21 iulie 1979. Visul de azi noapte. Plec cu manscrisul unui studiu, la care lucrasem câteva luni, ca să-l fotocopiez. Ajung într-o grădină stranie, în vecinătatea biroului unde trebuia să fotocopiez manuscrisul. Un bărbat elegant și multe animale mărunte în jurul lui. Nu știu de ce îndoiesc și împachetez mansuscrisul, îl reduc la proporțiile unui sandviș și încerc să ameninț, în glumă, cu el, un mic șobolan. Dar acesta apucă pachetul și nu-i mai dă drumul din gură. Deși nu mușca din el, nu mesteca, observ că manuscrisul se împuținează. Imposibil să-l smulg din gura șobolanului. Nu am nimic la îndemână cu care să-l lovesc. Alarmat, implor pe domnul elegant, care se afla chiar în fața mea, să străpungă șobolanul. Îmi răspunde că, aici, nu are dreptul să tragă cu revolverul (?) Asist disperat la dispariția precipitată a manuscrisului. Foarte curând îmi rămâne în mână doar o fâșie îngustă (câțiva milimetri) de hârtie. De abia atunci șobolanul îi dă drumul - și se depărtează. Eram disperat! Pierd un text important la care lucrasem atâtea luni: nu păstrasem nici o notă, nici fișele... M-am îndreptat năuc spre biroul fotocopiilor. Din fericire, câteva clipe în urmă m-am trezit... Dar n-am putut readormi multă vreme. Recunoșteam că visul constituie un „mesaj”, dar nu reușeam să-l descifrez.

Dacă este firesc ca viața nocturnă să reflecte, măcar în parte, preocupările din timpul zilei, atunci visele care posedă o anume articulare narativă, vise calificate îndeobște ca „străvezii”, deschide posibilitatea discursivizării și înțelegerii mesajului lor. Asta cu atât mai mult, cu cât demersul „mantic” este înlesnit, azi, de cuceririle psihologiei abisale. Ca de obicei, intuiția, beneficiind de importantul atu al caracterului său deductiv, parcimonioasă cu resursele de timp și cu mijloacele conceptuale, poate izola mai rapid zona nevralgică a psihicului în dinamica lui permergătoare visului decât o căutare „în orb” prin noianul de latențe mnezice, pulsiuni reziduale sau acte ratate caracteristice vieții infraconștiente. Trebuie, deci, dibuit firul celor mai tăinuite și tenace preocupări ce preced visul, care se prelungește, în cazul nostru, pe o perioadă de săptămâni și chiar luni. Știm că jurnalul eliadian edit reprezintă mai puțin de jumătate din totalitatea manuscrisului; de aceea a și fost publicat inițial în franceză sub denumirea Fragments d’un journal. Oricum, el conține o serie de indicii care ne pot pune pe urmele asociațiilor de idei și a proceselor psihice care stau la originea visului.

Un al doilea punct de plecare al demersului interpretativ constă în recitirea transcripției visului pentru a-i identifica nucleele ideatice și a cartografia câmpul de forțe în care evoluează. Căci odată scoase din obscuritate de fascicolul curiozității noastre voyoriste, „insulițele” acestui arhipelag ne-ar revela întregul tărâm scufundat în adâncuri.

Este binecunoscută determinarea cu care Eliade s-a implicat în realizarea proiectului său cultural. După vârsta de treizeci și cinci de ani nu va avea un scop mai înalt decât, pe de o parte, de a-și face cunoscută concepția asupra sacrului și a religiilor, iar pe de alta, de a fi recunoscut ca scriitor român. Studiile din revista Zalmoxis, de prestigiu internațional, îi creaseră o oarecare notorietate încă de la sfârșitul deceniului patru. Însă mai cu seamă după ce se specializează ca istoric al religiilor în Occident, etalarea propriilor descoperiri și meditații într-o operă de proporții balzaciene dobândește întâietate absolută.

Pentru toate aceste considerente, sumar înfățișate aici, manuscrisul studiului tocmai încheiat se impune ca central în economia visului. Angoasa teribilă pe care o trăiește în momentul în care acesta e aproape înghițit de șobolan demonstrează convingător importanța pe care i-o acordă. Un alt punct de reper de la care am putea pleca este „grădina stranie” în care pătrunde. Ea formează cadrul, ambianța spațială a visului, și are profil de sanctuar. Să fie o reminiscență a restaurantului Stallmästergarden de lângă Stockholm, la care fuseseră invitați de editorul René Coeckelberghs în timpul călătoriei în Suedia în luna septembrie a anului precedent? O instituție de cultură venerabilă, cum ar fi o universitate? Poate cea din Uppsala? Căci restaurantul la care cinează în compania editorului, a lui Paul Goma și a altor apropiați, se află chiar pe drumul ce leagă Stockholm de Uppsala, aflată la nici 70 de km distanță. Având o vechime de secole, se înțelege că e mai degrabă un fief al spadei decât al armelor de foc. În orice caz, grădina din vis este un spațiu sacru, inviolabil, unde sunt prețuite politețea, eleganța, noblețea; aici nu se poate folosi revolverul.

Sub înfățișarea unui bărbat elegant înconjurat de animale mărunte (figuri subalterne?), un fel de „multiplicator” al personalității lui, se cristalizează un ansamblu simbolic important, dar dificil de interpretat. E o figură misterioasă, păzitor al unui sanctuar; el pare să fie însărcinat cu observarea strictă a unor cutume, a unui cod al onoarei. Destabilizat de atacul neașteptat, autorul manuscrisului i se adresează ca unei autorități, îi imploră protecția. Solicitarea de „a străpunge” mica vietate amintește de scena în care Hamlet îl străpunge pe „șobolanul” Polonius ascuns după draperie, ceea ce întărește marca sau însemnul (heraldic, am zice) sub care trebuie citit personajul: spadei îi asociem spontan ideea de noblețe, de rang.

La rugămintea disperată a autorului de a salva manuscrisul, replica personajului elegant, ca și când nu ar fi înțeles solicitarea, este vag insinuantă prin intenția pe care subliminal i-o atribuie: „aici nu are dreptul de a trage cu revolverul”. Interdicția formulată de „patronul” acestui spațiu este, de fapt, o magistrală împunsătură de floretă, în fața căreia intrusul s-ar cuveni să recunoască: Touché!  (Și, eventual, să se trezească). Pentru că el invocă pe neașteptate o armă de foc în care, un contemporan cu interbelicul românesc și insider al mișcării legionare ca Eliade, putea vedea simbolul mijloacelor violente aflate în panoplia acestei mișcări. Mai observăm că „aici” pare contrapus altor locuri – sau timpuri. „Aici nu are voie să tragă cu arma” (s. n).

Odată identificate aceste puncte nodale, câmpul ideatic al visului astfel configurat aduce a șaradă onirică propusă conștiinței în stare de veghe („Recunoșteam că visul constituie un «mesaj», dar nu reușeam să-l descifrez”) de forțele psihice profunde ce preiau conținuturi aparent aleatoare dintr-o viață mentală diurnă puternic tensionată de factori contradictorii.

Care poate fi izvorul acestui stress psihic? Nu e vorba de unul, ci de mai multe: ne gândim în primul rând la obligațiile profesionale din cadrul Facultății, ținerea cursurilor, a examenelor, convorbirile cu studenții, seratele de socializare cu colegii de breaslă. Apoi, la respectarea termenelor pentru predarea unor lucrări, onorarea invitațiilor la congrese, conferințe și colocvii care plouă din toate părțile, la care se mai adaugă raporturile cu alți membri sau cu alte grupări din cadrul emigrației române și a organismelor ei culturale, precum și plictiselile cu emisarii regimului de la București care îl curtează pentru a colabora cu regimul.

Se înțelege că nu putem neglija ca sursă posibilă a anxietății ilustrate de scena înghițirii manuscrisului rătăcirea hârtiilor, inevitabilă pentru un scriitor a cărui activitate presupune travaliu de documentare, extragere de referințe, transcriere, redactare ș.a.m.d. Și cu alte ocazii i se mai întâmplase să piardă fișe, părți din lucrări, bilete cu însemnări; înmulțirea hârtiilor de pe biroul de lucru ducea periodic la astfel de inevitabile rătăciri. Numai că aici, în acest vis, nu este vorba de căutarea angoasantă a unui lucru pierdut din neglijență proprie, ci de intervenția unui factor extern: un manuscris gata de publicat este înhățat și consumat paralizant de rapid de o vietate „malefică”.

De aceea, în ceea ce privește visul analizat, sursa tensiunilor acumulate trebuie căutată în altă parte, și anume, în disconfortul emoțional și mental rezultat din opoziția a doi factori – determinanți pentru statutul personal – aflați într-o tensionată opoziție. Pe de o parte, prestigiul de care se bucura în acei ani ca istoric al religiilor de faimă internațională, ocupând o catedră de mare vizibilitate la Chicago, cu doctorate la Sorbona, Harvard și Washington, poziția preeminentă pe care o deținea în disciplina intrată, tocmai, într-o „Eliade’s era” (Jurnal, II, pp. 182 și 183, notele din 14, respctiv 16 noiembrie 1974), în antiteză cu contestările metodologice sau, mai grav, ideologice, care începuseră să se facă auzite în diferite medii. Or, dacă sursa prestigiului ce-l consacră pe plan mondial ca o autoritate în materie se întemeia pe pe lucrările lui, unele devenite faimoase (cum ar fi Yoga, Tratatul de istorie a religiilor, Sacrul și profanul) este întru totul de înțeles starea de insuportabilă teroare pe care o resimte, în vis, în fața deteriorării irecuperabile a manuscrisului.

Alternanța acestor stări de sprit ies în evidență la lectura jurnalului, deși nu putem vorbi de o simplă sinusoidă ciclotimică a vieții psiho-afective între componenta „ascensională”, de self-esteem, și factorii obstaculanți. Vom remarca frecvența notațiilor ce au ca subiect premiul Nobel, precum și consemnarea constantă a discuțiilor cu editorii săi. De asemenea, o oarecare pondere o au referințele la atacurile unor contestatari de-ai săi care aduc în atenția opiniei publice vechile lui simpatii politice.

Astfel, în data de 6 iunie 1979 Ioan Culianu îl atenționează asupra faptului că universitarul și editorul F. Jesi, care se angajase să traducă Histoire des croyances et des idées religieuses în italiană îl acuză de fascism în cartea „Cultura di destra” și face cunoscut faptul că a făcut parte din Garda de Fier (Jurnal II, p. 383). O lună mai târziu, într-o însemnare scurtă, rezumă o discuție cu cineastul Paul Barbăneagră: „4 iulie. Barbăneagră îmi relatează ce i-a spus de curând Jean Servier: că din Israel s-au primit intrucțiuni precise ca să fiu criticat și atacat ca fascist etc.”. Iar pe 20 iulie, cu o zi înainte de a avea visul, o însemnare scurtă: „Somnoros. Recitesc, tulburat, Nouăsprezece trandafiri”. Or, în această nuvelă, pe care o terminase de scris cu câteva săptămâni înainte, personajul principal, scriitorul A. D. Pandele, un alter-ego al lui Eliade, este pe punctul de a beneficia de cea mai înaltă recunoaștere internațională: „Asociația Scriitorilor fusese informată confidențial că de data aceasta, A. D. P. are mari șanse să primească Premiul Nobel…”[1]. Însă tot aici, câteva pagini mai departe autorul atinge subiectul campaniei de presă care îi compromite șansele:

„I-am spus că ipoteza «amnezie» a fost încurajată de zvonul că A. D. P. ar putea avea, la toamnă, Premiul Nobel.
- Nici o șansă! A rostit cu gravitate. Suntem informați că suedezii cunosc perfect situația. Au apărut mai multe articole în persa germană și acum nu mai crede nimeni în clișeul «amnezie»”[2].

De notat dezinvoltura cu care aduce în discuție „amnezia” personajului care îl reprezintă, cu privire la perioada de patos legionar a anilor ’30 (mișcare care îl atrăsese exclusiv prin capacitatea ei de resurgență spirituală). Căci tăcerea și uitarea asupra acestui episod a fost strategia adoptată de scriitor în Occident, ceea ce i-a permis să lucreze liniștit câteva decenii bune, până ce notorietatea sa a ajuns suficient de mare încât să stârnească invidii și represalii „culturale” din partea unor vechi inamici ideologici, emigrați între timp în Israel sau în Franța[3].

Referințele autobiografice camuflate din 19 trandafiri, sunt, de altfel, confirmate și augumentate în jurnal. Următoarea însemnare, din 23 iulie, rezumă o convorbire cu lingvistul Cicerone Poghirc, iar acesta aduce vorba despre premiul Nobel. „Îmi spune de asemenea de campania contra mea în Italia, provocată de F. Jesi. Scopul: eliminarea mea dintre favoriții Premiului Nobel”.

Tema premiului Nobel jalonează jurnalul vreme de un an întreg, între vara lui 1978 și vara lui 1979, răstimp în care, ținut la foc mic, are timp să devină obsesie. În acest interval primește una dintre cele mai atractive propuneri de publicare masivă a operei literare și științifice de când se află în exil. Ea aparține editorului german Siegfried Unseld.

 „Paris, 24 iunie [1978]. Invitați de dr. Unseld (...) Apoi urcăm la Cioran, pe care Unseld îl văzuse cu câteva ceasuri mai înainte. I-a vorbit de Ges. Schriften și i-a mai spus că, menționând acest proiect lui G. Scholem [istoric al religiilor din Israel  – n.n.], acesta i-ar fi atras atenția că am fost «fascist». Cioran a încercat să-i explice cazul”.

Jurnalul eliadian consemnează planul lui Unseld de traducere a operelor complete (Gesammelte Schriften) – vezi notele din 5 mai (când se arată entuziasmat de Strada Mântuleasa) și 6 mai 1978. O lună și jumătate mai târziu se reîntâlnesc la Paris, în mansardă la Emil Cioran, unde are loc scena consemnată mai sus. Dovada că editorul nu s-a lăsat impresionat de posibilitatea ca Eliade să fi fost angajat în extrema dreaptă, stă în determinarea lui de a realiza aceste Opere Complete.

În septembrie 1978 Eliade vizitează Stockholm-ul și Uppsala, găzduiți de René Coeckelberghs, cunoscut editor suedez căsătorit cu traducătoarea româncă Gabriela Melinescu, cea care a făcut și demersurile pentru nominalizarea lui Nichita Stănescu la premiul Academiei Suedeze pentru 1980. Vizitarea muzeului Strindberg îi prilejuiește câteva rânduri despre felul în care marelui dramaturg lui Strindberg i-a fost refuzat Premiul Nobel:

„Stockholm, 14 septembrie (…) Seara, suntem invitați de René la pitorescul, superbul restaurant Stallmastergarden, noi cei patru autori ale căror cărți vor fi lansate mâine la editura Coeckelberg (Paul Goma, două poetese americane și cu mine)... Întorși acasă, stăm de vorbă, Gabriella, René, Goma și cu mine, până la 2,00 dimineața. Evident, discutăm numai probleme esențiale: existența lui Dumnezeu, dificultățile monoteismului, semnificația desacralizării societăților moderne, dar și «misterele» Premiului Nobel. După previziunile celor «inițiați» s-ar părea că anul acesta premiul va fi decernat lui Graham Greene. Unul din indicii: editorul Bosnier a retipărit, în tiraje masive, toate cele 16-20 cărți ale lui Graham Grene traduse în suedeză…”

De fapt, Graham Greene nu a fost laureat Nobel, premiul pe 1978 fiindu-i acordat lui Isaac Bashevis Singer din S.U.A. Resaturantul la care cinează are o veche istorie, în secolul al XVII-lea fiind renumit deja. Numele s-ar traduce prin „grădina conetabilului” (sau a stăpânului hergheliei), emblema restaurantului ilustrând destinația inițială a acestui spațiu printr-o siluetă umană ținând de dârlogi doi cai dispuși simetric, la stânga și la dreapta acesteia.

În ianuarie 1979, Unseld, împreună cu fiul său, Joachim, vin la Chicago pentru o conferință, dar și pentru a definitva editarea Operelor complete. Prilej pentru noi comentarii despe premiile Nobel:

„24 ianuarie (…) Vorbind aseară cu Siegfried Unseld despre Premiile Nobel, îmi spune că, bineînțeles, Ernst Jünger l-ar fi meritat mai de mult, dar dacă i s-ar fi decernat, ar fi izbucnit un «scandal planetar». Nu pentru că Jünger ar fi fost nazist: toată lumea știe că n-a fost. Dar împărtășește idei de «aristocrat conservator», de samurai”.

În fine, pe 20 aprilie 1979 adresează o scrisoare de mulțumire lui Gh. Bulgăr, pentru propunerea avansată Comisiei Premiului Nobel. Scrisoarea este un răspuns la cea trimisă de acesta la începutul anului, pe 16 ianuarie, în care îi aducea la cunoștință proiectul inițiat de câțiva intelectuali români și străini, între care suedezul Alf Lombard, de a-l propune Comisiei.

Aceste extrase din jurnalul lui Eliade pun în lumină cu suficientă claritate faptul că preocuparea recurentă a perioadei cuprinsă între vara lui 1978 și vara lui 1979 este cea legată de posibilitatea intrării pe lista candidaților la premiul Academiei Suedeze.

Desigur, în afară de „subiectul Nobel”, în intervalul menționat există și alte centre de interes în jurul cărora gravitează jurnalul, însă nici unul nu are aceeași miză. Afirmația poate fi probată revăzând notațiile referitoare la geneza nuvelei 19 trandafiri (din 3 august – 2 septembrie 1978 și apoi 7 martie 1979, când trimite manuscrisul), comparându-le cu cele care consemează întâlniri cu scriitori români (2, 8, 25 iulie, 17 și 27 august, 10, 14 septembrie 1978, 23, 29 mai, 3, 12, 19 iunie 1979), sau cu „buletinele” asupra stării medicale sau a stării psiho-fizice (22 iunie, 8 august, 5, 23-27 octombrie 1978, 8-9 februarie 1979). Nu am inclus pe această listă tematică consemnările – numeroase – privind agenda de lucru, ele ținând de însăși activitatea curentă, nici de întâlnirile de lucru sau incidentale cu diverse personalități. De asemenea, lista ar mai putea fi completată cu referințele la călătorii, de exemplu la New Orleans, în noiembrie 1978, apoi în America Centrală, din decembrie 1978 – ianuarie 1979 (aceasta din urmă având alocate mari spații), sau la anumite știri colectate din presă ori de la diverși, privind evenimente considerate, probabil, „epifanice” – vezi notele din 5 iulie, 22 august, 10 septembrie, 30 octombrie, 15 noiembrie și 28 decembrie 1978. În toată acestă perioadă nu mai există consemnat decât un singur alt vis, scurt, cel din 3 ianuarie 1979.

Odată trecute în revistă aceste incidențe tematice din jurnalul lui Eliade, ne putem întoarce la visul manuscrisului ronțăit, încercând câteva concluzii. În afară de elementele reținute mai sus: manuscrisul, bărbatul enigmatic, șobolanul, ne intrigă acțiunea de a împacheta manuscrisului la proporțiile unui sandviș, urmată de preluarea inițiativei de către micul animal, care-l face să se micșoreze ca prin magie. „Nu știu de ce îndoiesc și împachetez mansuscrisul, îl reduc la proporțiile unui sandviș…”

Un sandviș? De ce nu la proporțiile unui carnet, sau ale unei tabachere? Imaginea asociată manuscrisului pliat trebuie să aibă o semnificație. Comparația cu un „snack”, cu un produs alimentar sugerează intenția de a-și face manuscrisul „comestibil”, cu alte cuvinte, a-și face scrierile, opera accesibile publicului larg. Însă, înainte de atacul rozătoarei, avem gestul al autorului de a amenința în glumă șoricelul. Un gest… provocator! El exprimă o anume infatuare a autorului de tratate savante, o bravadă în genul stropșirii lui Topârceanu (în Expunere de motive) la adresa Academiei: „Le-aș da, pardon, cu opu’n cap!”. Citit printre rânduri, pasajul s-ar traduce cam așa: „Ia uită-te la manuscrisul ăsta voluminos, nici să nu-ți închipui că l-ai putea ronțăi-digera! Nu-i de nasul tău”. Ca și cum soarta „bracurilor” scrise este, ca în Sărmanul Dionis, să cadă pradă dinților ascuțiți și insațiabilității acestor rozătoare.

Explicația gestului ar fi greu de descifrat dacă micul animal ar fi insignifiant în economia visului; însă șoarecele întruchipează ceva stânjenitor, o amintire dezagreabilă, sau o parte a memoriei lui „vinovate”, un fapt reprobabil ținut îndelungă vreme în penumbra conștiinței. Este grăuntele otrăvit, dentiția ascuțită a unei istorii personale, culpabile în anumite privințe. Or, acest animalícul al unei memorii otrăvite de amintirea unor fapte inconvenabile devorează, dizolvă și dislocă mitologia construită în jurul propriei persoane, în care și-a înfășurat și camuflat greșelile… politice. Ca în Hamlet, memoria lor refulată otrăvește actul de mitopoieză al creației literare, sfâșie urzeala atât de minuțios elaborată și mitizantă a scriiturii, scoțând la suprafață detalii biografice pe care le-ar fi dorit uitate, sau ferite de priviri indiscrete.

Or, cine era „şobolanul” în reacția verbală („Un șobolan! Pe-un galben că e mort!”) aparent fără sens, dar fulgerătoare, a lui Hamlet? Polonius, figura intrigantului și a spionului, Polonius, curteanul delator ce trage cu urechea din spatele perdelei, așa cum memoria refulată stă la pândă în spatele „draperiei” pe care conștiința o trage peste faptele trecutului. Ar fi și o personificare a celor care „lucrau” pentru compromiterea lui în fața comitetului Nobel.

Cam aceasta este fundalul pe care putem înțelege acest vis. Eliade îşi pune în cumpănă producţia prodigioasă de savant istoric al religiilor, cu greșelile din trecut (adeziunea la mişcarea legionară), sperând că, prin tot ceea ce a scris, va răscumpăra momentul de rătăcire de la sfârșitul deceniului patru. Cele două manifestări ale sale, pe două planuri diferite, activitatea de fervent cercetător al fenomenologiei sacrului şi angajarea politică de partea unei mişcări cu derapaje extremiste, sunt puse într-o balanţă simbolică: pe de o parte „manuscrisul”, semnificând opera omnia, un opus voluminos, eclatant (nu discutase cu editorul Unseld publicarea în zeci de volume a scrierilor sale?), iar de cealaltă, memoria faptelor incriminante, aparent măruntă și nesemnificativă.

Dar, surpriză! Deşi infim în raport cu greutatea „strivitoare” a operei, memoria este pentru ea un acid dizolvant. Spre spaima autorului, şoricelul ronţăie ceea ce putem crede că reprezintă producţia lui de o viaţă, sursă a respectabilităţii academice. Din manuscris rămân doar câțiva milimetri de hârtie! Şi este un semnal profetic: la sfârşit nu va mai rămâne mai nimic din el. De parcă cineva răutăcios, prefăcându-se că nu înțelege ce vrei să întreprinzi de fapt, ar ricana: „Vrei să-ți faci «comestibilă» opera? Vrei să fie ușor de „înghițit” de publicul larg? Păi asta se poate mult mai simplu: o facem să dispară de tot!”. Și, într-adevăr, contestările, care începuseră deja din timpul vieții, au reizbucnit cu vigoare după moartea lui. Atacuri convergente, unele venite din cele mai neașteptate direcții (vezi cazul Saul Bellow), i-au criticat opera ca lipsită de valoare, depășită, sau purtând infamanta pecete de a fi scrisă de un autor cu simpatii legionare în tinerețe. Cele mai înverșunate dintre ele au prezentat cu reavoință creația savantă ca derivând din opțiunile politice (Daniel Dubuisson). Scopul urmărea, fățiș, anihilarea totală a autorului. Astfel, acest coșmar traduce în limbaj oniric coliziunea aflată în curs de producere dintre creația literară-științifică și militantismul politic de tinerețe. Acesta va ajunge să-i „mistuie” opera, în felul în care „timpul poate roade și mistui nu numai amintirea întâmplărilor pe care chiar el le-a zămislit”, ci și „revelațiile venite de dincolo de el”, așa cum începe să creadă personajul Ștefan Viziru în finalul romanului Noaptea de Sânziene (vol. II, Litera Internațional, 2010, p. 263, s. n.).
Trecutul îl ajunge din urmă.

[1]  M. Eliade, Proza fantastică, vl. V, La umbra unui crin, București, 1992, p. 111.
[2]  Ibidem, p. 120.
[3] „Din motive greu de înţeles, cineva s-a alarmat de prestigiul crescînd al istoricului religiilor şi, în 1972, în revista „Toladot”, publicată în Israel, în limba română, tot de un emigrant din Bucureşti, se deschide „dosarul Eliade”, în baza unui citat din Jurnalul manuscris al lui Sebastian, spre revolta lui Beno Sebastian”.
În http://www.ziaristionline.ro/2016/04/22/antisemitismul-lui-mircea-eliade-si-evreii-din-viata-sa/