– Fragmente după În nada maeștrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 –

Perioada indiană a lui Mircea Eliade abundă în relatări ale „vieţilor paralele” care-i nutreau efervescenţa spirituală. Spectrul disponibilităţilor tânărului bursier, însufleţite de setea pentru experienţa concretă, pentru aventură, cobora, după cum o spune, până la rătăcire şi vulgaritate. Refuzul „cristalizării” propriei vocaţii, de care era, iniţial, atât de mândru[1], întreţinând confuzia de planuri ce va favoriza crizele, sfârşeşte prin a-l deprima. În scurtă vreme, la începutul „căldurilor mari” (probabil luna mai), se analizează, îngrijorat: „E timpul să mă lămuresc. De ce mă schimb cu o uimitoare facilitate?” (op. cit., p. 50). Jurnalul primei părţi a şederii în India îl înfăţişează, astfel, în mai multe ipostaze. Iniţial (până prin septembrie 1929, după vizita la Shantiniketan unde-l întâlneşte pe Tagore), cu toate escapadele alături de chiriaşii anglo-indieni ai pensiunii în care locuia, îşi asumă condiţia de elev cuminte a lui Dasgupta, iar exerciţiile yoga practicate în paralel cu studiul, îi creează o stare de bine. „Calm, purificare. Las gândurile bune să mă străbată, să mă stăpânească. Sunt străbătut de o senzaţie plină de omenie, de «bine», de «lumină». Practicile din ultimul timp sunt revelante.”; „Mă îneacă fericirea; sentiment plenar şi viu de bucurie, de linişte”; „Am renunţat şi la ţigări, cafea, ceai, cinematograf, taxi, romane, jurnale. Mă scaldă curenţi vitali, regeneratori.”[2] Dar această stare de pace şi existenţă aşezată, la care contribuia decizia de a respecta un program, nu durează mult; urmează setea de vagabondaj, de experienţe fruste, care îl readuce foarte repede în tavernele Calcuttei, la orgiile alcoolice, fumatul opiului, la experienţe erotice stranii, reale sau închipuite, alături de „Miss Roth” (personaj din Isabel şi apele diavolului în care o recunoaştem pe orientalista Stella Kramrisch). De altfel, chiar această excentrică profesoară de arte, îl va lua la întrebări pe tânărul „doctor” (personaj prin care Eliade se autodesemnează): „Ce-ai făcut doi ani în India? Ai trăit, nu? Ai cunoscut viaţa, nu? Care viaţă? A familiei Axon, a lui Tom şi a Isabelei. Pentru aceasta te puteai duce la Southampton.”[3]

În aceste condiţii studiul, pasiunea pentru filozofia indiană cunoaşte o evoluţie dezarticulată, între salt şi dezinteresare totală, de care devine, la răstimpuri, conştient: „Nu voi ajunge niciodată savant. Pentru că sunt un iremediabil aventurier, şi părăsesc o ştiinţă îndată ce simt că o posed virtual…”, exclamă el în jurnalul acelor zile.[4]

Nici după trei ani petrecuți în India nu reușise să iasă din acest lanț al propriei ciclotimii. Fluxul vitalității lui i se desfășoară între doi poli de semn contrar: exaltare și dezabuzare. Într-o după amiază de lucru la biblioteca de manuscrise tantrice a unui proprietar din Uttarpara, un orășel din suburbiile Calcuttei, descrie experienţa pierderii spontane a interesului față de materialul de studiu pentru care se afla acolo, trecerea de la un entuziasm contagios la apatie: „Vedeam înaintea mea nopți de benedictină muncă; orice altceva mi se părea frivol, absurd, incomprehensibil. Subbasita-Samgraha era pentru mine rațiunea de a exista (…) Nu știu de ce am vrut să fumez o țigară odihnindu-mă în fața rafturilor de cărți noi. Nu știu de ce am început să frunzăresc carte după carte, așa ca să aflu ce s-a mai scris și gândit în lume. Ce a fost, nu știu. Dar m-am trezit deodată disponibil oricărei alte pasiuni, oricărei alte idei. Parcă îmi crescuseră ochi și simțuri și pentru alte fapte decât pentru mansuscrisul meu tantrik. Și apoi – saltul s-a făcut fără să-mi dau seama – o acuitate totală, o deprimantă predare, o toropeală a gândului. M-am întors nepăsător la masa mea. Hârtiile din faţă îşi pierduseră farmecul. Munca mea mi se părea dintr-o dată fără rost şi fără măduvă. Nu-mi părea rău decât de stupiditatea aceasta a destinului, care mă zbate între atâtea lumi şi nu mă lasă să rodesc în nici una.” (Șantier, ed. cit., p.130).

…

Memoriile depun și ele mărturie pentru stările psihice confuze, „…de semi-conştienţă şi fantezie în care mă aflam aproape tot timpul. Simţeam că ceva se întâmplase cu mine, dar nu izbuteam să-mi amintesc exact ce… După-amiezile deveneau tot mai încinse. Întins pe pat, mă trudeam să înţeleg ce se petrece cu mine. Uneori, când eram singur, o fată intra în vârful picioarelor şi mă săruta.”[5] Faţă de aceste crize de personalitate şi dedublare a eului, care ameninţă să-l „suspende între lumi“, Eliade se apără prin intermediul scrisului. Magiei lumii în care a intrat („vraja Indiei”), şi pe care se pregăteşte să o soarbă „prin toţi porii”, magiei evenimentelor la originea cărora nu stă altcineva decât el însuşi, încearcă să îi opună propria magie, a cuvântului creator, exerciţiul scrisului ca atare. Poate tocmai de aceea, cel puţin trei dintre cărţile lui, incluzând elemente autobiografice chiar fără să fi urmărit în mod conştient, constituie tot atâtea încercări de debarasare a existenţelor parazitare cu un potenţial obsesiv. Experienţele perturbatoare sunt transferate astfel în câmpul construcţiilor literare autonome. Şi, cu toate că întrevede rostul acestor reacţii[6], nu-şi poate lămuri toate implicaţiile acestui catharsis: „…dacă aş înţelege tot ce scriu – de ce aş mai scrie?” se întreabă chiar în romanul început.[7] Pe măsură ce înaintează în roman, semnele despărţirii de propriul trecut, semne de moarte iniţiatică,  devin tot mai explicite: „O dorinţă neînţeleasă  de a fi socotit mort, de toţi.” (Isabel, p. 32). „Tot ce fusesem înainte – uitasem… Aveam o memorie vie şi alta moartă. Iar gândul apei vii şi apei moarte din basme mă oprea câteodată din şirul literelor, mă silea să închid cartea şi să recunosc că… eu mă puteam ucide (în sens literal de uitare de sine) şi mă puteam învia… numai bând din cele două ape nestemate”. (ibid., p. 49).

Abandonându-se „visului nopţii de vară”[8], capitol unde-şi imaginează o întreagă viaţă alături de Isabel, deci căpătându-şi consistenţă în ele, prozatorul încearcă să se elibereze de „tot ce e inferior, vulgar şi ireductibil plebeu” în el.[9] Dedublarea în „apele diavolului” (profunzimile propriului psihism incomprehensibil) îl ajută să se debaraseze de aceste obsesii. Finalul cărţii desprinde autorul de personaj, care e lăsat să cunoască împlinirea în lumea plăsmuită.

Însă, cum se va vedea în continuare, cu cât se străduieşte mai asiduu să-şi depăşească condiţia, cu cât eforturile sale de evaziune din istorie sunt mai patetice, cu atât mai neaşteptat va cădea, iar şi iar, în capcana vicleniilor ei. Cu toată precauţia de a fabrica un destin scris pentru alter-egoul lui (în Isabel şi apele diavolului, apoi Lumina ce se stinge), rezonanţe „magice” ale primului roman (scris pentru a se debarasa de substanţa obsesiilor lui), vor izbucni neaşteptat în viaţa reală a scriitorului. Pentru că mariajul cu Nina Mareş, fiica dobândită din prima ei căsătorie cu un ofiţer (!) şi decesul ei în 1944 (volumul întâi al Memoriilor conţine toate detaliile), repetă punct cu punct schema din cartea verii lui 1929: căsătoria cu Isabel, moartea ei şi copilul rămas de la „soldatul 11871”.[10]

Din ce ape abisale se va fi adăpat romanul, ca să adune în el atâta potenţial premonitoriu?

Acest gen de cauzalitate proiectată în viitor, care să determine apariţia unor evenimente încă neproduse şi pe care nu avea cum să le influenţeze (de exemplu, moartea ei), ar putea fi o variantă de „self-fulfilling prophecy”, dar asta nu explică, totuşi, fenomenul. Scena îndrăgostirii de Nina Mareş este astfel relatată în Memorii: „Dar în seara aceea nu înţelegeam ce se petrece cu mine. N-am înţeles nici după ce-am condus-o acasă şi am sărutat-o.”[11] Şi, mai jos: „Treceau zilele şi nu înţelegeam (…) Ar fi trebuit… să-mi fi dat seama că din nou mă lăsasem antrenat, aproape fără voia mea, într-o aventură care m-ar fi putut pierde (…) Dimineţile mă trezeam istovit şi rămâneam câtva timp în pat, încercând să înţeleg unde mă aflu, în ce an, încercând să-mi aduc aminte ce se întâmplase cu mine. Simţeam uneori că sunt pus la încercare, că destinul îmi pregăteşte din nou ceva, ceva care îmi va schimba încă o dată traiectoria vieţii. Atunci, pentru câteva clipe, vedeam semnele, ca nişte faruri care se aprind deodată în întuneric şi se sting repede, prea repede ca să le pot înţelege sensul. Mă ridicam din pat ştiind că mi s-au făcut semne – dar cum să le descifrez?” (ibid., pp. 264-265).

Însă pericolul de a fi asimilat de India, într-o formă sau alta, fusese epuizat; nu atât de cele două cărţi scrise în India, cât de greşelile lui. Dacă Isabel şi apele diavolului lichidează aventura imaginară cu o anglo-indiană (Ruth), Lumina ce se stinge, o lichidează pe cea reală cu fiica lui Dasgupta. Ambele concretizează şi rezumă destine care nu-i aparţineau, capitole de luptă ale inconştientului împotriva deciziei de a se hinduiza, pe care o luase tacit, în 1930, pentru a se putea căsători cu Maitreyi.[12] Aceste imersiuni în oglinda sufletului şi totodată în vraja nopţii de vară indiene, „în care alunecasem aproape fără să bag de seamă”[13] au o conotaţie sexuală subînţeleasă, prin recursul la tragi-comedia shakespearienă: „Trăisem din nou un lung, beatific şi totuşi terifiant vis de noapte de vară” (ibid., p. 202).

Deplina lor semnificaţie avea să o înţeleagă mult mai târziu. În aceeaşi însemnare din 21 aprilie 1963, decriptează misteriosul incendiu din Lumina… ca simbol al iubirii mistuitoare pentru Maitreyi, care-l orbeşte pe „bibliotecar” – postură în care se găsea la începutul poveştii de dragoste, când se întâlneşte cu Maitreyi în biblioteca profesorului Dasgupta. Ciudat este că, doar câteva luni înaintea morţii savantului (care lăsase dispoziții să fie incinerat), pe 19 decembrie 1985, biblioteca personală din Meadville, Chicago, va lua foc, arzând aproape în întregime, incident care i-a grăbit, dacă nu i-a şi declanşat, sfârşitul.[14] Şi mai straniu apare, în această perspectivă, pasajul din Isabel…, p. 43, unde pomeneşte de un imaginar autodafé „din 11 August”, în care ar fi distrus saci de manuscrise, pasaj anterior întregii poveştii cu Maitreyi şi a Luminii ce se stinge…

Sfârşitul. Lumina ce se stinge… lumina ce s-a stins. Neagra zeiţă a Vârstei Sumbre, Kali, regentă a epocii kali-yuga, când spiritul („Marele Orb”) se lasă înghiţit şi falsificat de materie, a învins. Ea e prezentă implicit în numele „Melania” (mélanos = negru, în limba greacă), eroina Luminii…, ale cărui sugestii de piele brună trimit la iconografia zeiţei Kali, la apropierea fonetică dintre „materie” şi „Maitreyi”, la meditaţia saturniană, melancholică, din jurnalul indian, unde notează, sumbru: „plumbul masei biruieşte fără luptă”. (…)[15]

Dar şirul coincidenţelor nu se opreşte aici; lui Eliade îi va fi dat să cunoască o nouă disoluţie de personalitate, o nouă extincţie a unei părţi din personalitatea sa, căci refuzul împlinirii în India eternă, urmează eşecului de a se asimila Indiei istorice, deciziei de a se contopi în massa hindusă (vezi supra).

După vicisitudinile anilor 1929 şi 1930, se retrage într-o sihăstrie himalayană, unde se reculege practicând yoga sub îndrumarea unui guru celebru. Exerciţiile preliminare le va descrie în cărţile despre yoga. „Alte exerciţii şi experienţe au fost trecute sub tăcere… Mai târziu…, am încercat să evoc unele experienţe yoghine într-o nuvelă, Secretul doctorului Honigberger. Libertatea artistului de a «inventa» mi-a îngăduit să sugerez mai mult şi mai precis decât aş fi izbutit într-o descriere strict ştiinţifică.”[16]. Că acel Eliade intenţionase să-şi desăvârşească iniţierea yogină, reiese din faptul că mărturiile din nuvelă concordă cu cele autobiografice, doar că în primele foloseşte, pentru a încurca pistele, imaginea mitică a Agartthei – Shambala. „Tibetomanii” îşi fac iluzii; este vorba, desigur, de un tărâm transcendent, în zadar căutat cu ochii profani. „Eram hotărât să pătrund cât voi putea mai departe în tainele contemplaţiei indiene” (idem) – mărturie care confirmă, peste ani, textul nuvelei, dar cu o aceeaşi ambiguitate voită: „în căutarea tărâmului nevăzut pornisem şi eu, cândva, hotărât să nu mă mai întorc înainte de a-l cunoaşte… Şi cine ştie dacă, până la urmă, din coliba mea de pe malul stâng al Gangelui… nu mi-ar fi venit chiar de acolo dezlegarea…”[17].

De fapt, prin această metaforă a drumului către tărâmul mitic, Eliade indică ţinta practicilor yoga. Or, demn de reţinut, este că împlinirea yoghină, „India eternă”, cum o codifică el, o ratează, lăsându-se antrenat de violoncelista Jenny într-un ritual tantric. „Am rămas câteva ceasuri nemişcat, lângă perete, acolo unde învăţasem primele poziţii yoghice şi mă deprinsesem să-mi ritmez respiraţia, concentrându-mă asupra unui singur obiect mental. Încet, încet, am început să înţeleg. Pentru a doua oară în mai puţin de un an, mă lăsasem păcălit de propria mea imaginaţie; în termeni indieni, de nălucirile urzite de maya. Înţelesesem greşit afecţiunea pe care mi-o arătase familia Dasgupta şi mă lăsasem orbit de o pasiune pe care, dacă mi-aş fi păstrat luciditatea, aş fi putut-o evita. Tocmai acum, când mi se părea că mă «deşteptasem», căzusem pradă celei dintâi ispite magice pe care neodihnita maya mi-o scosese în cale.”[18]

„Păcălit de propria mea imaginație” – iată una dintre cheile posibile care pot da cifrul întâmplărilor aparent inexplicabile prin care îi va fi dat să treacă de-a lungul vieții. Atâtea decizii pe care le va lua în momente cruciale și-i vor schimba destinul, aici își au originea, în scenariile pe care propriul inconștient le ticluiește întruna. Ciudat este că ele sunt anticipate în operă. O lectură atentă a propriilor producții literare din acea „perioadă axială”, poate că l-ar fi scutit de greșelile de mai târziu. Dar asemenea lui Cesare, un alter ego al lui, este „orbit” de pasiunea pentru femeile care îi ies în cale. Văpaia iubirii dintre el și Maitreyi – încifrată în magia ritualului tantric la care face aluzie în Lumina… – se aprinde în biblioteca personală a profesorului său, Dasgupta, ceea ce are ca efect „des-centrarea” lui Eliade de pe traseul spiritual în care se afla angajat prin studiile de indianistică. După doar câteva luni, provocat de tânăra Jenny, aflată în vizită la Rishikesh, el însuși inițiază un ritual tantric care îl va abate încă o dată de la programul pe care și-l fixase: perfecționarea tehnicii meditației yoga, pelerinajul în Tibet, cercetările în farmacopeea indiană.

Eliade este nevoit să părăsească sihăstria himalayană. Circumstanţele pe care însuşi le descrie par să includă Secretul… în categoria producţiilor literare analizate aici, ca scriere care-l „drenează” pe autor de latenţele yoghine sălăşluind în el încă, la zece ani după aventura din India. „În acea iarnă 1940 m-a ispitit – şi am scris-o într-un ritm vertiginos – o nuvelă fantastică, Secretul doctorului Honigberger. Voiam să utilizez anumite fapte reale (existenţa istorică a lui Honigberger, experienţele mele personale din Rishikesh), camuflându-le într-o povestire fantastică, în aşa fel încât numai un cititor avertizat ar fi putut distinge adevărul de fantezie.”[19] Autorul ne avertizează, deci, că numai în aparenţă era vorba de o nuvelă fantastică.

Însă în cazul ei lucrurile se complică. Nu am întâlnit cititor al acestei nuvele care să nu fi fost literalmente captivat de magia ductului ei, de pasiunea care se ghiceşte în modul în care descrie, bunăoară monumentala bibliotecă a lui Zerlendi, jurnalul exerciţiilor yoga ţinut în sanscrită, după care încearcă să refacă evenimentele ce au precedat miraculoasa dispariţie, şi mai ales, surpriza cu care înţelegem, uimiţi, natura iluzorie a timpului şi posibilitatea stăpânirii lui. Lectura ei a impulsionat ani de cercetări, mai mult sau puţin… discrete, mai mult sau mai puţin tenace: Sergiu Al-George, Arion Roşu, Alexandru Rosetti, un anume colonel Sbierea, Ioan Petru Culianu, Eugen Ciurtin, Liviu Bordaş… O interesantă convorbire cu lingvistul Alexandru Rosetti, (cel care îi găsise în 1940 – anul nuvelei – un post de ataşat cultural la Londra, ceea ce foarte probabil, l-a scăpat atât de ostracizarea sa în ţară, de către regimul lui Carol al II-lea, ca militant în mişcarea legionară, cât şi de puşcăriile comuniste) este rezumată într-o însemnare din 11 septembrie 1973, când Eliade se afla la Paris:

„Îi rezum pe scurt întrevederea cu M. despre a cărei vizită l-am anunţat în ultima mea scrisoare. Este vizibil impresionat de ceea ce i-am spus. Apoi mă întreabă dacă ştiu ceva despre un anumit Al. Ghica (…) Sfârşesc prin a înţelege rosturile unei astfel de curiozităţi: de curând A(lexandru) R(osetti)… a primit vizita unui oarecare Sbierea, un tânăr colonel în rezervă, care, însufleţit de o adevărată pasiune pentru India, s-a cufundat în studiul sanscritei şi a hindusei. A reuşit chiar să ajungă în India, unde a rămas câteva luni. La reîntoarcere, i-a relatat lui A(lexandru) R(osetti) că a regăsit urmele lui Ghica. A descoperit că acesta şi-a dat seama de ceva: călugării mănăstirii unde a fost admis voiau să-l «folosească» /?/ A plecat şi nu se ştie ce a devenit mai târziu. Nu mă pot împiedica să gândesc că A(lexandru) R(osetti) îmi povesteşte toate acestea în speranţa de a afla mai mult de la mine privitor la misterioasa dispariţie a Doctorului Zerlendi.” [20]

Pasiunea, după atâţia ani, de a dezlega „misterul”, „secretul” Doctorului Zerlendi (observăm că autorul a folosit literă mare), mai mult decât a lui Honigberger, demonstrează fără îndoială că nuvela a făcut ravagii printre lectori. Şi asta deoarece, cu ea, Eliade reuşeşte o lovitură de maestru, anume performanţa rarissimă de a inversa pur şi simplu rolul cu personajul principal. Dar să-i mai spunem „personaj”, când Zerlendi a trecut efectiv la cârma nuvelei, proiectându-l pe autor în text? Impresia mea este că Secretul doctorului Honigberger nu este o urzeală literară, ci una magică, în care autorul, pe măsură ce o emană, se înfăşoară tot mai mult, devenindu-i, în final, prizonier. Cu adevărat abisal este misterul pe care autorul consideră că nu are dreptul să-l divulge. De altfel, nici nu i-ar mai fi stat în putinţă, căci prin puterile supranormale ale „sosiei” (literare?) zămislite, aceasta îl capturează în hăţişul aparentului cerc vicios al nuvelei, pentru ca secretul să fie păstrat. Nuvelistul nu mai poate rezuma cititorilor documentele din arhiva Zerlendi, această ipostază a lui Eliade mineralizându-se pentru totdeauna sub forma paginii tipărite. Cât despre existenţa istorică a lui Zerlendi, Eliade o fi dat peste această dispariţie cercetând colecţia vreunui ziar.

Peste aproape patru decenii, în Convorbirile cu Cl. Henri-Rocquet, lămureşte parţial şi prudent finalul atât de abil mascat al povestirii.[21] Zerlendi, căpătând prin asceză acele siddhi (capacităţi yoghine), a prevăzut ce se putea întâmpla cu însemnările sale, acţionând astfel încât tânărul orientalist din nuvelă (personaj prin care se autodesemnează), să nu mai aibă acces la ele, încercând chiar să-i acrediteze întreg episodul ca o iluzie. Într-un fel, s-ar putea aplica aici teoria cenzurii transcendente a lui Blaga; autorul, prin faptul că scrie această nuvelă, încearcă să-şi reveleze misterul ei central, care e al yoghinului ascuns în el, germen al crizei. Cu cât mai avid e autorul să-şi reveleze propria taină, prin însăşi natura lui, misterul îşi modifică necontenit deghizamentul, suferă mutaţii, întocmai ca viruşii cărora vaccinul le-a „citit” structura. Astfel că întrebările cele mai ispititoare – şi care atentează la ontologia lui – pot fi doar formulate. Cine se ascunde în nucleul povestirii? Zerlendi? Honigberger? Eliade însuşi? Altcineva? Care e secretul prin care secretul se apără? Sunt întrebări care vor rămâne, şi trebuie să rămână, fără răspuns. Sau, cu formula tânărului cercetător Liviu Bordaş, „doar acei care nu pot să comunice răspunsul, îl găsesc”.[22]

Oare furişările inconştientului printre interstiţiile vieţii cotidiene a tânărului orientalist, cu degetele sale lungi ce ating ca în joacă clapele şi punctele biografice nodale, pot fi luate ca „intrigi” ale acelui destin personal care ne veghează neştiut şi ne amendează aventurile sterile?

La întoarcerea din India, „…erau continente întregi de amintiri de care nu vorbeam niciodată, pe care, chiar dacă aş fi voit, n-aş fi ştiut cum să le comunic; continente secrete, inaccesibile, asemenea unor Atlantide scufundate în adâncuri.” (Memorii I, ed. cit., p. 238). Fantasma contemplativului himalayan, „dezbrăcată” în 1940, nu este decât o ipostaziere a dorinţei de a se manifesta ca istoric al religiilor, şi nu doar ca orientalist. De acum, prioritatea va fi realizarea lui „magnum opus”. La câteva săptămâni de la terminarea nuvelei, moare Nae Ionescu, maestrul spiritual al generaţiei lui Eliade. O lună mai târziu, în aprilie, pleacă din ţară ca ataşat cultural la Londra. Acolo, pe 9 septembrie, într-un adăpost anti-aerian, sub ploaia de bombe, schiţează planul vastei sale sinteze de morfologie şi istorie a religiilor.

Prima perioadă petrecută în Occident, solidară cu statutul său de scriitor român în exil, cum îi plăcea să sublinieze[23], se va închide în preajma plecării în Statele Unite, când intervine o nouă ruptură existenţială. Ea va fi vestită prin multiple semne, însă nici unul atât de insistent ca scenariul oniric al unui vis în stare de veghe în care îşi vede trupul neînsufleţit, răpus de un prezumtiv cancer, plutind într-un sicriu către ţară. „Nu ştiu ce porţiune din mine, din existenţa mea trecută, trebuie să moară ca să pot supravieţui (…) Într-un anumit fel, poate a trebuit să mă detaşez şi de trecutul apropiat, de ultimii cincisprezece ani (adică de la plecarea din ţară – nota mea, C.F.), aşa cum întâmplările mă siliseră să mă detaşez de tot ce iubisem, lucrasem şi visasem în tinereţe.”[24]

Două evenimente sunt de natură a situa orizontul valoric-existenţial aparţinând trecutului la care se referă. Cu numai două luni înaintea acelui rêve éveillé, îi apăruse cea mai completă şi mai bine documentată monografie despre yoga care, în afară de analizele erudite, decanta şi îndelungile meditaţii personale legate de acest subiect. Tot în 1954 încheie şi Noaptea de Sânziene, la care lucrase în paralel cu Yoga. Nemurire şi libertate. Romanul valorifica autobiografic secvenţa istorică românească căreia îi fusese martor şi actor, precum şi primii ani ai exilului. La câteva zile după ce-l sfârşeşte, eliberat de obsesia lui, consemnează în jurnal pierderea paşaportului (emis de autorităţile României interbelice). Întâmplării îi atribuie semnificaţia abandonării unei identităţi, „semn că ceva a murit în mine”. Dar încă din 1952  (însemnarea din 24 martie) luase la cunoştinţă, notându-şi meticulos, de „misterioasele morţi din ultimii ani: toţi cei care, între altele, se ocupau cu simbolismul şi tradiţiile arhaice sau orientale, de la Coomaraswamy până la Varille.” Foarte probabil că în afară de cei numiţi, se gândea şi la un H. Zimmer şi R. Guénon, amândoi dispăruţi prematur, primul în 1943, al doilea în 1951. Şi, cine ştie, poate chiar la J. Evola, scăpat ca prin minune după un bombardament din 1945, „numai” cu o paralizie pe viaţă.

În finalul romanului, o altă coincidenţă curioasă scurtcircuitează planul realităţii literare şi cel al existenţei biografice. Tratamentul psihanalitic recomandat de medicul elvețian Bernard, soției sale Ileana, pentru a-l uita pe Ştefan Viziru, este absolut identic în esenţă cu sfaturile pe care le va primi Maitreyi de la soţ şi de la prieteni, în 1972, în cu totul alt punct al globului (India), pentru a scăpa de „obsesia Mircea”. Sindromul de care suferă Ileana este intepretat astfel: „Tu nu poţi trăi din cauza unei imagini şi atunci e foarte simplu, trebuie să te duci să întâlneşti imaginea (…) Nu aştept decât asta: să-l întâlneşti, să te vindeci.”[25]

Ei bine, ca şi cum s-ar produce un transfer magic al strategiei vindecătoare a doctorului Bernard pentru Ileana la o persoană reală, exact aceeaşi recomandare o primeşte de la soţul ei Maitreyi, care de astă dată nu mai e personajul lui Eliade, ci narator al propriilor aventuri sentimentale.[26] La 43 de ani de la întreruperea neprevăzută a legăturii cu Mircea Eliade, fiica lui Dasgupta, între timp măritată şi cu copii, nu se poate elibera de amintirile care-i „intoxică” viaţa de familie. De aceea, „Amrita” (pseudonim însemnând „licoarea nemuririi”) este îndemnată să-şi  întâlnească obsesia pentru a se elibera de ea ( o „vindecare” de memorie personală): „Tu trebuie să pleci să-l vezi”, îi spune soţul (op. cit., p. 262). Ea însăşi crede că necesitatea revederii este ultima soluţie: „Acum sunt convinsă că suferinţa mea nu se va stinge până când nu îl voi întâlni.” (p. 266). Prietenii o asigură, la rândul lor: „O să-ţi facă bine. Ai să te simţi eliberată de îndată ce ai să-l vezi pe bătrân, o să ţi se facă ruşine şi-ai să te întrebi singură: pe cine am vrut eu să văd?” (p. 270).

Strategia pare a da roade. Sub pretextul unui turneu de conferinţe în America, Maitreyi (ea însăşi poetă cu numeroase volume publicate în India) îl vizitează la Chicago. De îndată ce-l întâlneşte, descrie imaginea dezagreabilă a unui bătrân fără „…fir de păr în creştet, numai la tâmple şi la spate, câte-un pic de păr alb.” (p. 294), la care a venit pentru a-i „reda pacea” (p. 299).

În Jurnal, Eliade se mulţumeşte cu o notă scurtă, datată 13 aprilie 1973: „Vine să mă vadă lingvistul C. Poghirc, autorul acelei admirabile cărţi despre B. P. Hasdeu. Curând după aceea, întâlnire cu M. după aproape patruzeci şi trei de ani. Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals – şi, într-un anumit sens, de prost gust.”[27]

MacLinscott-Ricketts a decriptat comportamenul magistrului pe baza analogiei Ștefan – Ileana și Eliade – Maitreyi, pe care i-a comunicat-o acesteia din urmă: „…atunci când ați apărut, [a crezut] că sunteți îngerul morții…”[28].

O ultimă coincidenţă, extrem de tulburătoare, avea să plaseze și sfârșitul vieții marelui istoric al religiilor sub semnul acestor stranii intersectări dintre viață și operă. Nu ştiu dacă s-a remarcat, până acum, semnificaţia premonitoare a titlului ultimei cărţi de specialitate care i-a fost publicată (…). În februarie 1986, la Editura Gallimard apare ultima lucrare antumă a lui Eliade, Brisér le toit de la maison. La creativité et ses symboles, care cuprindea eseuri despre Brâncuşi, Ionesco, Papini, Jünger, Jung etc., şi un eseu care dădea titlul cărţii. Or, „spargerea acoperişului de la casă” este și o metaforă a părăsirii corpului de către suflet în momentul morţii, prin „acoperişul” acestuia, creştetul capului, potrivit mai multor tradiţii. În metafizica şi mistica indiană, yoghină, această deschidere din creştetul capului (sutura frontalis), este numită „brahmarandhra” şi prin ea sufletul se eliberează, evadând din corp şi din cosmos.

Două luni de la publicare, pe 22 aprilie, Eliade este răpus de un atac cerebral. Interesant este că Maitreyi preînchipuise momentul în aceeaşi termeni la sfârşitul întrevederii lor din 1973, descrisă în ultimele pagini ale cărţii Dragostea nu moare. La auzul cuvintelor lui Mircea, care promite că i se va arăta, pe malurile Gangelui, „aşa cum sunt eu cu adevărat”, „pasărea speranţei” tresare în adâncul inimii ei. „Simt că ea reînvie şi se preface într-un phoenix… Pasărea aceea uriaşă îşi flutură aripile mari şi apoi, luându-mă cu ea, mă înalţă sus, tot mai sus, în timp ce acoperişul biroului lui Mircea se deschide ca o cutie a Pandorei şi zidurile dispar iar cărţile de piatră se prefac în vălurele; aud gâlgâitul apei curgătoare. Pasărea… îmi şopteşte, pe când plutim spre un continent necunoscut, pe deasupra lacului Michigan: «Nu fi deznădăjduită, Amrita, vei izbuti să mai aduci lumină în ochii lui» «Când? întreb eu cu patimă» Şi ea îmi răspunde: «Când îl vei întâlni în Calea Laptelui. Acum, ziua aceea nu mai este foarte departe.»” (Maitreyi Devi, op. cit., p. 301-302).

Să luăm aminte şi la această ultimă coincidenţă: pentru Maitreyi, pasărea speranţei, este o Pasăre-de-Foc! Pentru a reînvia din propria cenuşă, phoenixul îşi dă foc singur. Incendiul din decembrie 1985, declanşat, se pare, de pipa savantului, devastează nu numai o bibliotecă, ci şi o existenţă. Urmare a unei decizii luate din timp, Mircea Eliade va fi incinerat a doua zi după deces.[29]

E greu ca aceste circumstanţe să nu te poarte cu gândul la incendiul inexplicabil izbucnit în biblioteca profesorului Cesare (Lumina ce se stinge…), care suspectează persoanele implicate de practicarea unui rit magic (trupul gol al Melaniei sugerează unul tantric). În monografia lui Eliade dedicată yogăi, momentul eliberării colosalei energii bazale (kundalinī) este descrisă astfel: „Trezirea kundalinī-ei provoacă o căldură deosebit de intensă şi înaintarea ei prin cakra se manifestă prin faptul că partea inferioară a trupului devine inertă şi îngheţată precum un cadavru, în timp ce partea străbătută de kundalinī este arzătoare (Avalon, The Serpent Power, p. 242). Tantrele budiste subliniază şi mai categoric caracterul arzător al kundalinī-ei (…) Forţa secretă se află în stare letargică în regiunea ombilicală; prin practica yogică, ea este aprinsă şi cuprinde asemenea unui incendiu cele două cakre superioare…”[30] Eliberarea coincide, astfel, cu „ţâşnirea” acestei energii din corp asemenea unei „păsări de foc”.

…Urzeala brodată din firele secrete care au legat, de-a lungul unei vieți întregi, zilele în care lucra, plin de entuziasm pe manuscrisele tantrice într-o bibliotecă din Calcutta, de ceasurile chinuitoare când scria de zor, sub fâșâitul ventilatorului din Ripon Street la „lumina ce se stinge”, de clipa fatală când jarul mocnit al pipei aprinde o bibliotecă, de data asta reală, de reveriile cosmice ale Maitreyiei, s-a dovedit neobișnuit de rezistentă până la sfârșit.

Într-un fel, se poate spune că Eliade nu a reușit să se elibereze niciodată complet din capcanele viclene ale mayei.

Note

[1] Venit doar de câteva luni în India, la propunerea unui cineast italian, e gata să scrie un scenariu: „Gândindu-mă la «subiect», mă plimbam prin grădină şi mă simţeam fericit. Sunt singur, sunt liber, sunt disponibil. Cine ştie ce voi ajunge? Dacă m-aş lăsa de erudiţie şi m-aş face de pildă autor de scenarii? Eram fericit că mă pot schimba oricând, numai să mă tenteze schimbarea.” Mircea Eliade, Şantier. Roman indirect, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1991, p. 25.

[2] Mircea Eliade, Şantier, ed. cit., p. 73.

[3] Isabel şi apele diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 105.

[4] Şantier, ed. cit., pp. 30-31.

[5] Memorii  I (1907-1937), Promisiunile echinocţiului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 183.

[6] „Îl scriu ca să mă pot întoarce iarăşi la studiile mele. E prea cald, e prea multă sexualitate în jurul meu ca să-mi pot face lecţiile ca lumea”, notează în Şantier, p. 46, referindu-se la romanul Isabel şi apele diavolului.

[7] Isabel şi apele diavolului, ed. cit., p. 27. E de notat că Eliade începe romanul imediat după “lunga şi uluitoarea petrecere în casa d-rei Stella Kramrisch, în Park Street” (vezi Şantier, p. 45), locaţie ce corespunde cu cea a nopţii erotice petrecută cu cele două femei (vezi Isabel…, p. 115, pass.). La această scenă face referire însemnarea de perversă jubilaţie din Şantier, p. 50: „Şi mă voi răzbuna, astfel, şi pe dr. Stella Kramrisch…” ?

[8] Expresie cu care califică atât fantasmagoriile din Isabel, imaginate în stare de semi-trezie, cât şi aventura cu Maitreyi. Vezi Memorii I, ed. cit., pp. 184, 202.

[9] Şantier, ed. cit., p. 98.

[10] Eliade observase soldaţii în barul de la „Globe Theater” şi la restaurantul „Nanking” din Calcutta. Cf. Şantier, ed. cit., p. 153.

[11] Memorii I, ed. cit., p. 261.

[12] Cf. Jurnal, I (1941-1969), Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 452. Însemnarea din 21 aprilie 1963. De asemenea, în Memorii, I, ed. cit., p. 202.

[13] Memorii, I, ed. cit., p. 184.

[14] Jurnal, II (1970-1985), Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 525-526.

[15] Vezi Isabel…, ed. cit., p. 58.

[16] Memorii, I, ed. cit., p. 208, sublinierea mea, C.F.

[17] Secretul doctorului Honigberger, volumul II al prozei fantastice apărute la Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, p. 39 sublinierea mea, C.F.

[18] Memorii I, ed. cit., p. 217.

[19] Memorii, II, Recoltele solstiţiului, ed. cit., p. 47.

[20] Jurnal, II, ed. cit., p. 530 (Addenda ediţiei).  Mircea Handoca, îngrijitorul ediţiei, nu precizează modul de identificare a personajului după iniţiale, ceea ce lasă deschisă posibilitatea ca ele să aparţină, de fapt, lui Arion Roşu, pe care Eliade îl pomeneşte în însemnarea zilei de 15 septembrie 1973, deci cu patru zile mai târziu: „Vine să mă vadă Sergiu Al-George. Ştiam atâtea despre el de la Dinu Noica, de la Poghirc, de la  Arion Roşu”.

[21] Vezi Încercarea labirintului, ed. cit., p. 47.

[22] Vezi Istoria doctorului Honigberger şi secretul unei nuvele eliadeşti, publicată în revista Origini. Caiete silvane, Zalău, serie nouă, anul VI, nr. 1-2 / 2003, pp. 20-30. Eseul pune fericit în valoare trei teme dragi lui Eliade: Zerlendi – vindecător de istorie; saltul de la istorie (cercetarea istoriografică asupra personajului Honigberger), la transcendenţă (experienţele yoghine); dubletele antagoniste istorie/medicină – devenire/eliberare; faptul că drama Iphigenia (piesă ce reia simbolismul jertfei mântuitoare), scrisă cam în aceeaşi perioadă (1939-1940), rezolvă necesitatea de a exista creator magic si colectiv (aluzie la mişcarea legionară), pe cand Secretul…, tipul de existenţă mistic si individual.

[23] Vezi „Fragment autobiografic”, în Memorii, II, ed. cit., p. 235.

[24] Jurnal I, ed. cit., p. 274.

[25] Noaptea de Sânziene II, ed. cit., p. 402.

[26] Dragostea nu moare, traducere de Ştefan Dimitriu şi Theodor Handoca, Editura Românul, Bucureşti, 1992.

[27] Jurnal II, ed. cit., p. 102.

[28] Maitreyi Devi – Mac Linscott Ricketts, Corespondență 1976 – 1988. „Colecția Biblioteca Indiană”, consultatnt Mihaela Gligor, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, p. 31.

[29] Christinel Eliade: „A fost o înţelegere mai veche între noi să fim incineraţi.” Vezi părţi ale interviului lui Gh. Bulgăr, „Temeiuri spirituale”, în revista Telegraful român, an 135, nr. 42-44, 1 şi 15 noiembrie 1987, reproduse în Jurnalul literar. Publcaţie de opinie şi atitudine intelectuală, serie nouă, an IX, mai 1998, p. 4, articolul „Eliade credinciosul” semnat de Mitropolitul Nicolae Corneanu.

[30] Mircea Eliade, Yoga. Nemurire şi libertate, ed. cit., cap. „Yoga şi tantrismul”, p. 212.