Fețele marxiste ale Noii Stângi / Bogdan Silion

Recent, un intelectual român, cercetător și autor de cărți, se întreba dacă într-adevăr există o definiție circumscrisă termenului de „neo-marxism”, iar dacă există, cui i se aplică și care îi sunt notele caracteristice. Îndemnul la dialog, realizat pe una dintre rețelele de socializare, a reușit să strângă foarte multe comentarii și să genereze discuții aprinse între așa-numiții „conservatori” și „progresiști”, termeni ce au dobândit, în ochii adversarilor, conotații peiorative. Totuși, niciuna dintre cele două „tabere” nu a reușit să clarifice problema, fapt care le-a permis intelectualilor de stânga participanți la dialog să conchidă, fericiți, că neo-marxismul e un termen perimat și că nu mai definește nimic în prezent. Să fie așa oare? Pe lângă lipsa de calitate a dialogurilor realizate, nu putem să nu ne mirăm de incapacitatea interlocutorilor de a găsi un răspuns coerent la întrebarea: care sunt caracteristicile neo-marxismului actual?

Considerăm că se poate vorbi în prezent de neomarxism, fără ca acest termen sa aibă o nuanță peiorativă. De fapt, Noua Stângă se revendică de la unele idei ale lui Marx (deși, analizate cu atenție, multe din aceste idei nu sunt specifice marxismului clasic). Ideea este că, în prezent, marxismul furnizează hrană ideologică pentru multe idei, curente, teorii, grupări, destul de eterogene, unele chiar opuse. Există însă frazeologie marxistă în mișcările feministe, în ecologism, în limbajul utilizat de minoritățile sexuale. Chiar și terorismul islamic se folosește de marxism pentru a-și justifica acțiunile (islamo-marxismul talibanilor sau al iranienilor este de notorietate). De altfel, multe mișcări naționaliste îmbrățișează concepte și idei de-ale lui Marx. Deși nu mai există efectiv ca doctrină politică sau ca ideologie, marxismul s-a dizolvat în foarte multe curente, mișcări, partide, multe dintre ele rupte de ideile comuniste, dar utilizând termeni, categorii și chiar principii economice radical de stânga. Chiar dacă numeroși dintre cei care folosesc terminologia marxistă nu au citit niciodată Capitalul și au preluat ideile comuniste în general din surse obscure, se poate spune că, in extremis, marxismul supraviețuiește în imaginarul individual al unor intelectuali globaliști sau progresiști. El a devenit un fel de „simbol popular”, o rămășiță ideologică a troțkismului, bolșevimului și maoismului, regăsită deseori spontan în sloganurile mișcărilor sindicale, în versurile unor trupe de rockeri (cine nu își amintește îndemnul revoluționar al celor de la 4 Non Blondes „I pray for o single day/For revolution”), în discursurile unor politicieni globaliști sau în mesajele populiste, revoluționare sau teroriste.

Ce au în comun toate aceste grupuri? E destul de greu de spus. Eterogenitatea curentelor marxiste, fiecare dintre ele pretinzând a  fi adevăratele continuatoare ale doctrinei marxiste, seamănă destul de bine cu diversitatea școlilor de gândire care se revendicau în Grecia antică de la Socrate. Și atunci, ca și acum, „puritatea doctrinară” a maestrului nu se păstra decât în doze mici. Noua Stângă culturală nu mai face marxism propriu-zis, după cum nici cinicii greci nu erau prea mult socratici. Ceva tot s-a păstrat astăzi la neo-marxiști: este vorba de anumite tendințe din gândirea lui Karl Marx, preluate și interpretate în cheie postmodernistă și poststructuralistă de reprezentanții Noii Stângi. Aceste orientări ce se revendică de la gândirea economică a lui Marx, au în vedere critica economiei capitaliste, viziunea materialistă asupra realității, „maniheismul” social al luptei de clasă, ateismul militant (transformat în secularism) sau eshatonul eliberării finale prin noua revoluție proletară. Are loc, ca în orice filosofie epigonică, un transfer de termeni dintr-un sistem de referință în altul, transfer terminologic, frazeologic în special, ce produce mai multă confuzie decât clarifică. Acum, stindardul noii revoluții nu mai este muncitorul din industrie, ci emigrantul, afro-americanul asuprit sau minoritarul ce își strigă drepturile în stradă. Sloganuri marxiste se regăsesc în mișcările anti-sistem, în discursurile politicienilor sau în interviurile luate scriitorilor.

Sintetizând, se pot schița cîteva linii directoare, aspecte comune ale tuturor acestor ideologii progresiste:

  1. Anticapitalismul, sub forma încercării de a teoretiza un nou tip de societate, bazat pe revoluție tehnologică, pe înlocuirea marginalismului economic, a vechilor relații de producție cu unele în care costurile marginale să fie 0, iar accesul la resurse să fie liber la modul absolut. Anticapitalismul se regăsește în teoriile despre post-capitalism (Mason, Negri, Jeremy Rifkin), post-adevăr (postmodernismul filosofic) sau post-creștinism.

Paul Mason, de exemplu, consideră că șocuri externe și interne vor duce la apariția unui nou sistem economic. Dintre contradicțiile interne, lipsa unui model neoliberal al crizei economice ar determina căderea sistemului bazat pe autoreglarea pieței. Reducerea standardului de viață și a salariilor sunt consecințele unei economii libere ale cărei mecanisme se dereglează treptat. Problema profiturilor create doar din consum, care nu pot crea decât o sărăcire în timp a muncitorilor și o îmbogățire exponențială a investitorilor – ce urmează schema marxistă a burgheziei care explotează și confiscă munca proletarilor – devine cea mai importantă cauză internă a dispariției capitalismului. Manipularea monedei, insolvența statului și măsurile protecționiste sunt, în opinia economismului britanic, încercări disperate ale unui sistem de a se salva prin practici total opuse ideologiei neoliberale, bazată pe piață liberă, concurență și autonomia individului. Capitalismul este deja un proiect politic și economic eșuat, conchide Mason, în celebra lucrare Postcapitalismul. Un ghid pentru viitorul nostru (București, 2020)

  1. Revoluție sexuală, în sensul eliberării de constrângerile morale privind sexualitatea. Există și o mișcare numită freudo-marxism, care îl are ca frontman pe Adorno, ce încearcă sa calchieze psihanaliza cu idei marxiste sau mai degrabă troțkiste privind noua ordine mondială, ce trece obligatoriu prin revoluție morală. Interdicțiile morale încetează de a mai fi relevante. Se va instaura, mai devreme sau mai târziu, crede Herbert Marcuse, o „civilizație libidinală”, în care energiile sexuale se vor elibera, iar principiul plăcerii va domina toate relațiile sociale ale oamenilor. (a se vedea Fivelectures, p. 22) Erotizarea integrală a omului, transformarea lui în corp, este cel mult o interpretare liberă a utopiei marxiste privind societatea viitorului, unde va dispărea conflictul dintre aspirațiile individuale și nevoile vieții în comun. (L. Kolakovski, Principalele curente ale marxismului, București, 2010, vol. III, p. 318).
  2. Lumperproletariatul minorităților rasiale din SUA ar fi grupul cel mai potrivit, în viziunea noii stângi, sa elibereze omenirea de tirania moralei, economiei capitaliste, de privilegiile albilor proprietari. Marcuse susținuse astfel de idei. Nu întâmplător, mișcările BLM au fost rapid îmbrățișate și puternic susținute de Noua Stângă, adeptă a revoluției culturale teoretizate de Marcuse. Lumperproletariatul american este noua forță revoluționară, capabilă să genereze acele schimbări sociale și economice, ce ar putea servi unei noi revoluții culturale, de data aceasta cu potențial de a răsturna definitiv supremația tuturor simbolurilor „decadente” ale capitalismului, tocmai pentru că climaxul s-ar realiza chiar în inima civilizației moderne.
  3. Reinterpretarea istoriei, chiar rescrierea ei din perspectiva ideologiei „pollitically correctness”. Negaționismul istoric, construirea unor istorii contrafactuale vin ca o consecință a noii ordini mondiale.

Schema logică a negaționismului începe cu punerea sub semnul întrebării a „adevărului” unui fapt istoric, relativizarea lui, pentru ca apoi, să se treacă, prin analogie, la toate faptele ce au legătură cu ceea ce s-a întâmplat în comunism. Rând pe rând, Gulagul, crimele khmerilor roșii, atrocitățile staliniste sau foametea provocată milioanelor de oameni de către regimurile comuniste din Rusia, China, Cambodgia etc., sunt minimalizate, în timp ce alte fapte sunt pur și simplu ignorate (problema Tibetului, deportările politice, „purificările” staliniste etc). Atunci când nu se pot pune la îndoială, faptele istorice își găsesc alte cauze. De fiecare dată, americanii sunt de vină, politica expansionistă de tip liberal și, evident, evreii sioniști. Relativizarea faptelor și denaturarea istoriei sunt urmate, fără nicio urmă de ezitare, de abolirea conștiinței vinovate și de înlocuirea acesteia cu o conștiință victimară, în imageria acesteia comunismul fiind de fapt „țapul ispășitor” al istoriei.

Schema nu este completă fără o teorie unificatoare a realității istorice. Marxism-leninismul, troțkismul sau maoismul impun o viziune „materialist dialectică” a istoriei ce explică totul, inclusiv ceea ce nu poate fi explicat rațional de nicio altă teorie, cum ar fi de exemplu cauzele eșecului comunismului în lume. De ce comunismul nu a reușit să elibereze cu adevărat oamenii, așa cum și-au propus liderii acestuia, ci, dimpotrivă, i-a pus peste tot în lanțuri ideologice și propriu-zis fizice, evident că are o justificare din perspectiva filtrului ideologic impus de intelectualii de stânga. Simplu, dacă o ideologie a făcut rău, ea nu era comunism, așa cum susține, printre alții Jean-Luc Mélenchon. „Adevăratul” comunism, eventual cel „cu față umană”, nu a existat, iar statele care au încercat să-l întrupeze nu au fost decât niște surogate ale acestuia, de așteptat a se realiza într-un viitor apropiat. Negaționismul se combină astfel cu hipercriticismul („o minciună depistată e de ajuns ca să dovedești că totul e fals”); conspiraționismul (cu siguranță „ni se ascunde ceva”), relativismul („ceea ce e ținut ascuns e mai rău decât ceea ce e lăsat la vedere”) și utopismul („a crede într-un alt adevăr”) (Thierry Wolton, Negaționismul de stânga, București, 2019, p. 184).

Negaționismul cuprinde toate aceste elemente, la care adaugă schema teoretică atot-explicativă a „luptei de clasă”, a dialecticii deterministe de factură marxist-leninistă. Întotdeauna însă vinovat este „celălalt”, nazistul, americanul sau evreul în funcție de contextul istoric în care se aplică schema logică. Chiar atunci când crimele comunismului sunt recunoscute, se încearcă salvarea purității doctrinare a marxism-leninismului. Așa cum afirma Alain Badiou, puritatea ideii comuniste nu ar putea fi distrusă de „accidentele” istoriei, mai ales dacă istoria nu este chiar așa cum o știm noi.

  1. Predilecția pentru utopism, de genul lui Ernst Bloch. Noua Stânga vehiculează niște idei utopice, mesianice, văzute ca soluții absolute, salvatoare (a se vedea noile programe ecologice sau ideile despre post-capitalism ori despre imperialismul american).

Mai sunt și alte caracteristici, cum ar fi răsturnarea ordinii vechi prin violență, egalitate fiscală, uniformizarea accesului la resurse (teorie promovata de Kamala Harris) ș.a.

Pe scurt, Noua Stânga utilizează concepte, idei, teorii ale adepților/urmașilor lui Marx. Membrii ei sunt, într-un fel, neo-marxiști, deci termenul nu e deloc peiorativ, ci circumscrie o dimensiune ideologică.

Sugestive sunt cuvintele lui Leszek Kolakowki în încheierea monumentale sale lucrări Principalele curente ale marxismului, carte puțin citită și citată la noi: „În prezent este limpede pentru toată lumea, cu excepția unei minorități de adolescenți stângiști, că socialismul nu poate satisface literalmente toate nevoile, ci poate aspira doar la o repartiție justă a resurselor neândestulătoare (…) Ideea unei egalități perfecte, adică a accesului egal al fiecăruia la toate bunurile, este nu doar irealizabilă economic, ci și autocontradictorie: pentru că o egalitate perfectă nu poate fi imaginată decât în condițiile unui sistem de despotism extrem, în timp ce despotismul însusi presupune inegalitatea cel puțin în privința unor avantaje de bază cum sunt participarea la putere și accesul la informație. Din același motiv les gauchistes contemporani se găsesc în postura contradictorie de a cere mai multă egalitate și mai puțină administrare. În viața reală, mai multă egalitate presupune mai multă administrare, iar egalitatea absolută înseamă administrare absolută”. (L. Kolakovski, op.cit, p. 384).

Dar astfel de contradicții nu par să-i deranjeze pe apostolii mișcărilor neomarxiste, pentru că prima care cedează atunci când îmbrățișezi idei utopice este rațiunea.

 

Theodor W. Adorno

Articolul precedent
Reflecţii socio-istorice despre adevăr şi ştiinţă / Acsinte Dobre
Articolul următor
Vătraiul lui Wittgenstein – reverie filosofică / Iulian Grigoriu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu