Filmul bate viața / Mihaela Grigorean

În Oaș, mândrețea femeii răzbește în priviri, în gura roșie care țâpurește de dragoste și dor, în obrajii rumeni,  în frumusețea cusăturilor de pe chemeșă, zadie și pindileu, în mărgelele care-i stau la gât precum stelele pe cer, dar mai ales poate fi exprimată în numele ei amirosind a Floare.

„Frunză verde măr cu creangă,
M-o făcut mama oșancă
Cu gura să țâpuresc,
Cu ochii să celuiesc”

„Mulțumescu-i mamii mele,
M-o făcut albă la piele
Și nu treabă ruminele
Numai pindileu cu pene.”

„Gura me din ce-i făcută?
Din măr roșu și din turtă!
Hai mândruț și o sărută.
Cine nu, stă și se uită!

O altfel de zână, înzestrată cu darurile frumuseții oacheșe, l-a năucit pe Ioniță G. Andron, artistul fotograf al Țării Oașului, într-o zi de primăvară, în periplul său prin sate. Și nu era doar o Floare. Era chiar Floarea Florilor. Fotografiind-o, Andron a luat în chip nu numai un prototip oșenesc al feminității, ci a stârnit și curiozitatea echipei de filmare care venise în anul 1959, în Oaș, pentru a căuta „mireasa” care să joace rolul principal în filmul documentar Nuntă în Țara Oașului.

Florica. Întâlnire cu o frumusețe oșenească. Era în primăvara anului 1958. De «ziua finelor», fiind un timp frumos de primăvară, am luat-o încet spre Certeze și de acolo spre Huta, ajungându-mă o căruță în care era și o «fină» ce mergea cu olul și colacul la nănași. Mi-a fost destul o clipă pentru a-mi da seama de frumusețea ei și la un semn al meu certezanul a oprit iar eu am făcut o fotografie finei. Ei parcă m-au cunoscut și m-au poftit și pe mine la «colaci». Le-am primit mai mult din complezență, dar mi-am continuat drumul tot pe jos, însă mă gândeam cine o fi tânăra ale cărei trăsături de o rară frumusețe și finețe îmi stăruia înaintea ochilor. Mi-am luat hotărârea să merg la «colacii lor». Nu a trebuit să fac nici o investigație deoarece în mijlocul satului am nimerit la niște cunoscuți: tocmai ei erau «nănașii».

La masa întinsă și bogată, pe care stătea la loc de cinste «olul și colacul de nănaș» am făcut o fotografie în care se vede în profil Florica – acesta era numele finei – «floarea florilor» din Țara Oașului, zic eu. I-am mai făcut Florichii niște fotografii în livada înflorită, fotografii pe care echipa de prospectare a filmului documentar color Nunta în Țara Oașului – și care era în căutarea unei «mirese» – le-a văzut la mine și s-a oprit asupra ei.

I-am condus la Certeze, am căutat-o, dar nu era acasă, dar în curând am găsit-o venind de la o soră de-a ei. Am întâmpinat-o la marginea drumului, prezentând-o într-un mod original:

Asta-i Florica!…..

Au rămas năuci. Privirile regizoarei și operatorului alunecau admirativ spre chipul Florichii, apoi se întretăiau, parcă pentru a-și comunica fiecare gândul pe care mi se părea că l-am ghicit: „Ce vom scoate noi din chipul acesta!” și am avut certitudinea că mireasa pentru film a fost aleasă. Dacă aș fi avut totdeauna în viață asemenea împliniri, nu aș fi greșit niciodată.

Florica a primit propunerea, dar până la primul tur de manivelă mai erau câteva luni, dar a sosit și sorocul. Încă în anii aceia, tradiția în Țara Oașului, ca mirii să poarte gube sau sumane, se păstra cu sfințenie.

Eram la Certeze cu echipa de filmare, Florica era «împletită» și «înstruțată», urmând să îmbrace guba albă pentru a filma trecerea pe sub colaci. Mărturisesc sincer că nu am stat niciodată în apropierea unui cap încoronat, dar când a apărut Florica având pe umeri guba albă, pe lângă faptul că îi scotea și mai mult în evidență nobilele-i trăsături ale feței, îi dădea acea monumentalitate a frumosului, a sublimului, a farmecului din basme, care pur și simplu mă striveau, eram gata-gata de a face o plecăciune adâncă, ca și cum m-aș fi găsit în fața unei apariții de-a dreptul tulburătoare și nu îndrăzneam să-mi ridic ochii pentru ca nu cumva să-mi fie orbită / răpită privirea de prea luminatul chip, ca nu cumva să comit o profanare a unei frumuseți care pentru ochii muritorilor de rând ar fi tabu”. (Ioniţă G. Andron, Fotografii comentate, Ediţie îngrijită de Claudiu Porumbăceanu, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare – Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2017, pp. 50-51).

Și nu mare le-a fost mirarea celor din echipa Televiziunii Române, atunci când au descoperit că oșanca care trebuia să joace rolul de mireasă în film, era căsătorită… deci fusese mireasă în realitate. Floarea Florilor era și Floarea lui Piștirigă din Certeze, un oșan singur la părinți, cu care s-a căsătorit în 1958, la îndemnul tatălui care voia să o bage în rândul bogotanilor… Astfel, Floarea Florilor a fost aleasă Mireasa Mireselor care au fost, sunt și vor fi pe plai oșenesc. Însă acest detaliu din existența Floricăi, nu a împiedicat-o pe regizoarea filmului, doamna Elisabeta Bostan, să vadă în acest personaj emblematic, chintesența unicității oșenești.

De mireasă s-o gătat,
În oglindă s-o uitat,
Ș-o fost tare bucuroasă,
Că s-o văzut că-i frumoasă!
Ea-i mai frumoasă ca tăte,
Cu cunună cât o zână,
Și cu nume de regină!…

Mai mult, consătenii care priveau ca o ciudățenie faptul că Floarea lor „repeta” nunta, însă cu un alt mire, respectând toată rânduiala ceremonialului nupțial, au trăit o experiență cu totul aparte pentru Oașul arhaic și conservator al anilor  ҆50- ҆60: participau la o nuntă pe pragul dintre intrarea și ieșirea din ritual. Nuntașii îndeplineau roluri prestabilite de o tradiție locală ancestrală și deopotrivă încălcau tradiția printr-un consens tacit al unui surogat cinematografic care „spulbera” oarecum legile nescrise ale satului:

Muierușcă, bot de flori,
Ie-ți gându҆ de la feciori,
Șî țî-l pune la bărbat.
Că cu el te-i cununat!

Povestea Floricăi este cu atât mai tulburătoare, cu cât în momentul în care echipa de filmare a sosit la ea acasă pentru a-i propune să joace în film rolul de mireasă, căsnicia ei trecea printr-un moment de cumpănă: se certase cu soțul ei și se refugiase la părinții ei din Huta Certeze, împreună cu pruncuța pe care o născuse de un an. Ea suferea. Trecea printr-un moment de criză care putea fi depășit eliberator printr-o terapie neconvențională pentru o comunitate tradițională rurală: un „catharsis” artistic prin jocul actoricesc. Căsătoria pe care a avut-o nu a fost neaparat din interes sau din obligație. Dar nu a fost nici din iubire: „Dacă tata nu mi-a dat voie să mă căsătoresc cu băiatul de care eram îndrăgostită, cu atât am fost câștigată de Sas Vasile și m-a adus în Certeze. El știa că am avut mulți băieți – din Moișeni, din Negrești, de la Hută, atâția pețitori că nu au putut sta părinții acasă. Și am ajuns că m-a câștigat omul acesta. Din ochii mei l-am fost văzută cam cu un an și jumătate înainte. Nu mi-a stat gândul, dar m-am gândit atunci când tata a refuzat ceea ce am vrut eu și nu m-a lăsat la ceea ce am vrut eu. Și cu ambiția lui – am fost gata pețită din Negrești cu altul, numai să mă dea, să mă bage între bogotani, între acei oameni și nu mi-a plăcut… Dar l-am ascultat pe tata și am fost amărâtă și supărată. Trebuia să fac un pas care nu mi-a plăcut mie, dar ascultând și respectând onoarea tatălui meu și a mamei mele.”

Filmul bate viața

Floarea lui Piștirigă nu a mai fost „a lui Piștirigă” când a acceptat să joace rolul de mireasă în filmul etnografic „Nuntă în Țara Oașului”… chiar dacă acest eveniment din viața ei a durat doar două luni… o ruptură provizorie și definitivă în același timp… De ce? Fiindcă după finalizarea filmului, Florica și-a reluat viața de familie, însă „vindecată” pentru totdeauna de rana apăsătoare a  trecutului: marea ei iubire, Petre Olaru (Petre lui Petre Hanichii) care trebuia să-i fie soț, a jucat rolul de stegar în film. Și poate nu este chiar întâmplător acest rol… destinul a făcut o „reparație”:

Mândru-i steagu, ardă-l focu,
Nu știu cum ț-o hi nărocu!
Mândru-i steagu, ardă-l para,
Nu știu cum ți-o fi tihneala!

În steag sunt cusute toate culorile din căușul de foc al trăirii, iar energia cu care oșanul îl scutură, vibrează cu țâpuritura, deslănțuind seismic întreaga vitalitate a firii în danțul miresei și al colacilor. Comunicare între pământ și cer, în ritmul și cadența abruptă a sonorităților tectonice a țurgălăilor de pe steag ce anunță ruptura nivelurilor de Realitate și a zăvorului inimii.

 „Spui de multe ori că orice om are o preferință în viața lui. Așa am avut și eu, cam pe la 15 ani. Tot m-am uitat eu așa și mi-am pus ochii pe cineva. Am ajuns și am fost mai mare și am ieșit și eu la horă ca și alte fete, dar nu a fost să fie… Tata a fost un om mai… nu zic de fală, sau de altceva… dar vă spun exact cum a fost viața mea. Nu a vrut să mă dea, chiar dacă a intervenit sora și mama mea și n-a vrut să mă dea după băiatul pe care l-am vrut eu. M-am supărat în sinea mea, n-am spus la nimeni. N-a vrut, n-a vrut. El nu s-a căsătorit atunci”. (Floarea lui Piștirigă)

Șade blidu-n cornu vetrei
Tare plâng ochii miresei!
Da ҆nu plânge ca unu,
Că își plânge drăguțu!…
Scaunu din șezătoare,
Șî drăguțu ca o floare!…

… s-a căsătorit mai târziu… și nu cu oricine – cu sora Floricăi…
… și astfel, oșanul pe care Floarea Florilor din Oaș l-a iubit cu patimă, a devenit cumnatul ei…

„Și într-adevăr a luat-o pe soră-mea în căsătorie. Și am zis apoi lui taică-meu: – Ce motiv îi poți băga, dacă nu m-ai dat pe mine? Eu l-am văzut un om deștept, un om calculat, un om plin de bogăție de dragoste de a iubi oamenii. Așa l-am văzut eu. Și s-a căsătorit cu soră-mea și are familie. Și a devenit cumnatul meu, bărbatul lui soră-mea. Dar atunci, nu a fost lumea cum îi acum. Nimeni nu a știut ce am în sufletul meu. Nimeni, numai Cel de Sus și eu. În anii care au venit, ne-am respectat reciproc și el m-a respectat ca și pe o cumnată. Soră-mea cu care s-a însurat nu o fost hie cine, nici soră-mea. El a fost un om cu toate calitățile pe care trebuie să le aibă un om. Multe din pozele care au fost făcute la film le-am tăiat, fiindcă nu am vrut să fie probleme. El era ales ca mire în film, dar până la urmă a jucat tot un rol principal, acela de stegar.” (Floarea lui Piștirigă)

Maică, măiculița me,
Nu mă da unde n-oi vre !
Ci mă dă unde-oi vre eu !
Di-o fi bine, di-o fi rău !
N-oi vini la pragu ҆tău !
C-oi plânge sara la foc,
Ș-oi zâce că n-am năroc!
Ș-oi plânge sara la lună,
Ș-oi zâce că n-am zî bună!

După 60 de ani…

…. [când a primit florile, Florica și-a amintit de un cosaș: „Floarea Florilor, drăguța feciorilor”. Multe multe persoane care m-au iubit și care m-au văzut, au zis: Tu Florică, tu nu îmbătrânești! Iar eu le răspundeam că florile nu îmbătrânesc, că dacă pui apă la ele, iară înfloresc. Așa înfloresc și eu. ]

 În loc de „THE END”
(Floarea lui Piștirigă): „Mireasa din film diferă de mireasa din Realitate care am fost, după câtă bucurie am avut în suflet când m-am dus să mă filmeze….”

 &&&

 

 

 

Nuntă în Țara Oașului (1960). Regia: Elisabeta Bostan, Mihai Bucur.
Câteva repere despre realizarea documentarului etnografic oferite de regizor.

Doamna Elisabeta Bostan: „M-am gândit să fac un film în Țara Oașului pentru că știam că în Oaș există nunțile cele mai spectaculoase și reprezentative și eu voiam să fac un film folcloric cu obiceiurile acestea care mă interesau, în primul rând în ceea ce privește nunta. Și a fost corect, în sensul că am fost înconjurată de gospodine importante și valoroase, care mi-au dat sfaturi, m-au îndrumat despre cum este rânduiala ceremonialului de nuntă, implicându-se și femei care s-au oferit să-i facă pieptănătura – o lucrare în sine. Este o adevărată artă să faci acea pieptănătură a unei mirese din Oaș. Frumoasă ca o bijuterie. M-am folosit de aceste lucruri și din acest punct de vedere am avut tot sprijinul locuitorilor din Negrești, care au fost alături de mine, purtându-se excepțional: au venit la filmări, m-au ajutat și de câte ori i-am întrebat ceva, mi-au răspuns așa cum se cuvine și cu foarte multă exactitate.

În ceea ce privește conținutul etnografic, m-am consultat și cu un specialist în domeniul Oașului de la Institutul de Folclor, un domn înalt frumos, Mihai Pop. M-am sfătuit tot timpul cu el, fiind un om foarte exigent și profesionist și i-am arătat permanent materialul, valorificând cunoștințele domniei sale. El era un profesor de mare forță și a fost alături de echipa care a realizat filmul. Eu căutam o fată frumoasă, reprezentativă pentru regiunea Oaș și mă străduiam să descopăr de unde să încep și unde să ajung. M-am gândit la fotograful satului care nu se putea să nu cunoască toate fetele frumoase și să nu le fi făcut fotografii.

Și am avut dreptate. În sensul că, la domnul Ioniță G. Andron am găsit mai multe fete care mi-au stârnit interesul, dar dintre acelea, cel mai mult mi-a plăcut Floarea (Florica). Și am mers la ea, i-am vorbit despre acest proiect cinematografic și desigur că a trebuit să am și asentimentul părinților ei și a soțului ca să poată să vină să filmeze. Florica dorea să filmeze, însă cu rezerve, nu știa ce să zică – „dacă voi fi bună, dacă nu știu ce…”. După ce am discutat, am asigurat-o însă că totul va fi bine, gândindu-mă că se poate lucra cu ea, fiindcă era foarte atentă și foarte disciplinată în gând – un lucru foarte important în interpretarea unui rol într-un film. Și așa am trecut la a-i face probe filmate, după care am decis să lucrez cu ea.

Înainte de orice, eu am plecat de mai multe ori la Negrești și am colindat prin Oaș ca să văd cum sunt lucrurile, cum sunt oamenii, cum sunt obiceiurile, cum e hora de sărbătoare, de duminică, când vin flăcăii și fetele la dans… Și nu m-am dus repede-repede să filmez puțin pe-acolo… M-am documentat și după aceea am urmat cursul desfășurării nunții. Pe mire l-am ales la o horă de duminică din Negrești, unde Mihai, așa-l chema, dansa. Și dintre toți voinicii care erau foarte frumoși – de altfel toți bărbații din Oaș mi se par foarte frumoși, el mi s-a părut foarte interesant și i-am făcut fotografii și după aceea o filmare. Astfel, am hotărât că este o pereche de vedete cinematografică și că filmul poate să reprezinte acest lucru. Nu puteam decât să găsesc un bărbat vânjos, frumos, el având o crestare pe fruntea lui care era foarte interesantă, fiindcă a fost lovit cândva de un cuțit. Erau țâpurituri noaptea… doamne! Ce țâpurituri erau prin sat că mă înfioram toată când îi auzeam … cât de frumoase erau țâpuriturile, dar simțeam parcă un sentiment de frică și ne retrăgeam în școală. Era o stare aparte pe care ți-o dă necunoscutul, când în noapte auzi țâpurituri de Oaș … vai de capul meu…!!!

Filmările le-am făcut în 1960, primăvara – vara, dar eu am fost în 1959 să mă documentez. Filmările au durat cam două luni. În vara anului 1960, ne-am dus acolo cu echipa. Am locuit în școala de la Negrești Oaș și fiindcă era vacanță, ne-au pus-o fără problem la dispoziție. Am avut o colaborare foarte fericită, în sensul că oamenii și autoritățile m-au înțeles, nu am avut obstacole – dimpotrivă, noi am fost astfel cazați la școală și ni s-au adus acolo paturi pentru întreaga echipă. Eu, împreună cu o colaboratoare de-a mea, aveam dormitorul nostru în cancelarie, cu două paturi de fier cu saltea.

Referitor la statutul miresei în sat, nu era o problemă faptul că Floarea lui Piștirigă era deja măritată și se mai mărita o dată în film. Am discutat cu ei – familia, oamenii din sat, din comunitate, că este vorba de un film, iar în filmul acela, eu îmi aleg partenerii nu pe considerentul căsătoriei, ci pe criteriul reprezentării personajelor pentru populația care va vedea filmul. Și având în vedere că era un film folcloric, cu deschidere spre străinătate, obligația mea de regizor era să arăt perechea cea mai sugestivă, cea mai frumoasă în timp. Și așa a și fost. Nu a fost nici o problemă. Cu soțul ei am discutat. Este un soț foarte inteligent, isteț care a înțeles imediat acest lucru. Ei aveau și un copil. Și populația a înțeles de asemenea că era vorba de un film și nu era vorba de o realitate imediată. Mai târziu, mi s-a spus că mirele și mireasa din film fuseseră cât pe ce să se căsătorească și în realitate, dar Florica nu mi-a confirmat acest lucru și erau și zvonuri care porneau o dată cu filmul… dar asta nu are importanță… important este că ei și acum păstrează o demnitate și o frumusețe care reprezintă oamenii din Oaș, unică: ea e frumoasă de nu mai poate și el este un bărbat frumos, alături de ea. Eu vroiam ca această pereche să reprezinte esența unor oameni care fac acest gest al căsătoriei.

Am ales să filmăm din unghiurile cele mai frumoase pentru toți și pentru regiune și pentru actori și pentru toată lumea care a participat. Au fost niște cadre foarte expresive și dumnealor au venit cu niște costume foarte frumoase și bine păstrate, pe care știau să le poarte. Fetele acelea erau o minunăție în costumele respective și băieții la fel. Știau să fie mândri, demni, frumoși, ceea ce e mare lucru. Și sigur că le-a făcut plăcere că urmam cursul unei nunți. Eu nu am participat niciodată efectiv la o nuntă oșenească. Am văzut doar un alai de nuntă într-o duminică, când trecea mireasa cu mirele, am privit horele de duminică cu ceterașul stând în pom, dar nu am avut timp. Am fost invitată la o nuntă, am intrat puțin și nici nu voiam să deranjez, nici nu doream să se înțeleagă că de ce mă duc la unii și nu vin la alții. Ori eu nu am ajuns în Oaș pentru a merge pe la nunți. Scopul meu era să fac o nuntă tipic oșenească cu felul ei de a fi și am avut mare noroc că mai erau aceste persoane, aceste doamne minunate care știau să facă după totul după practice arhaice.

Mireasa din film nu rostește nici o replică. „De ce nu vorbesc actorii” este o întreagă problemă legată de felul în care eu vroiam să fac acest film. Dacă eu aș fi vrut să vorbească actorii, ar fi trebuit să se scrie un alt scenariu, în care să avem forma aceasta de vorbire sub control și sigur că nu puteam să-i las așa să vorbească Foaie verde lobodă, pe de o parte. Pe de altă parte, am dorit să fie un film documentar despre obiceiurile la nuntă în Oaș. Asta am urmărit. Nu ce vorbesc ei, ce mănâncă ei, ce nu știu ce… Ci să fie o esență valabilă în toate împrejurările și peste 50 de ani…cum de fapt este…sunt aproape 60 de ani de când l-am făcut și filmul este tot atât de autentic și de nealterat în ceea ce privește documentul. Eu am dorit să fac un document despre Oaș, nu despre actorii care ar fi întrebat Place-ți ciorba? sau Bună-i sarmaua?… Nu.

Nu îmi mai aduc aminte dacă am avut și un fotograf din București în echipa noastră. Noi aveam la dispoziție, din când în când, un fotograf la fiecare echipă de filmare. Probabil că a venit, a făcut fotografii, dar eu nu am avut legătură cu el, pentru că eram prea ocupată de lucrurile care se întâmplau la filmare.

Ioniță G. Andron nu stătea cu noi tot timpul în timp ce făceam filmările. El venea uneori să ne spună bună ziua, poate că și făcea fotografii. Știu că a fost un om extraordinar, că a avut o atitudine foarte frumoasă, colegială prin ajutorul pe care ni l-a dat și îi port o amintire deosebită. Un om de mare frumusețe sufetească care pur și simplu m-a ajutat. Eu am plecat în Oaș la filmare și filmarea în general, e un lucru foarte greu, de mare răspundere, de mare responsabilitate și financiară, pentru că fiecare zi de filmare costă, iar eu aveam și multă lume la filmare: când venea alaiul cu mirele și alaiul cu mireasa, nu era o glumă… nu a fost așa – hai repede facem țac-pac, s-a terminat, o să iasă un film. Nu. Noi am jucat foarte serios și filmul ca atare, atestă acest lucru.

Filmul a fost premiat și în Italia și a avut un mare succes în străinătate.”

 O recenzie a filmului

 „În vara anului 1960 am stat câteva luni în Țara Oașului pentru a realiza acest film. Mireasa am găsit-o în Certeze. O fată deosebit de frumoasă. Oșenii m-au impresionat prin felul cum știau să-și trăiască viața. Într-un ritm alert până la epuizare. Două săptămâni am căutat mirele și l-am găsit în sfârșit. Era un fecior care striga ca nimeni altul la horă lângă ceteră și avea două crestături de cuțit pe frunte. Când am filmat scena cununiei o bătrână a venit la mine și mi-a zis: ‹‹Doamnă pe dumneata Dumnezeu te-a trimis ca să-i unești pe cei doi tineri››. Mireasa trebuia să se mărite cu tânărul ales de mine pentru filmare, dar părinții i-au aranjat căsătoria cu un fecior înstărit din sat. Așa că ei în film s-au reîntâlnit și nunta visului lor s-a împlinit.

Atunci când am prezentat filmul în Oaș a fost sărbătoare. Oamenii nu se mai dădeau duși din cămin, am pus filmul de câteva zeci de ori spre dimineața celei de-a doua zile am crezut că vor arde aparatele, oamenii erau fericiți, trăiau mirajul cinematografului precum americanii la filmele cu Charlie Chaplin.” (Interviu cu Elisabeta Bostan, București, mai 2013).

 Filmul Elisabetei Bostan durează 15 minute și are consultant științific pe etnologul Mihai Pop, iar muzica este realizată de Filaret Barbu. Filmul acesta prezintă o lume care nu mai există. O lume curat etnografică, fără nici o poluare. Singurul element modern din film este începutul care surprinde decolarea unui avion ce va survola întreaga Țară a Oașului.

„Prin aceste locuri din Țara Oașului împânzite de fabrici și uzine coborau odinioară moții strigându-și de vânzare donițele și rostindu-și pe la porți tristețea: munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă”.

Un călăreț trece pe lângă tren, este împresurat de un avion, ajunge la o fabrică iar comentatorul din off punctează: „Toate s-au schimbat. Numai datinile strămoșești au rămas aceleași.” Poate că străbunicul acestui călăreț tot așa făcea drumurile ca să vestească pe oameni că sunt poftiți la o nuntă cum nu s-a mai pomenit. (Comentariu din filmul Nunta în Țara Oașului).

Cinstiți gazde și găzdoaie
Poftiți mâine dimineață
La un scaun de odihnă
La un pahar de vorbă bună
La nunta crailor noi
Ce se-adună dintre noi.

  Vestea nunții s-a răspândit și odată cu ea a început și forfota pregătirilor. Singurele elemente care trădează epoca în care este făcut filmul sunt uitate. Călătoria noastră cu ajutorul peliculei face o incizie în trupul istoriei. Arhitectura caselor, portul, dansul, ceterașii toate amintesc de o lume arhaică situată undeva la începutul evului mediu.
Drumurile nu sunt asfaltate, poduri nu există, se trece direct prin apă, vilele și canalele lipsesc. Apa este scoasă direct din fântână.

Se împletește părul miresei, se spală rufele la râu, sub un pom în floare este agățat leagănul unde doarme un cocon. Doi pui de căprioară trec printr-o poiană, un tinerel își mână turma de mioare la păscut.

„În Țara Oașului se înnoadă ultimele panglici la steag, el este solul nunții, cu el stegarul va bate a doua zi la poarta miresei.” (Comentariu din film).

Începe nunta, un bătrân își deapănă singur amintirile, se va clădi un cuib nou.

O dată nunta mândri
De tri ani? / ori? Nu poate si.

Acesta este lait-motivul întregului film în care „Steagul” este jucat de feciorii care merg după mireasă. Apoi, ca într-o piesă antică, actanții se desfășoară în rostuirea lor într-un cadru natural ca pe o scenă imensă.

Filmul este astăzi un document istoric de mare valoare. Nimeni nu caută cicatricea de cuțit a mirelui pe obraz. Spectatorul este vrăjit de perfecțiunea mișcărilor și de perfecțiunea cu care se desfășoară întregul spectacol al nunții. Și, mai ales, dansul, desfășurarea acestuia, tropotul care străbate pământul. Nuntașii cinstesc cum se cuvine pecetluirea acestui legământ. Ritmul este perfect. Ca și cum s-ar fi făcut repetiții luni întregi. Mirii aruncă grâu peste nuntași ca să aibă noroc în căsnicie.

 „Nicăieri, tradițiile folclorice nu s-au păstrat ca în această parte a țării. Câtă pricepere îți trebuie ca să păstrezi acest ritm, oarecum uniform și dur, cum uniform și dură a fost de-a lungul secolelor însăși viața acestor oameni.” (Comentariu din film).

 Un alt element din acest film este „Jocul colacilor” și trecerea mirilor pe sub colaci. Socăcițele trebuie să aducă pe fața mesei mâncările pentru nuntă. La chemarea puiul miresei să se aducă pe fața mesei. Nuntașii trimit din brațe în brațe un copil care se va opri în brațele miresei.

 Colaci-s ca florile
Mândre-s sărbătorile.

 Tot în nuntă este o probă de bărbăție unde feciorii se întrec să escaladeze un arminden în vârful căruia este așezatăo sticlă de băutură și un colac. „Cine va lua colacul și sticla cu pălincă va juca primul mireasa și va fi și următorul mire în sat”. (Comentariu din film).

 „Darurile miresei reprezintă un aparat de radio și un miel. Ceterașul își duce arcușul pe sacâz și petrecerea continuă. Un dans într-un ritm alert. Un dans arhaic care pregătește din rândul tinerilor o nouă nuntă, o viitoare pereche se anunță a trece pragul spre o nouă viață.

Filmul Elisabetei Bostan este curat, nu este infestat cu nimic de către ideologia comunistă a vremii. Prezintă o lume în miniatură în care personajele au puteri fabuloase ca în poveștile nemuritoare. Această peliculă este o dovadă clară a lumii tradiționale și poate concura în orice clipă cu filmul Drăguș realizat de Dimitrie Gusti. Oașul este zona de mare interes pentru toate artele: literatură, muzică, film și arte plastice”.

 Nicoară Mihali, Țara Oașului – Lumea tradițională și vendetta, Editura Limes, Cluj Napoca, 2013, cap. 10: Vendeta în literatură, muzică, arte plastic și film (p. 354).

Mihai Pop, Revista de Sociologie.

 

Floarea Oașului între Elisabeta Bostan și Mihai Bucur

Articolul precedent
Mișa Gordin, fotograful metafizician sau iluzia nesperată a libertăţii / Cornel Gingărașu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu