Omul preistoric și-a durat un adăpost nu din frica fulgerelor și a tunetelor, cum au susținut corifeii materialismului dialectic și istoric. O asemenea presupunere neglijează faptul că maimuțele antropoide din care au provenit cele dintâi grupuri de hominizi, trăiau sub cerul liber și, prin urmare, erau obișnuite cu capriciile meteorologice pentru că dezvoltaseră comportamente specifice pentru a se apăra de intemperii. Ele puteau înfrunta condiții adverse în habitatul lor, pur și simplu pentru că dispuneau de o circulație sanguină bună, de strat adipos și blană, la nevoie găsindu-și adăpost sub frunziș, în scobiturile stâncilor, în arbori scorburoși, sau, în caz de fenomene sezoniere (secetă, inundații, incendii), deplasându-se din timp în alte locuri. La venirea europenilor, băștinașii Australiei încă nu dispuneau de locuințe construite. Ei foloseau grotele în timpul zilei, însă nopțile le petreceau în scorburile unor arbori gigantici.

Cu ce nu erau, însă, obișnuiți hominizii, odată ce au căpătat conștiință de sine? Cu imensitatea prăpastiei albastre căscată deasupra lor, cu un Cer aflat deasupra oricărei posibilități de a fi atins, intuit, spun specialiștii sacrului, ca transcendență absolută: înalt, strălucitor, infinit, etern, inaccesibil.

Prin urmare, omul arhaic s-a adăpostit în peşteri (cel mai bun refugiu în timpul glaciațiunilor) de frig, de vreme rea, de atacul fiarelor sau al unor triburi ostile. Înainte de toate, însă, pentru a se pune la adăpost de tempestele pe care le pot dezlănţui zeii. Căci dincolo de mânie (manifestată prin tunet, trăsnet, uragan, potop), de semnele binevoitoare (lumina lină, ploaia roditoare), groaza de a se şti complet dezarmat, gol sub cerul liber, conștientizarea unei rupturi din timpul unei imemoriale catastrofe ontologice, l-a făcut să caute cu disperare o soluție de apărare în fața acestei teribile expuneri. Din acest comportament uranofobic dictat de o trărire sacră din specia mysterium tremendum s-a născut gândul primului adăpost: o piele de animal întinsă pe câteva ramuri curbate, un umbrar de frunze și crengi legate cu liane, sau chiar o simplă scobitură în stâncă, ori într-un mal de lut, reprezentau, înainte de toate, o pavăză față de prezența copleșitoare a imensității albastre și tăcute al cărei clopot i-a sugerat ideea de  cort. Psalmul 103 va invoca pe „Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui”. La populația ewe (din Togo și Ghana), numele Cerului înseamnă „a întinde”, „a acoperi”[1].

*

„Prima casă a omului a fost cerul”. Afirmația, aparține unui cercetător[2] al artei paleolitice în peșterile din sudul Franței. Pentru populațiile de vânători și păstori spectacolul miriadelor de lumini care umpleau bolta cerească, mai ales în nopțile fără lună, aveau un efect pe care azi abia ni-l putem imagina.

În urmă cu 17000 ani până la 35000 de ani, pe bolta unei săli din peștera Lascaux, reprezentanții culturilor paleolitice aurignaciene și magdaleniene au desenat în pigmenți colorați Taurul, Leul, Scorpionul, Arcașul, Capricornul, Peștii…[3] Configurații asemănătoare au fost identificate și în alte peșteri. Ceea ce a fost luat mult timp ca simplă împodobire a pereților și tavanului cu siluete de animale familiare vânătorului paleolitic, reprezentate din imbold exclusiv artistic (deși, mai tarziu, s-a înțeles funcția magică a scenelor de vânătoare), cercetători mai recenți, între care Chantal Jegues-Wolkiewiez, au decriptat unele ansambluri ca „hărți ale cerului nocturn”. Pentru că nici unul dintre animalele reprezentate nu se află acolo întâmplător, din inspirația „după natură” a artistului anonim. Prin particularitățile desenelor, poziția pe pereți sau pe tavan, asocierea cu alte animale, momentul din an când o rază de soare strecurată cade pe o figură sau alta, nu mai lasă nici un dubiu: animalele reprezentate corespund, în bună măsură, cu semnele de azi ale zodiacului și rostul lor este de a însemna anul astronomic. Prima diagramă a cerului – primul calendar.

Noile cercetări aprofundate desfășurate în ultimii ani au cules observații de cel mai mare interes. Astfel, somonul este figurat cu gura deschisă, adică în postura în care depune icre, ceea ce se întâmplă iarna. Și, într-adevăr, soarele de iarnă pătrunde printr-o galerie și îl iluminează. Într-o sală unde s-a constatat că spoturi de lumină ajung la ambele echinoxuri, pe 21 martie și pe 23 septembrie, au fost desenați doi bizoni coadă în coadă, în unghi drept. Unul dintre ei are pete mari de roșu pe fond ocru, interpretate ca un semn de năpârlire, care se întâmplă primăvara. La celălalt, petele lipsesc și este reprezentat în perioada rutului, marcând, deci, toamna.

Indiciile strânse au fost prezentate în documentarul „Astronomii preistorici”, difuzat cu câțiva în urmă pe canalul National Geographic[4]. Se confirmă, așadar, că numele unor constelații provin tocmai din universul familiar al vânătorului paleolitic, transmițându-se, prin intermediul culturilor ce au preluat succesiv această moștenire, până astăzi. Denumirea grecească „zodiakon” dată constelațiilor traversate de ecliptică (drumul Soarelui), înseamnă, literal, „cerc de animale”. Grecii preluaseră de la babilonieni, creditați până recent cu inventarea constelațiilor, știința astronomică a timpului.

Dacă interpretarea antropologului francez este corectă, putem trage două concluzii. Mai întâi, că omul acelor timpuri era un vechi și atent observator al bolții cerești; cerul a constituit pentru vânător și păstor o realitate de prim ordin, mult mai pregnantă decât avea să fie pentru agricultorul de mai târziu. În al doilea rând, dacă prima casă a omului a fost cerul, în sens simbolic, din punctul de vedere al locuirii efective, primul adăpost a fost nu cerul real, ci simulacrul lui: bolta cavității de piatră pe care a împodobit-o cu semnele constelațiilor.

*

Arhitectul G.M. Cantacuzino, proiectant, între altele, al imobilului Crețulescu din Calea Victoriei, cercetând originile arhitecturii, a spus: „La început oamenii se adăpostiseră sub un acoperiș nu numai împotriva intemperiilor, ci mai ales împotriva imensității cerului. A construi este a aduce universul la îndemâna simțurilor tale”. Dacă ne amintim că, potrivit unor credințe străvechi, la începuturi omul putea atinge cerul cu mâna, înțelegem tâlcul expresiei „la îndemâna”.

Accedem, astfel, la matricea spirituală care a împins omul arhaic către ideea de adăpost, apoi de casă construită. Când și-au durat oamenii primul adăpost făcut de mâinile lor? Atunci când au realizat că Ființa supremă de esență celestă s-a îndepărtat atât de mult de pământ, încât, această separare a fost resimțită frustrant, ca întreruperea unei comuniuni sacre. Putem înțelege că surmontarea acestei familiarități pierdute a constituit o necesitate atât de profundă, încât omul a fost nevoit să și-o recreeze singur, înjghebându-și un simulacru pentru Cerul pierdut: tavanul unei grote, acoperișul primei colibe, imitau forma imaginată a bolții cerești. Plafoanele locuințelor noastre de azi continuă să joace același rol, altfel nu le-am diferenția prin albul varului revărsat și pe bordura superioară a pereților. Uniformitatea monocoloră,  absența ornamentelor este menită a sugera deschiderea înspre o altă zonă a casei-microcosm. Invazia formelor și culorilor pe plafon, tendința barocă și neoclasică de a-l umple cu stucărie și ornamentații complicate, sau de a-l caseta, corespund cu o vârstă spirituală târzie în care omul s-a crezut dator să organizeze și lumea de sus.

Astfel, locuința primitivă a însemnat omologarea unui spațiu interior cu casa cea mare Cosmosul. Un act sacru, derivat din teroarea de nesuportat încercată în momentul în care omul s-a descoperit singur sub un cer neîndurător de înalt, care vede tot. De aceea, adăpostirea a însemnat și ascundere. Timorat de adâncimea dătătoare de vertij a azurului, de imensitatea hăului care îl separă de stele, totuși, nu s-a putut lipsi de el. L-a reprodus la o scară umană: având un tavan deasupra capului, putea, acum, „să atingă cerul cu mâna”. Cerul fusese „domesticit”, infinitul – îmblânzit.

În cele mai multe dintre complexele culturale pe glob, forma circulară a locuinţelor o premerge pe cea rectangulară. De la colibele și bordeiele culegătorilor, la iurtele păstorilor Asiei Centrale, tipi-urile amerindienilor (corturi conice din piei de bizon pe scheletul unor prăjini din lemnt), wigwam-urile algonkine (cupole emisferice), „maloca” ovală a triburilor tukano din selva amazoniană, corturile conice nilote, colibele și kraal-urile populațiilor bantu și hotentot, până la „goati” lapone și igloo-urile inuiților – toate înscriu în arhitectura lor sacră „formele cerești”: bolta de frunze, țuguiul de stuf pe cuibar din  lut, conul, cupola.

Forma rotundă simbolizează cerul, cea patrulateră – pământul: 4 orizonturi, 4 stihii, 4 anotimpuri. Târziu, poate odată cu răspândirea agriculturii, oamenii îşi dau seama că împărtăşesc, de fapt, o condiţie „pământeană”; abia acum încep să-şi gândescă locuinţele în conformitate cu legile pământului, trecând la locuinţa rectangulară.

*

Oricât ar părea de neînsemnată referința, o poezie a Otiliei Cazimir destinată copiilor leagă observația lui G.M. Cantacuzino cu ideea uranofobiei exprimată în acest eseu. Numai că, transferată asupra unui… melc de grădină.

Un melc cu trupul cenușiu de gelatină,
Și-a dus o vară’ntreagă prin grădină
Viața lui obscură și timidă.
Și împotriva cerului ostil
Avea căsuța asta translucidă, –
Atâta de subțire și de fină
C’ar fi strivit-o’n palme un copil.

 Și-alunecând încet și fără spor,
În spate cu căsuța lui umilă
S’o fi gândit, adeseori, cu milă,
Ce dezarmate’s pasările’n zbor…

(Fragment din poezia Melcul)

Față de aceste versuri, un ultim comentariu: cu acuitatea specifică poeților, autoarea proiectează asupra melcului o preocupare, am zice atavică, din perspectiva omului, aceea de a-și făuri un adăpost, fie el și precar, „împotriva cerului ostil”, făcându-și totodată griji pentru „dezarmatele” păsări ale cerului! Și nicăieri în poezia aceasta pentru copii nu este vorba de intemperiile vremii.

Dacă există încă destule persoane agorafobe în zilele noastre, în schimb, uranofobia a dispărut – cel puțin la prima vedere. Asta dacă nu cumva spaima în fața spațiului deschis dar orizontal, a substituit inconștient anxietatea legată de topologia verticalității. „Depărtarea este o prăpastie așezată pe orizontală. A privi în zare echivalează de aceea întotdeauna cu a te prăbuși mental într-o teribilă meta-lume”[5]. Senzația de vertij, un fel de uranofobie inversă, se declanșează doar atunci când ne găsim în clopotnița unei catedrale, pe platforma unui bloc-turn…

Uranofobia, stare sufletească indusă ce poate merge de la stinghereală și nesiguranță față de necuprinsul cerului, până la spaimă atavică, ar merita studiată mai îndeaproape de antropologi. Chiar dacă pare un sentiment de care omul modern s-a eliberat, responsabilă pentru această refulare pare a nu fi altceva decât pierderea simțului pentru sacralitatea cerului.

[1] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 61.
[2] Este posibil să fie vorba de Jean-Michel Geneste, conservator-curator al peșterii Lascaux. Alți specialiști ai artei parietale din regiune sunt Jean Clottos, cu lucrarea The Cave Painters, Chantal Jegues- Wolkiewiez.
[3] „France’s Lascaux caves have long been celebrated as one of the world’s best examples of Paleolithic art. These 35,000-year-old animal depictions were thought to have represented life during the hunting season, but French researcher Chantal Jegues-Wolkiewiez has theorized that in actuality, these murals are a celestial map of the night sky”. Vezi https://www.nationalgeographic.com/travel/article/frances_ancient_astronomers
[4] https://www.nationalgeographic.com/travel/article/frances_ancient_astronomers.
[5] Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie, Humanitas, 1992, p. 69.