Avem impresia deseori că realitatea este ficțională, că ne trăim viața într-un narativ scris de cineva pentru un cititor necunoscut. Dacă ar fi să încapsulăm existențele noastre, să le depozităm undeva, astfel încât altcineva, din afara lumii, ar găsi capsulele și le-ar desface, totul s-ar desfășura în fața cititorului anonim aidoma unor povești. În fond, poveștile Șeherezadei sunt parabolele existențelor noastre. Nu am putea să vorbim, să spunem ceva despre viața noastră decât povestind. Astfel, povestea nu numai că face parte din lumea noastră, dar este această lume. Cineva povestește despre noi, iar, în acest sens, orice poveste este, ontologic vorbind, reală, pentru că în orice poveste ne regăsim pe noi în diferite ipostaze. Suntem, de drept vorbind, când un Iov nenorocit, când un rege deposedat de avere, când un fariseu ce seamănă cu un mormânt văruit, când un Macbeth rătăcit în propriile sale dileme morale sau un om ce joacă șah cu Moartea.
Chiar și Dumnezeu pare a avea nevoie de povești sau cel puțin nici El nu se „exprimă” altfel decât narativ: îl cheamă pe Moise din narațiunea vieții lui egiptene și îl introduce într-un narativ nou, inițiatic, nu își alege în mod simplu, direct, printr-o simplă chemare, profeții, ci le înscenează adevărate narațiuni, cu probe de foc, cu dislocări spațiale și temporale, cu rupturi existențiale demne de a deveni exemplare pentru oricine le citește, le spune povești oamenilor, iar Cuvântul Întrupat este el însuși o poveste a Omului și a lui Dumnezeu, deopotrivă. Impresia este, atunci când privim istoriile sacre, dar și existențele profane, că totul se desfășoară după un plan narativ, după un scenariu al unui scriitor atent la detalii. Chiar și trăindu-ne viața făcând abstracție de istoriile sacre, paradigmatice pentru homo religiosus, ne prezentăm pe noi înșine povestindu-ne viața celorlalți. Povestea leagă momentele disparate ale existenței noastre, constituind firul epic al vieții.
Chiar și când visăm, epicul este forma privilegiată, dacă nu chiar unică, de exprimare a inconștientul. Altfel spus, conștient sau inconștient, spunem povești. Viața noastră ni se înfățișează, așa cum i-a apărut într-o clipă lui Arjuna, sub forma unei povești. Maya însăși este povestea pură, suprapusă peste viața noastră. Un cititor atent al semnelor, un contemplator căruia un zeu îi deschide ochii, își vede viața ca o poveste frumoasă. Și orice viață este o ficțiune adevărată. Poate că lumea poveștilor Șeherezadei există cu adevărat, la fel și vizuina iepurelui. În afara poveștii este o altă poveste, dar nu reală, pentru că nu o ascultăm, nu o povestim. Ajungem astfel la butada că orice este ficțional este și real. Borges, Rushdie au înțeles asta. Pentru autorul celebrelor „Versete satanice”, „avem din naștere nevoie de hrană, adăpost, iubire, cântec și poveste”. (În Povești fantastice, „Limbaje ale Adevărului”, p. 30, ed. Polirom, Iași, 2022). Mai mult chiar: orice poveste poartă cu sine și existența noastră. Și, tot la fel ca în O mie și una de nopți, cât timp spunem, trăim în sau auzim povești, nu murim. Iar dacă „dincolo” se rupe vraja și nu ni se mai furnizează niciun scenariu, nu ni se mai întâmplă nimic, atunci acela este neantul. Viața se leagă de o conștiință ce spune în continuu povești. Nu se oprește niciodată, ba chiar își făurește propria versiune a morții, un narativ ce continuă, în mod coerent, existența noastră „de aici”.
De milenii poveștile ne „țin” lumea, ne „leagă” existența. Iar legătura ne ține într-un fel prizonieri într-o lume ce se țese în continuu din poveste în poveste. De aceea nici nu are rost să ne întrebăm dacă a spune narațiuni ține de o capacitate a noastră de a fabula sau dacă, dimpotrivă, această capacitate este țesătura ce iese din corpul povestitorului, așa cum păianjenul își construiește învelișul de mătase din propriul corp. S-ar putea chiar ca structura lumii să fie perfect narativă, să fie fabulă, și atunci conștiința noastră să fie și ea o parte a acestei povești. Plasa ce ține lumea e construită din structuri narative, ce pot fi reduse la câteva complexe de simboluri și arhetipuri. Filmele, cărțile pe care le citim, poveștile pe care le spunem copiilor noștri fac parte din Poveste, adică sunt părți ale Structurii Unice a unui logos spermatikos ce își împrăștie sămânța peste tot în lume:„realul e o idee despre lume, o descriere sau o imagine a ei, la fel ca irealul” (Rushdie, op. cit, „Proteu”, p. 50).
Ceea ce face ca realitatea să fie o structură narativă este permanenta ei devenire. Cu alte cuvinte, devenirea creează perspectiva că lumea se desfășoară, că nu există nimic static sau că staticul, nemișcatul, imuabilul nu pot fi percepute. Însăși percepția noastră despre lume ne face să credem mai mult în lumea heraclitiană decât în cea parmenidiană. În realitate, totul se mișcă, iar povestea este chiar această mișcare. Cinematografia exprimă cel mai bine această realitate a unei lumi cinetice, în care nimic nu este, ci totul devine. În ipoteza noastră, ceea ce devine este, adică transformarea, mișcarea, devenirea sunt fluxul unei conștiințe ce încearcă să „prindă” devenirea povestind în continuu, intrând din poveste în poveste, lecturând în fond devenirea. Cinematografia este expresia acestei deveniri ce se povestește. În interiorul devenirii este un infinit de scenarii, sensuri, centre arhetipale. Aidoma tehnicii cinematografice ce imită percepția umană – un flux de imagini înlănțuite care doar în succesiunea lor formează ceea ce noi numim realitatea, cinematografia creează din devenire un Metafilm pe care se derulează, infinitezimal, un lanț de imagini, de sensuri. Dacă reușim să înțelegem tehnica de producere a imaginii cinematografice, suntem mai aproape de a pătrunde structura lumii. Metafilmul devenirii este totuna cu Metaexistența noastră: poveștile se întrepătrund, intră una în alta, se continuă una cu alta, formând structura realității. În cele din urmă fluxul se scurge în Povestirea Unică, Filmul ce face posibile toate filmele, Conștiința Unică ce face posibile toate conștiințele.
Important este însă nu numai să ascultăm, să vizionăm și să spunem povești; la fel de esențial este să interpretăm poveștile. Hermeneutica poveștilor ne plasează deja, uneori simultan, prin simbol, alteori succesiv, prin limbaj, în lumi diferite. Imaginile unesc lumile, transformă toate lumile posibile în semnificanți pentru lumea pe care pretindem că o reprezentăm. Să luăm ca exemplu, filmul „Viața lui Pi” sau, mai exact, reprezentarea lumii în această O mie și una de nopți repovestită în timpurile noastre. Lumea lui Pi este deopotrivă, simultan și succesiv, lumea regizorului, lumea povestitorului, lumea spectatorului, a ascultătorului, dar și povestea lui Pi în jurul căreia se țes toate poveștile. Ficțiune nesfârșită, realitatea este compusă din toate aceste povești. Statutul ontologic al Adevărului dispare: ceea ce rămâne este o succesiune de realități unite între ele prin intuiția existenței în spatele realității povestite a unei alte realități, care o constituie pe aceasta, dar la care nu avem acces decât simbolic, fără să putem da jos voalul, cum s-ar exprima un înțelept vedantin. În „Viața lui Pi”, toate poveștile au același statut ontologic, însă nu aceeași valoare existențială: unele dintre ele sunt mai importante decât altele, dar importanța este dată de semnificația pe care fiecare protagonist o dă poveștii centrale. Interpretarea este momentul conștientizării că toate aceste lumi coexistă, că ele sunt posibile și că niciuna nu are statutul de „realitate”.
Indianul Pi Patel spune povești reporterului american, fiind conștient că poveștile lui nu sunt altceva decât ficțiuni ale regizorului, adevăratul său creator. Păstrând convenția că Pi este cel care povestește, înțelegem că sensul și semnificația povestitorului sunt altele decât cele ale ascultătorului. Pi este Șeherezada care „prinde” lumea în povești, o recreează de fiecare dată, este demiurgul care țese pânza. Pentru el, povestea este substanța lumii, temelia ei. Reporterul, în schimb, privește povestea lui Pi în afara unei percepții sacre; el caută Adevărul, senzaționalul, firul epic. Nu înțelege că altul este sensul poveștii, că Adevărul se află în altă parte. Când realizează totuși că intenția interlocutorului său nu este să spună un oarecare adevăr, ci să reveleze Adevărul din spatele oricărei povești, atunci se petrece înțelegerea. Din enstaza înțelegerii, realizezi că în tot acest timp, povestea a fost și despre tine, că, în esență, nu există decât Metapoveste, ipostaziată în diferite scenarii. În Povestea Absolută, aidoma desenului din covor, regăsești punctul Aleph al Lumii, așa cum în numărul π poți vedea întreaga structură a Universului. Din acest moment, cel care povestește și povestitorul se întâlnesc cu adevărat, ochii se deschid, iar voalul cade. Tattwam asi! strigă eliberatul ce se vede în sfârșit pe sine în poveste.
Autoreferențialitatea filmului este autoreferențialitatea lumii noastre: nu putem ieși din poveste, pentru că însăși această ieșire este tot o ficțiune. Lumile poveștilor aduc cu sine alte lumi. Undeva în lumea lumilor Poveștii se află și povestea noastră, minunata noastră existență care își țese pânza. A fost odată ca niciodată este nu numai un illo tempore repetat iarăși și iarăși, ci și începutul istoriei noastre, a existenței fiecăruia. Povestea este o cosmogonie, iar viața noastră este „cu-prinsă” în narațiunea oricărui început. Cititorul anonim poate să recreeze biografii citind doar o singură poveste. Și, invers, putem înțelege lumea pornind de la o singură poveste personală. În pliurile existenței, un ochi se privește întotdeauna pe sine. Dar, pentru aceasta, este nevoie mereu de un alt ochi care să ne privească. Ochiul care ne privește privindu-ne este structura oricărei narațiuni. A fost odată ca niciodată… Așa începe orice poveste.
În cele din urmă, a crede în povești e singur lucru „adevărat” ce rezultă din faptul de a spune povești. Suntem povestiți și povestitori, în același timp, derulăm devenirea și o cuprindem, fiind în ea. Devenirea însăși ne urzește povești individuale, ne desfășoară viețile și ni le semnifică. Suntem capătul poveștii? Odată cu sfârșitul nostru, încetează devenirea? Putem opri fluxul? Ce s-ar întâmpla dacă păianjenul ar înceta să își țese pânza? Șeherezada se va opri vreodată? Vom înceta vreodată să mai privim filme? Putem arunca scara? Rătăciți în povestea noastră, suntem doar cei care pun aceste întrebări.