Résumé: Le texte ci-dessous est un éloge court mais non-conventionnel dédié au Professeur Basarab Nicolescu, qui est pour moi et mes amis une source permanente de sens et une incitation à une vie intense et créative. Dans l’introduction, je montre comment j’ai pris connaissance de ses écrits, mais le noyau de l’article exprime mon propre point de vue selon lequel la „transdisciplinarité” est devenue un patrimoine de l’humanité. Pour cette raison, j’ai utilisé la métaphore de la „particule” de Nicolescu comme créatrice de champ de valeurs. (Traducere în franceză: Lavinia Barrusaud).

Când, în urmă cu câțiva ani, inspectorul de specialitate mi-a cerut să prezint colegilor la cercul semestrial de Geografie un referat despre interdisciplinaritate și transdisciplinaritate, am luat cunoștință pentru prima dată de scrierile lui Basarab Nicolescu. Citirea Manifestului transdisiciplinarității a fost o revelație. Suflul acestui „generator” de energii înalte – să-i spun „manual de yogă mentală”? – nu avea nimic în comun cu tonul impersonal și anodin al literaturii didacticiste de o anumită factură, ci te cucerea prin arhitectonica ei simplă și solidă, de o coerență orientată, ca să folosesc un concept drag autorului, în care paragrafele și capitolele derivau din premise logic, dar nu fără surprinzătoare volte ale gândului, conlucrau armonios la înălțarea unui edificiu compact, atent încheiat (deși respirând prin toți porii cu noosfera!) și, în pofida unui stil lipsit de învolburări năvalnice care ar fi fost de așteptat din partea unui spirit de un entuziasm contagios, de o bogăție torențială de idei. Cartea se dovedea o lectură ordonatoare ce degaja aroma inefabilă a unei înțelepciuni capabile să unifice, novalisian, elementele Tradiției cu avangarda științifică.

De atunci am început să caut sistematic tot ce purta semnătura „Basarab Nicolescu” – carte, articol, interviu sau eseu – și le-am sorbit cu sete împreună cu prietenii, întrecându-ne în a ne comunica unul altuia străfulgerările inspirate de lectură. Un amănunt nostim: într-o bibliotecă publică din Brăila, unul dintre noi a dat peste un morman de volume sortite containerului (este posibil așa ceva), între care, răscolind, a găsit Știința, sensul și evoluția. Eseu asupra lui Jakob Böhme. Bineînțeles, a obținut-o gratis.

A fost o luare de contact târzie cu opera și biografia unuia dintre ultimii martori ai exilului parizian de dinainte de 1989. Abia acum îmi aminteam că în jurnalele sale, Unde scurte, Monica Lovinescu îl menționa frecvent, de cele mai multe ori împreună cu Leonid Mămăligă, animatorul unui cunoscut cenaclu literar al scriitorilor români din exil. De altfel, și recunoașterea deplină a personalității lui în România a venit către sfârșitul primei decade post-decembriste, dar mai ales după anul 2000, când devine membru de onoare al Academiei Române, intră într-un program de publicare sistematică, este integrat în învățământul superior (unde reușește să înființeze un centru de cercetări transdisciplinare, cel de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj) și primește o serie de înalte distincții.

În Occident, profesorul Nicolescu s-a făcut cunoscut ca fizician atomist de o impresionantă anvergură profesională și morală, cu o recunoaștere internațională din partea unor instituții de mare prestigiu din Franța, Statele Unite și Anglia, iar ulterior, ca promotor asiduu al transdisciplinarității.

Lipsit de morgă, deschis și receptiv la nou, prietenos și încurajator cu emulii, de o mobilitate… mercurială, atât pe plan mental cât și în cel geografic, opus ideii de a se fixa într-un loc, mai mereu în trecere, punând astfel în practică îndemnul lui Iisus din Evanghelia după Toma, spiritul de cavaler rătăcitor al lui Basarab Nicolescu, oblic, asimetric, insolit, are ceva din comportamentul unei particule fundamentale marcate de „coeficientul de straneitate”, poate al acelui „odderon” prezis, împreună cu un coleg polonez încă din 1973, și confirmat pe deplin în 2021 în două din marile acceleratoare ale lumii.

Ca om de știință, a respectat cu strictețe rigorile cercetării științifice. Scrupulozitatea metodologică nu i-a extirpat, însă, sensibilitatea pentru sacru. Creștin practicant, a conștientizat mereu necesitatea unei discipline a spiritului în viața oricui. De aceea, nu este decât aparent o contradicție în faptul că, deși având ca prim obiect de studiu lumea fizică, nu a încetat să fie atent la ceea ce o transcende; că, stăpân pe limbajul matematic, a înțeles, totodată, virtuțile și valențele limbajului literar-metaforic ca mijloc de a surmonta dualitatea subiect-obiect; că a urmărit toată viața, cu pasiune și perseverență să restabilească legătura pierdută între disciplinele „hard” și cele „soft”, tentație prefigurată încă în anii de școală, când obținea, în același an, premii atât la olimpiada de română, cât și la cea de matematică.

Într-o comunitate de „vânători de particule” (titlul unei frumoase cărți de  V. Rîdnik), puțini au știut că Basarab Nicolescu a fost, totodată, și un neobosit vânător de sens, un Cavaler al Sensului plecat într-o questă după înțelepciunea ascunsă din spatele paradoxurilor cuantice, dar care a devenit el însuși una cu căutarea, particulă purtătoare de Sens și izvoditoare de Uimire…

De aceea, „particula” Basarab Nicolescu nu se livrează unui singur spațiu cultural, așa cum nu se livrează unei singure ipostaze. „Ea” aparține și României, și Franței. Sau: nici Franței, nici României. De asemenea, nu aparține nici științei, nici literelor; sau, și științei – și literaturii. Dar dacă nu aparține nici unuia dintre aceste domenii, sau, deopotrivă, amândurora, unde este situat Basarab Nicolescu?

Este o întrebare prost pusă, pentru că soluțiile la această ecuație nu au corespondență în spațiul euclidian. Navetist în perpetuă trans-humanță între Isarlîk și Valea Uimirii, mereu în căutarea terțului ascuns, el încorporează cumva paradoxul drumețului devenit una cu drumul, atunci când nu se travestește în stâlp indicator semnalizând la răspântii direcția către zona de non-rezistență capabilă să unifice și transfigureze realitățile disjuncte într-o Realitate.

Și asta din bunul motiv că scrierile și conferințele profesorului Nicolescu au asupra bagajului cultural pe care fiecare cititor și l-a edificat prin acumulări în timp, un efect de „bootstrap”, de amorsare a unei interacțiuni totale și decisive între cunoștințele depozitate în memorie, stările interioare și chiar cele corporale. Cine n-a sărit în sus de bucurie la citirea unei teoreme poetice ca: „Miza vieții este simplă: să te naști”, sau: „Atenția este un fenomen de entropie descrescătoare”, sau a celor trei legăminte? Acest bootstrap sui-generis sparge, astfel, simetria statică și amorfă a acumulărilor lipsite de structură, a obiectelor cognitive plasate scrupulos, fiecare în cutiuța lui taxonomică, și le livrează unei interacțiuni mântuitoare, unei cristalizări fluide și rezonante, participante la „starea T”. De la Terț, Transfigurare, Trăire, Teofanie, Transcendere.

Epifenomen al noilor revelații din știința „eonului cuantic” inaugurat cu peste un secol în urmă, „particula Nicolescu”, purtătoare de energii înalte, cum am spus, activează ca unificator al nivelelor de realitate.

Aș îndrăzni, chiar, să afirm, că transdisciplinaritatea este cheia de boltă a acestei mutații mentale datorate lui Planck. Pentru că, asumând creator descoperirile și învățămintele unor corifei ai cuanticii și totodată filosofi, precum Heisenberg, Pauli sau Lupașcu, demersul lui transdisciplinar repezintă, dincolo de revoluția cognitivă din tehnoștiință, pe care o presupune, o instauratio magna axiologică. Când paradigma nicolesciană instituie valori care pot fi constelate astfel:

  • Drepturile Divine, dreptul la Sens, dreptul la Viață, la cunoaștere in vivo (nu numai la cea in vitro);
  • Rațiune, rigoare, respect;
  • Sacralitatea omului și a naturii;
  • Complexitatea lumii, inexistența unui loc privilegiat, societate plurală, nevoia de dialog, de punți între oameni și între culturi;
  • Unitatea cunoașterii, unificare, unire, „a trăi împreună”;
  • Verticalitatea ființei umane, demnitate umană, libertate, Chip;
  • Atenția acordată nu numai minții, ci și afectivității, sentimentelor, emoțiilor, corpului;
  • Deschiderea față de nou fără neglijarea tezaurului de tradiții,

atunci, un astfel de discurs, prin enormul său potențial, este unul capabil să preschimbe omul și lumea.

Dacă, prea stăpâniți de obsesia raționalizării carteziene a lumii, nu vom ști să culegem roadele acestei nobile strădanii, să facem „saltul de stare” pe o nouă orbită, cea a unei logici ternare, integratoare, non-conflictuale, atunci omenirii nu-i mai rămâne decât să se întoarcă la milenarele-i obiceiuri, ca să nu zicem năravuri. Agent al cooperării „cuantice” a umanității, omul și conștiința morală Nicolescu se pot transforma, cu ajutorul nostru, în „efectul Nicolescu”.

Îi dorim Domnului Profesor nu viață infinită, ci transfinită, capabilă, altfel spus, să convertească în Clipă, deci în Sens, fiecare părticică de timp.

(Text publicat în culegerea de studii, articole, eseuri, mărturii, amintiri cu și despre Basarab Nicolescu, Omul cosmodern / L’Homme cosmoderne / The Cosmodern Human, coordonatori Simona Modreanu și Florent Pasquier, Editura Junimea, Iași, 2022, pp. 639-642. Cu deosebirea rezumatului în limba engleză, în loc de franceză).

101 vizualizări
Articolul anterior
Manuscrisul ronțăit sau imaginarul înșfăcat de memorie
Articolul următor
Ion Pena, un scriitor interbelic redescoperit

De același autor:

Te-ar mai putea interesa și alte articole:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Sari la conținut