se numesc mituri. Corolarul subînțeles al acestei teze este că și scrierile subsumate termenului generic de beletristică, în măsura în care sunt autentice și răspund unei necesități spirituale, sunt generatoare ale unui fabulatoriu mitic subsecvent, implicit și intricat în discurs, proprietate pe care o putem desemna, printr-un cuvânt ad-hoc, „mitopoieză”. Această funcție autoreproductivă a memoriei care trimite în amonte, spre sursele ei de inspirație, către imaginar, face ca narațiunile… să poată naște pui vii, să fie puitoare de mituri (μυθω ποϊειν). În definitiv, nu întâmplător genul liric a fost denumit „poiesis”: fiică a imaginației libere, poezia are proprietatea de a suscita imaginația, de a crea stări și universuri spirituale care dobândesc o viață autonomă în raport cu versurile scrise-rostite-citite. Germenii miturilor sărează orice ficțiune suficient de consistentă, capabilă să iasă în lume pe propriile ei picioare, fără asistența ulterioară a autorului.

Să fie Pe strada Mântuleasa textul ficțional cel mai „mitopoietic” al lui Eliade? Structura nuvelei, elaborată cu mare iscusință și atenție la detalii, ilustrează încă o dată principiul formulat în deschiderea comentariilor de față că mitul este atractorul tuturor textelor literare, „locul geometric” către care tind toate ficțiunile. Orice text literar chiar unul non-ficțional, care pornește de la un reportaj sau jurnal de idei, posedă capacitate de „mitopoieză”, este generator de  mituri.

Călătorie spre Soare-Răsare

O altă ancoră pe care homeridul Fărâmă o aruncă în fântâna adâncă a trecutului se racordează la eposul eroic al antichității. Astfel, dispariția lui Darvari cu avionul „în direcția Insulei Șerpilor” este o camuflare în stil eliadian a unei apoteoze subiacente celei a lui Achile.  Într-adevăr, eroul războiului troian fusese strămutat de zeița Thetys, în această „insulă albă” (Leuke), unde resturile unui templu de marmură par a confirma legenda.

Motivul insulei trimite și la nuvela de tinerețe, Șarpele, al cărei personaj principal, aviatorul Andronic este, în realitate, descendentul totemic al șarpelui – stăpân al insulei din mijlocul lacului Snagov unde se retrage cu aleasa sa. Ea este locul unei apoteoze hierogamice, de astă dată, încununată cu contemplarea răsăritului de soare. Înspre soare-răsare, în drum spre Odessa, se pierde și avionul lui Darvari. Să recitim relatarea lui Zaharia Fărâmă:

„Darvari Pătru, ăsta pot spune că era în miezul lucrurilor. Băiatul ăsta avea un spirit foarte inventiv. L-am urmărit până târziu în viață, până a dispărut cu avionul lui, între Insula Șerpilor și Odessa, dispărut fără urmă” (p. 88). Fragmentul se cere completat cu cel de la pagina 160, semnalând, însă, că el doar rezumă, prin gura unui anchetator, textul lui Fărâmă: „Între timp, Darvari aterizase la Constanța, își umpluse din nou rezervoarele cu benzină și zburase mai departe, spre Răsărit…”

Desigur, anchetatorilor nici prin cap nu le trece să ia dispariția în sens strict. Cu toate că unele expresii ale povestitorului ar trebui să-i pună în gardă – ce să însemne, oare, că Darvari se afla „în miezul lucrurilor”? – având adânc ștanțată în conștiința de clasă lozinca „lumina vine de la răsărit”, nesesizând sensul alegoric al relatării învățătorului, care dă întâmplării un caracter hierofanic, neacceptând în ruptul capului că un om poate dispărea pur și simplu, e dincolo de capacitățile lor, desigur, a înțelege implicația metafizică a unei „călătorii spre Soare-Răsare”.

Un alt indiciu pentru felul în care ar trebui înțeleasă dispariția lui Darvari este replica Marinei… : „Să încerci marea fugă, să urci, să urci necontenit!” îi spune în zorii acelei zile de august 1930, când Darvari, după ce petrecuse noaptea cu ea, iese pe ușă pentru a dispare pentru totdeauna (p.159). (Să observăm, în treacăt, că scrierile de ficțiune eliadiene sunt împănate cu astfel de marcaje a traseelor textuale).

Prin urmare, tovarășii declanșează cercetări de amploare, mobilizând și colegii din Țara Sovietelor. De aceea se află, de la bun început, pe o pistă falsă, ca și în problema „tezaurului polonez”. După un timp, Dumitrescu îi comunică de sus lui Fărâmă: „Darvari n-a ajuns niciodată în Rusia. Și nici avionul cu care fugise el n-a fost găsit, deși s-au făcut cercetări îndelungi și de către ruși și de către ai noștri. Cred că înțelegi ce înseamnă asta…” (p. 138).

Ar fi rămas, în consecință, o singură  posibilitate, ca Fărâmă să fi inventat întâmplarea, însă un singur lucru îi împiedică pe anchetatori să-l țină pe Fărâmă de mitoman: dispariția fusese reală.

„Împărăția Cerurilor este ca un bob de muștar…”

Digresiunilor lui pe hârtie le corespund ocolurile geografice care înghit un spațiu din ce în ce mai cuprinzător. Strada Mântuleasa este doar centrul unei circumvalațiuni geografice care, la amplitudinea ei maximă, topografic marcată prin locurile unde se desfășoară acțiunea, depășesc cu mult limitele spațiului național. Traseele întortocheate ale povestirilor ies în volute din vechea capitală a României Mici, trec mai întâi prin mahalaua Oborului și cârciumi de periferie, poposesc în pădurile și mânăstirile din vecinătate, apoi în târgurile Munteniei, se dilată înspre hotarele României Mari (Silistra, Insula Șerpilor), pentru a ajunge să evoce personaje și întâmplări aflate la mare distanță unele de altele: de la Dorpat, din Lituania, până la Smirna, în Grecia, și din Polonia până la Paris, unde Arghira caută doftori care să-i tămăduiască vederea. De remarcat că întreg cursul Dunării este virtual cartografiat și, astfel, anexat țesutului narativ, prin marcarea a două puncte: izvoarele fluviului și Insula Șerpilor, aflată la 30-40 de km de vărsarea brațului Sulina în mare.

Este lesne de înțeles că asemenea incursiuni în spații și timpuri îndepărtate au un efect dezalienant pentru lector, deoarece cheamă la depășirea orizonturilor înguste, strâmtate încă și mai mult de autocronia regimului comunist, pentru care lumea de dinainte nu exista sau nu mai conta.

Și, de parcă geografia vastă a nuvelei, cu mări și țări, nu ar fi fost îndestulătoare, naratorul își îmbie aceiași lectori și la pregustarea altor lumi. Întocmai cum un paleontolog poate să reconstituie din resturile unei fosile animalul întreg, reușind să redea și contextul geologic, bătrânul învățător, martor al unei lumi apuse, poate reface dintr-o „fărâmă” a amintirilor lui întreg orizontul temporal al evenimentelor fosilizate în memorie și readuse la viață prin vraja incantatorie a povestirii. El reușește să restituie inclusiv aura de inefabil a întâmplărilor petrecute illo tempore, adică ceea ce are o epocă mai de preț și prima care se pierde atunci când intră în declin sau e înlocuită brutal, cum a fost cazul cu răsturnarea de după 1945.

Exact această operație de refacere a întregului dintr-o rămășiță, după ce, în prealabil, fusese redus la elementar, este pusă în scenă de Doftor, carismaticul personaj care însoțește grupul de tineri în peregrinările lor din vara lui 1916 prin bâlciurile muntene. Într-unul din ele, în fața unei asistențe numeroase, alcătuite din notabilitățile orașului, el performează numere de iluzionism halucinant, care invadează și apoi absorb „realitatea”. Printr-o amplificare magică a dimensiunilor, dintr-o simplă cutiuță de farmacie încropește un soi de acvariu unde poftește întreaga protipendadă a târgului în care poposise trupa băieților transformați în circari ambulanți. După care, odată reconstituită, Doftorul, cu gesturi de fakir, o comprimă din nou până ce devine „măruntă ca un bob de mazăre”. Scena reactualizează aici, printr-un „performance”, pilda Mântuitorului în care asemuie Împărăția lui Dumnezeu cu un bob de muștar. Din nou, avem artificiul literar al unui spectacol în spectacol: cititorului i se creează iluzia că s-ar afla în rândurile publicului, participând, împreună cu acesta, la demonstrațiile Doftorului. Iluzionistul este, desigur, Eliade. Teoria lui despre funcția soteriologică a spectacolului, bazată pe scoaterea participantului în afara timpului și comprimarea duratei, își găsește aplicare în acest pasaj care face deliciul cititorilor, și, mai mult ca sigur, l-a făcut și pe al autorului. Este un artefact magic.

Aici însă, se poate aplica și o hermeneutică mai suspicioasă asupra biografiei autorului, celălalt fir care intră în textura interpretării noastre. Cu câtă îndreptățire, vom vedea. Pentru că, figura acestui straniu „Doftor” ne trimite cu gândul la filozoful Nae Ionescu, mentorul său, care fusese un fel de doctor patriae pentru generația interbelică, iar din 1933 contribuise la rafinarea doctrinei mișcării legionare. Pasiunea lui Eliade pentru această mișcare, în care a văzut o întrupare a sacrului în politică, posibilitatea ca o țară coruptă de politicianism să se transfigureze, galvanizată de combinația fericită dintre reînvierea credințelor arhaice și energiile tinerei generații este, până la un punct, scuzabilă.

(continuarea în numărul următor)

, , ,
Articolul precedent
Deambulări nocturne pe strada Mântuleasa: văzători, băsmuitori, amnezici / Cristian Tiberiu Florea
Articolul următor
Deambulări nocturne pe strada Mântuleasa (III) / Cristian Florea

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu