Daniel se uita pătrunzător la soarele care îl orbea și se întreba, a zecea oară, în ultima oră, ce-ar fi dacă ar exploda. Îi plăcea să își imagineze că el ar sta calm, că ar urmări cu atenție schimbările din jurul lui care anunță distrugerea, fără a intra în panică. Că s-ar uita, hipnotizat de frumusețea fenomenului unic, la marele nor de lumină pe care l-ar face steaua, care apoi s-ar strânge, lăsând lumea în beznă pentru o secundă înainte ca forța exploziei să acapareze întregul Sistem Solar, ștergând din istorie miliarde de ani de existență. Așa își imagina el că ar fi momentul în care civilizația lui ar apune: în umbra organismului de care depinde, care și-ar emana lumina o ultimă dată cu forță, apoi stingându-se, parcă încercând să îi păcălească pe martori că s-ar fi răzgândit, că încă ar mai exista speranță pentru ei. Și exact în clipa în care fiecare inimă se oprea, lăsând optimismul periculos să le curgă prin vene ca o otravă, ar acapara totul cu lumină, arzând fiecare particulă care a depins vreodată de existența ei.

În mintea sa, în tot timpul acesta, Daniel s-ar fi aflat pe plajă, privind catastrofa în ochi cu sfidare, fără să simtă un gram de frică.

În realitate, probabil ar fi fost printre cei care și-ar fi enumerat regretele, cu speranță în suflet, rugându-se la orice forță care îi asculta să le mai dea o zi, o oră, un minut pentru a-și repara greșelile.

Uitându-se la lumina orbitoare, pete albe și-au făcut loc pe retina lui și a încercat să se abțină din a clipi, pentru că, de câte ori închidea ochii, nu avea decât un gând, o imagine ca un film care se repeta la nesfârșit, în care el era ucigașul principal, sufletul malefic care distrugea tot ce era bun în jurul său, fără să își dea seama că, de fiecare dată când înfigea cuțitul, vârful îi spinteca inima. S-a uitat la soare până când petele albe s-au întunecat, iar instinctul de a închide ochii a devenit mult prea puternic pentru a mai lupta cu el, așa că și-a lăsat pleoapele, strangându-le tare.

Pentru câteva secunde, a fost liniște, valurile spărgandu-se undeva departe. Erau atât de rare momentele în care nu se gândea la nimic, încât nu i-a venit să creadă că a reușit să se relaxeze cu adevărat. Iar apoi, ușor, lin, neprevăzut, ca un vânător care își înconjoară prada din toate părțile, silențios, făcându-și drum până în apropierea ei, fiind pregătit să atace în primul moment în care aceasta este suficient de naivă încât să se simtă în siguranță, a văzut cum întunericul dispare și o imagine i se conturează îndărătul pleoapelor închise.

Prima dată a simțit mirosul de dovlecei pane. Era foarte ciudat, pentru că, de fiecare dată când își derula acest moment al existenței sale, primul lucru pe care îl remarca era veșnicul miros de dovlecei pane. I se părea ireal. Imaginile nu ar fi trebuit să fie atât de clare, amintirile nu ar fi trebuit să constituie și alți factori în afară de văz și auz, dar mintea lui mereu insista să îi redea acea zi până la cel mai mic și nesemnificativ detaliu.

Era așezat pe pat, cu o enciclopedie despre Sistemul Solar în mâini și cu televizorul din camera lui și a Anei uitat pe un post de desene animate, suficient de tare încât să blocheze zgomotele din afara celor patru pereți pictați în galben. Își mișca picioarele într-un ritm bine ales în timp ce dădea pagina atunci când sora lui a deschis ușa veche,  intrând în cameră cu o panică bine repetată. Daniel și-a ridicat ochii, aruncându-și privirea peste corpul mic și firav al Anei, care era îmbrăcat în pijamalele albastre cu unicorni și avea niște papuci cu iepurași în picioare. Tremura slab, iar ochii mari, albaștri, erau uimiți, plini de o frică care îi era bine cunoscută lui Daniel.

Cu un gest exersat de zeci de ori, a închis cartea, așezând-o pe noptieră și i-a făcut semn Anei să vină lângă el. Fata a închis ușa, prin a cărei crăpătură se auzeau țipete, și s-a așezat pe jos, în fața patului, fără să scoată vreun sunet. Daniel a luat telecomanda și a coborât lângă ea, începând să schimbe posturile la televizor, așteptând până când sora lui îi va face semn să se oprească. De fiecare dată când apăsa pe buton, era un moment de liniște în care putea auzi țipetele ascuțite ale mamei lui, vocea groasă și enervată a tatălui său și, la un moment dat, ceva spărgându-se.

Ana l-a oprit atunci când a ajuns pe un post de muzică și o melodie veche, cu un videoclip ciudat, care afișa un bărbat blond învârtindu-se într-o cameră, a început să sune în spațiul mic pe care îl ocupau, înecând țipetele din camera de alături. Daniel a dat sonorul mai tare, ritmul alert și plăcut al melodiei făcându-l să vrea să sară.

– Hai să dansăm, i-a spus Anei, luând-o de ambele mâini și urcandu-se pe pat.

Au început să sară, melodia și săriturile ritmate ajutându-i să își creeze, la fel ca de fiecare dată când ai lor se certau, micul lor univers magic, sigur, în care nimic rău nu pătrundea. Capul a devenit ușor, mintea liberă, iar râsetele lor l-au făcut pe Daniel să realizeze că aceasta avea să fie melodia lui preferată. Nu știa, pe atunci, cum în doar câteva secunde viața avea să i se schimbe radical, iar această melodie avea să fie asociată cu un moment pe care l-ar vrea uitat.

Ușa s-a deschis brusc, iar Daniel a încremenit, văzându-și tatăl în prag, cu o expresie mohorâtă pe față și cu o geantă neagră în mâna stângă, pe care o foloseau când plecau în concedii. Râsul Anei a pierit pe fundal, iar televizorul a continuat să cânte, într-o batjocură anticipativă, martor la ceea ce urma să se întâmple.

– Copii, hai să mergem, a zis Ștefan făcând un gest din cap înspre sufragerie.

Ana s-a uitat în sus la Daniel, iar acesta i-a strâns mâna mică în a lui în timp ce au coborât de pe pat, inima bătându-i în timp ce mergea înspre sufragerie.

Valentina stătea în mijlocul încăperii, fără să se uite la nimeni din jur, buzele acoperite cu același ruj roșu și trăgând nonșalant dintr-o țigară. Pe masă acoperită cu o mușama cu modele de globuri roșii, rămasă de la Crăciun, erau dovleceii abia făcuți.

– Dani, Ana, mergeți la mașină, a spus tatăl lor, în timp ce copilul se uita la el confuz.

– Mama… a zis Daniel, dar Valentina doar a clătinat din cap, stingând țigara și venind lângă ei, apucând-o pe Ana de cealaltă mână, trăgând-o înspre ea.

Ana a protestat, dar Valentina nu i-a dat drumul, uitându-se sfidător la Ștefan.

– Vali, te rog, lasă copiii, a zis el, dar mama lor a clătinat din cap.
– Nu mi-i iei pe amândoi. Pe fată mi-o lași mie, a zis, hotărât, iar inima lui Daniel s-a frânt puțin la auzul vorbelor.

– Vali, serios, a spus Ștefan, făcând un pas înspre ei, iar ea s-a dat mai în spate.

Nu se uita la Daniel deloc.

– Fata are nevoie de o mamă. Cu băiatul te descurci tu, dar fata mi-o lași mie.

Ștefan s-a uitat o clipă la Ana, cu părere de rău în ochii albaștri, identici cu ai ei, și apoi i-a făcut din cap lui Daniel, mergând înspre ușă.

– Hai, Dani, să mergem.

Unsprezece ani mai târziu, Daniel încă nu putea înțelege exact ce a simțit în acel moment. Tot ce știa era o vagă usturime în plex, un sentiment de nervozitate, de emoție distinctă pe care nu avea să o mai simtă de atunci decât peste mulți ani. Ceva din acel sentiment l-a ars atât de puternic în piept și, combinat cu lipsa de emoție a Valentinei în timp ce îl privea cum pleca, l-a îndemnat pe Daniel să își urmeze tatăl înspre mașina albastră parcată în fața casei bătrânești, singura din cartierul renovat cu vile de la marginea orașului.

Undeva, departe, în timp ce se urca în locul din dreapta, a auzit-o pe sora lui cum plângea, cum îl rugasă se întoarcă. Atunci când erau suficient de departe încât să își facă curaj să privească în oglinda retrovizoare, a văzut că papucii cu iepurași erau plini de noroi, iar postura ei era una de animal înfrânt.

Iar în tot acel timp, Valentina stătea în poarta casei și se uita, cu ochii ei reci și goi, cum jumătate din familia ei dispărea cu fiecare metru parcurs, în liniște, de mașina veche.

*

Simțind pași în spatele lui, căzu ușor pe nisipul fierbinte. A deschis ochii, ușurat că cineva i-a oprit șirul gândurilor și a văzut că soarele se mutase pe cer. Celălalt se întinse alături de el.

– Înțeleg că ești melancolic și trist, dar ți-am zis ca la zece trebuie să ajung în București, a zis Iustin, și Daniel i-a simțit privirea pe fața, dar nu s-a uitat la el, continuând să privească cerul.
– Bine, hai să mergem. Și s-a ridicat, după o secundă de ezitare, scuturându-se de nisip.

Nu voia să forțeze nota, mai ales că Iustin deja îl adusese până în Constanța imediat cum i-a explicat situația. Avea și el planurile lui, acasă. Daniel fusese de vreo două ori, când el și Iustin erau colegi de cameră la cămin în facultate, iar aceștia continuau să îl invite la aniversări. El refuza vehement, pentru că atmosfera aceea devenea greu suportabilă cu cât o experimenta mai des, iar ei începeau să îl considere de-al casei. Nu era nimic ce detesta mai mult decât să fie numit „de-al casei”, nici parte din familie, nici prieten, nici străin, dar ceva la mijloc care îi evidenția situația de veșnic impostor bine poftit.

– Eu mă gândeam să mergem la poliție, până la urmă, a insistat Iustin pentru a zecea oară de când plecaseră din București.

Daniel a clătinat din cap în timp ce prietenul lui s-a ridicat, expirând într-o manieră  exasperantă care îl călca mereu pe nervi pe Daniel.

– Nu e nevoie, a insistat în timp ce mergeau spre mașină, dar Iustin nu a părut convins.
– O știu pe soră-ta, Dani.
– Doar condu și gata. Îți zic eu când să te oprești.

Iustin a comentat, dar Daniel l-a ignorat, verificându-și mesajele. Avea un apel ratat de la Valentina și a respirat adânc de două ori înainte să își adune curajul și să o telefoneze, uitându-se pe fereastră în timp ce asculta tonul de apel.

– Alo, a răspuns mama lui, cu o voce somnoroasă, care l-a umplut pe Daniel de o furie mocnită și bine cunoscută.

Nu înțelegea cum putea să doarmă având în vedere că propria ei fiică tocmai fugise de acasă, dar și-a împins nervii înapoi în piept și a încercat să se calmeze.

– M-ai sunat.
– Ai găsit-o? a întrebat aceasta.
– Nu încă. Ti-ai luat pastilele?
– Altă treabă n-ai? a pufnit Valentina

Daniel a așteptat un moment, privind pe fereastră la casele pe lângă care treceau.

– Nu vreau ca atunci când vin cu Ana acasă să te găsească într-o stare proastă, a răspuns Daniel, atunci când era clar că nu va mai spune nimic. Știu pe pielea mea cum poți fi atunci când nu le iei.

Amintirea formelor mici ale Anei și mamei sale, din ce în ce mai depărtate pe aleea îngustă în timp ce tatăl său conducea, fără să pornească radioul. Parcă își dorea ca ultimele note ale aceleiași melodii să îi răsune în cap tot drumul în mașina tăcută.

În acea săptămână făcuse două asemenea drumuri, unul atunci când mama sa îl lăsase să plece cu Ștefan, iar celălalt, când realizase că nu putea avea grijă de un copil. L-a lăsat la intrarea în oraș, singur, cu bagajul în mână, și i-a spus să se ducă înapoi acasă. Știa de ce tatăl lui nu l-a dus până la poartă: îi era rușine să fie văzut de cei din cartier întorcându-se ca să-și plaseze copilul înapoi de unde îl luase.

Așa că Daniel s-a întors, la nici o săptămână de la plecare, fredonând melodia aceea oribilă tot drumul înspre poarta de metal verde, unde a bătut și unde i-a deschis Valentina. Era dată cu același ruj roșu și fără pic de alt machiaj pe față, cu o sacoșa de cumpărături în mână și o expresie de dezinteres total pe față.

– Hai înăuntru și spală-te pe mâini. Am luat dovlecei.

Acelea au fost primele cuvinte pe care mama lui i le-a adresat. Ulterior avea să afle de ce era uneori o stană rece de gheață, lipsită de orice emoție, în timp ce alteori putea fi un morman de flăcări care ardea tot în jurul ei. Avea să afle și felul în care niște pastile prescrise puteau să tragă o linie evidentă între ce însemna o mamă decentă și una deplorabilă. Iar în acel moment sora lui avea nevoie de mama decentă.

– Le-am luat, Dani, a zis mama sa, probabil simțind cât de important era detaliul pentru el.
– Bine, te sun când o găsesc, a anunțat, și a închis telefonul înainte ca Valentina să mai poată spune ceva.
– Auzi, a spus Iustin imediat cum Daniel a închis telefonul. O să opresc aici să cumpăr ceva de mâncare.

Daniel nu a răspuns, conștient că nu mâncaseră nimic de destul de mult timp. Erau mai mulți foști colegi de facultate de-ai lui, cu care fusese prieten în cei doi ani înainte ca el să se lase, și cu care încă ținea legătura. Mâncarea nu le venise încă atunci când Valentina l-a sunat ca să-i spună de fuga Anei, iar Iustin s-a oferit să îl însoțească, pentru că Daniel nu avea mașina lui. O va găsi înainte să se facă o zi și să fie nevoie să anunțe dispariția la poliție. Ana plecase de bunăvoie, iar Daniel știa exact motivul.

– Vii și tu sau doar îți iau ceva? a întrebat Iustin, deschizând ușa mașinii.
– Nu vin, ia-mi tu o cafea, a zis Daniel, întinzându-i zece lei și spijinindu-și fruntea de geamul mașinii. A respirat de două ori și a apelat-o pe Ana pentru a cincea oară în ultimele două ore. Știa că nu avea rost, dar ceva din faptul că aceasta îi închidea în nas după nici două apeluri îl liniștea, deoarece asta însemna că era bine.

Totuși, acum soră-sa nu a mai fost cea care a oprit apelul. Telefonul a continuat să sune până când a intrat tonul, lăsându-l pe Daniel cu un sentiment de panică acută. Dacă i se întâmplase ceva?

– Ana, a spus el, în speranța că va înțelege cât de gravă era situația. Știu că tu crezi că mă ajuți, dar dacă ții la mine și la mama, o să îmi răspunzi la telefon și o să mă lași să vin să te iau și să mergem acasă. Toată povestea asta cu Alina a ajuns prea departe.

Nu știa de ce continua să vorbească. Nu știa de ce i-a spus numele Alinei, după mai bine de patru ani în care aceasta a reprezentat doar o nălucă, o amintire care îi lăsa un gol dureros în piept. Dar ceva din voința surorii lui de a parcurge tot drumul de la București până la Constanța l-a făcut să își lase deschise gratiile unde ascunsese amintirea Alinei.

– Ce crezi, că o să-ți apară în față pe stradă?

Dar chiar atunci când îi ieșeau cuvintele pe gură, prin fața mașinii lui Iustin a trecut o fată minionă, cu părut roșcat prins într-un coc cu o clamă la jumătatea capului, bretonul acoperindu-i o parte din fața pistruiata și ochii albaștri deschis. Daniel aproape a scăpat telefonul din mână, reușind cumva să închidă fix în momentul în care ochii lui s-au mărit, ieșind din orbite, și a urmărit pașii fetei înspre benzinărie, parcă cuprins de o transă care l-a purtat cu mulți ani în trecut.

Brusc, mașina și benzinăria au dispărut, aerul cald fiind înlocuit de un mic vânt primăvăratec, iar el nu se mai afla în scaunul din dreapta al Daciei lui Iustin, ci într-un balansoar vopsit în galben mișcându-și piciorul înainte și înapoi. Mirosul de flori abia înflorite și de scorțișoară, care emana din părul persoanei de lângă el în învăluia, iar el se prefăcea că citea dintr-o carte al cărui titlu nu și-l mai amintea. De fapt, ochii lui doar scanau fiecare pagină, dar niciun cuvânt nu-i intra în cap. Azvârlea câte o privire la prietena lui cea mai bună, care își lăsase capul pe spate, rezemat de balansoar, cerceii lungi și colierul cu pietricele albastre scoțându-i în evidență roșeața părului și albeața pielii, pistruii de pe obraji pictați ca de mâna unui artist celebru. Fiecare trăsătură delicată a feței sale era perfectă.

Nu își putea aminti o vreme când Alina nu a reprezentat totul pentru el. O lună după mutarea ei, deja își povesteau fiecare detaliu. Când Alina a început să citească filosofie, l-a obligat și pe Daniel să încerce, iar el i-a dat din enciclopediile lui științifice, încercând să exploreze fiecare cât mai bine ceea ce-i interesa. Nici el, nici Alina nu au înțeles nimic din pasiunile celuilalt, dar parcă exact acel contrast le făcea prietenia mai puternică. Nu erau la fel, iar asta făcea totul să pară imprevizibil. Au învățat la fel de mult, au luat același note, au mers la același liceu. Alina a transformat melodia pe care el o ura din tot sufletul în melodia lui preferată, ștergând amintirea ultimei ascultări și rescriind-o, transformând tot ce era dureros într-o rază de soare.

Totuși, pentru Daniel fiecare gest însemna ceva mai mult. A avut nenumărate șanse să își exprime sentimentele, dar de fiecare dată parcă era ceva în expresia ei, ceva care anticipa mărturisirea lui, iar el se oprea, spunându-și că totul va reveni la normal dacă doar nu se gândea la ce simțea și le lăsa să treacă pe lângă el. Doar că nu au trecut, iar acum era prea târziu să îi spună ceva.

Simțindu-i privirea, Alina și-a deschis ochii, uitându-se la Daniel cu acel zâmbet etern pe buze. Și-a scos căștile din urechi, făcând un semn înspre cartea cu copertă roșie pe care o ținea Daniel în mână.
– Dragul de el, se preface că citește, a zis Alina, râzând scurt.
Daniel a roșit fără voia lui punând cartea lângă el pe balansoar, fără să îi poată zâmbi înapoi.
– Ce ai pățit? De ce te încrunți așa?
El a clătinat din cap.
– Știi că o să vorbim, nu? O să te sun zilnic, și tu o să vii la mine în vacanțe. Îți dai seama cât de frumos va fi să locuiesc la mare? O să stăm pe plajă toată ziua, vara.

Ea vorbea mereu despre cât de frumos va fi atunci când va pleca. Părea că abia așteaptă, că ideea unei noi vieți, în care Daniel se afla la sute de kilometri distanță, era lucrul la care a visat dintotdeauna. Uneori, Daniel avea impresia că, în mintea Alinei, mutarea era cel mai benefic lucru care li s-ar fi putut întâmpla.

În ziua în care l-a anunțat că se muta la Constanța a fost începutul sfârșitului. Știa că oamenii, odată plecați, nu se mai întorc, și că era stupid să spere că totul va fi la fel. Își amintea perfect de primele telefoane date de Ștefan, atunci când plecase definitiv, telefoane în care le promitea, lui și Anei, că vor veni la el la Cluj. Le-a promis că îi va scoate la plimbare și că îi va duce la cinema și le va cumpăra înghețată. Le spunea că îi era dor de ei, că se vor revedea.

Dar acesta a fost singurul pas pe care l-a făcut înspre acțiune: le-a promis. Nici el, nici Ana nu l-au mai văzut pe Ștefan vreodată. Singurul mod prin care au mai comunicat a fost printr-un telefon de ziua lor, pe care cu siguranță Valentina a insistat să îl dea. Telefon care, cu fiecare an ce trecea, devenea cu câte un minut mai scurt, ruptura dintre ei crescând până a devenit o prăpastie în care a crescut un fluviu, făcând orice mod de comunicare imposibil.

Tocmai de aceea Daniel nu credea în ceea ce îi spunea prietena sa. El doar a zâmbit, fără să confirme nimic din ceea ce îi promitea aceasta, vorbele fetei trecând prin el. În mintea sa, fata aceea era deja departe, și nu mai avea vreun motiv să încerce să ajungă la ea.

A privit a doua zi din curte, după o îmbrățișare strânsă, cum mașina micuță și roșie ieșea din parcare, cum Alina îi făcea cu mâna și îi trimitea pupici folosindu-și palma prin geam. A trebuit să înghită în sec de milioane de ori în acele minute cumplite, pentru că simțea cuvintele pe care le oprise în piept atât de mult timp făcându-și loc în gât, amenințând să iasă în orice secundă. Apoi a urmărit, în timp ce acele cuvinte lăsau răni care sângerau pe esofagul lui, făcându-l să se înece cu lichidul roșu care îi făcea existența posibilă, cum mașina se îndepărta, devenind doar un punct la orizont, undeva departe, și și-a amintit, fără să simtă nimic, de clipa în care el privea în timp ce se îndepărta, cu șase ani în urmă, înspre familia pe care o lăsa în spate, și a știut că povestea dintre el și Alina a ajuns la final.

Nu a mai vorbit cu ea de atunci. Alina l-a sunat de sute de ori, i-a trimis zeci de mesaje și de scrisori, dar el le-a ignorat pe toate, fiecare decizie de a nu vorbi cu ea cauzând încă o ruptură să se provoace în sufletul lui, până când a ajuns un om plin de cusături, răni și cicatrice invizibile. Știa, însă, că nu făcea decât să anticipeze inevitabilul. Ce rost avea să mai comunice cu o persoană care deja plecase? A încercat să plece cu tatăl lui, dar până la urmă tot niște străini au ajuns. Poate dacă nu ar fi încercat să se agațe de speranța pe care acesta o reprezenta cu atâta putere, drumul lor ar fi fost altfel. Măcar amintirile ar fi rămas, în locul acelui gol dureros din interiorul lui.

Când Alina a renunțat să mai încerce, Daniel a realizat ce greșeală imensă a făcut. Nu înțelegea cum fusese atât de naiv, cum a putut să fie atât de slab încât să o lase să îi scape printre degete. Odată cu remușcările a apărut dorul, iar cu dorul au apărut dezinteresul și lipsa totală de ambiție. Într-un singur an, a dat cu piciorul la o întreagă existență, la un întreg amalgam de posibilități. A vrut să îi scrie Alinei de atât de multe ori, a compus zeci de mesaje și a înregistrat nenumărate vocaluri, dar nu a avut curajul să le trimită pe niciunul. Dacă el a putut să o evite, ea de ce nu ar face la fel?

*

Fără să gândească, a ieșit din mașină și a intrat după ea în benzinărie. A căutat cu privirea capul roșiatic și geanta albă, postura și ochii pe care le-ar fi recunoscut dintr-o mie. Dar apoi ochii i-au căzut pe o masă unde stăteau un bărbat de vreo treizeci de ani, înalt și brunet și o fată cu exact aceeași tunsoare și haine ca cea care tocmai trecuse pe lângă mașina lui Iustin. Ca lovit de fulger, Daniel s-a dat un pas mai în spate, și a realizat că fata nu avea cum să fie Alina. Părul ei nu avea aceeași reflexie a soarelui, pistruii ei nu erau așezați cu aceeași delicatețe, iar ochii nu aveau nici jumătate din sclipirea pe care el o căuta.

– Parcă nu veneai, a zis Iustin, oferindu-i un pahar cartonat de espresso.
Daniel a rămas nedumerit pentru câteva secunde, dar apoi a clipit de două ori, forțându-se să revină la realitate.
– Da, m-am răzgândit.

Iustin a mijit ochii la el, fără să îl creadă, dar nu a comentat cât timp s-au întors la mașină. Daniel a încercat să nu se gândească la impulsivitatea gestului de a o urmări pe fată. Ce voia să îi spună, dacă ar fi fost Alina?  Că nu s-a mai simțit întreg de la șaptesprezece ani, atunci când s-a uitat la mașina aceea cum se îndepărta în timp ce tot viitorul lui era șters cu buretele, orice iluzie fiind arsă de focul cu care își forța cuvintele să i se întoarcă de unde au plecat?

Nu a apucat să își termine gândul, fiind oprit de un sunet de notificare. Cu inima începând să îi bată la posibilitatea acelui mesaj, și-a deschis telefonul și a încremenit. Era de la Ana. ,,Dacă vrei să vin cu tine acasă, o să mă găsești aici” Dedesubt era o locație pe care Ana o transmitea în timp real.

– Știu unde e Ana, i-a spus lui Iustin, uitându-se la ecranul telefonului.

Pe drum, nu s-a gândit la nimic. Sau, mai bine zis, s-a forțat să nu o facă. De fiecare dată când gândurile îl purtau înspre Alina, Ana, Valentina, Ștefan, studiile lui neterminate, lipsa lui de viitor cauzată dintr-o constantă frică de evoluție, gândind că lupta era, din start, pierdută, se forța să se uite pe geam și să își imagineze cum ar fi fost daca, subit, ar exploda soarele.

Au ajuns mai repede decât se aștepta la un complex de blocuri din centrul Constanței. A coborât din mașină, a parcurs distanța dintre el și sora lui, pe care a văzut-o stând pe o bancă în fața unui bloc mare, gri. Aerul din jur avea în el fatalitatea caracteristică momentelor semnificative din viața lui, iar asta îl neliniștea. Nu își amintea de vreun moment în care acel aer a dus la fericirea lui, sau a celor din jur.

S-a așezat pe bancă lângă Ana, care își ținea mâinile cu unghii pictate cu ojă neagră în poală, părul ei blond lăsat pe spate iar ochii ei albaștri găsindu-i pe ai lui. Daniel mereu și-a dorit să aibă ochii aceia, ochii Anei, ochii lui Ștefan. În schimb, fusese condamnat la privirea ochilor căprui ai Valentinei, la aceeași răceală calculată în privirea amândurora.

– E înăuntru, a spus sora lui cu sfială, iar lumea a stat în loc. Stă la etajul patru, cu mama și tatăl ei. Nu îți zic mai multe. Restul va trebui să afli tu.

Finalitatea blândă din vorbele Anei l-au făcut să amețească. S-a uitat la bloc, la grădina sa verde, la geamurile mari. În spatele unora dintre ele, se afla Alina. Simplul gând că ar fi văzut-o îl paraliză, iar el s-a gândit, involuntar, la Ștefan. Tatăl lui, care îi lăsase în urmă, aproape la fel cum el a lăsat-o pe Alina. Era oare vreo diferență între ei, în afara faptului că Ștefan a plecat, iar Daniel a fost cel care a lăsat-o pe Alina să plece?

Putea să o ia pe Ana și să plece, împăcat cu ideea că Alina era bine și că cel mai bun lucru pe care i-l putea face, atât ei, cât și lui însuși, era să lase povestea lor în spate. Sau putea să intre în scară, să bată la ușă, și să îi accepte reacția Alinei, oricare ar fi fost aceea, cu speranța că mai era ceva de reparat din trecut. Poate simpla distanță de timp și de spațiu,  i-ar fi putut apropia mai mult, lăsându-i să fie ceea ce în trecut nu au putut deveni.

Daniel s-a uitat la soare după câteva clipe. Știa ce avea de făcut.