Tradiționala segregare a umanului
Spiritualitatea și etica tradiționale sunt în mare măsură tributare unei concepții antropologice în lumina căreia omul apărea drept o „ființă”, bine definită și clar delimitată în registrul larg al naturii. Mai mult decât atât, se considera că omul ar avea și „ceva în plus” față de restul naturii. Din această perspectivă, etica și religia îi puteau impune omului realizarea deliberată, prin sforțări, a unei anumite „meniri” superioare, a unui anumit sens. Viața putea fi trăită fiind coordonată de anumite „imperative”, derularea firescului nefiind suficientă pentru deplina sa împlinire. Menirea omului era să „edifice” ceva uman și nu doar să „deruleze” naturalul. Realizarea „ca om” era aproape idolatrizată, religiile tradiționale aspirând chiar la a transfera condiția umană în registrul veșniciei (prin „mântuirea/salvarea” omului).
Ultimul secol și, din ce în ce mai accentuat, ultimele decenii au manifestat tendința naturalizării omului și a culturii. Ființa umană a fost tot mai mult integrată în registrul natural, atât ca funcționare cât și ca „menire”. Naturalizarea omului atentează, întâi de toate, la statutul său de „ființă”, la autonomia sa, conferindu-i omului un statut mai degrabă de „segment” conștientizat dintr-un vast proces. Omul a încetat să mai fie considerat un cineva anume, care ar avea o menire proprie, clară, întemeiată în condiția sa specifică.
Reducerea omului la un interval integrat într-o serie de procese de interacțiune are implicații importante și în plan etic și spiritual. Menirea unui segment dintr-un proces, fie și unul conștientizat, pare mai compatibilă cu ideea de „derulare” decât cu cea de „edificare/realizare”. De asemenea, contextul larg al derulării deține un rol decisiv, definitoriu chiar, în consumarea menirii unui om care funcționează mai degrabă ca o „funcție” a întregului decât ca un „individ”. Autonomia etică dispare, totul fiind redus la circumstanțial, și astfel dispare și posibilitatea evaluării morale.
Disiparea „ființei” umane în mediu
Este deja un lucru bine stabilit că, din punct de vedere biologic, un om reprezintă mai degrabă o „colonie” de celule și bacterii, care funcționează ca un „întreg”, decât să constituie o „ființă” clar delimitată. Această remarcă deja subminează în mod considerabil antropologia tradițională. Totuși, perspectiva tradițională se poate replia într-o anumită măsură, insistând – și chiar face adeseori această remarcă – că nu corpul fizic ar fi esențial pentru definirea unui om, ci „spiritul” său, construcția și experiența sa psihologică.
Obiecția aceasta poate fi contracarată, mergând încă și mai departe cu abordarea deconstructivă a autonomiei umane; astfel, am putea să ne aventurăm la a afirma că întreaga identitate psihologică reprezintă, în bună măsură, un set de modele de reacție la stimuli și condiții din mediul înconjurător, reacții ce își au originea nu atât în „libera opțiune” a „ființei” umane, ci care sunt determinate de nenumăratele microorganisme ce intră în componența corpului nostru. Am fi poate mai îndreptățiți să ne considerăm nu atât drept niște entități/ființe care doar interacționează cu un anumit mediu, cât, mai degrabă, ca segmente, cu granițe nu foarte precis delimitate, dintr-un foarte vast sistem de interconexiune. Condiția noastră în Univers pare a fi cea a unei „scene” conștientizate unde diferite suborganisme interacționează. Mai degrabă decât „a fi” părem să „funcționăm”. Reprezentăm poate mai degrabă „câmpuri” conștientizate de interacțiune decât „ființe”. Substanțialitatea unui om pare a fi mai degrabă imensul organism cosmic, la nivelul căruia conștientizează un anumit segment, însă fără a deține și o identitate ontologică proprie.
Mai degrabă decât a reprezenta „ființe”, reprezentăm procese conștientizate. Putem spune că doar conștientizăm, atât în mod pasiv cât și activ, un mic segment dintr-un proces de interconexiuni, convertind ceea ce conștientizăm într-un „eu”. Mai mult decât atât, ceea ce se conștientizează la nivelul experienței umane nu pare a fi atât o sferă relativ închisă, autonomă, care doar ar interacționa în mod contingent cu exteriorul său. Mai degrabă, condiția umană cuprinde un segment dintr-un câmp deschis de interacțiune, unde nimic nu se delimitează foarte clar.
Iluzia existenței noastre ca „ființe” determinate pare a fi indusă mai degrabă de limitele conștientizării noastre decât de vreun factor obiectiv. Ceea ce ne relevă o analiză mai atentă a condiției noastre este un câmp deschis de interacțiune, conștientizat însă doar între anumite limite. Aceste limite ale experienței sunt asumate de gândirea noastră cu predispoziție spre substanțializare drept limitele ființei noastre. Se reușea astfel măcar „solidificarea” eului. „Ființa” umană pare a reprezenta produsul, nu tocmai fericit. al neputinței noastre de a vedea cum iau naștere experiențele „personale”, ca simple etape ale unui lanț de condiționări.
Mai mult decât atât, într-un acces de infatuare, proclamăm autonomia acestui segment intermediar, considerând că ceea ce se petrece acolo ar rezulta din „liberul arbitru” care ar înnobila de-a binelea această pretinsă „ființă”. Nu vedem conexiunile și condiționările experienței noastre și, în loc să ne smerim la constatarea limitelor noastre cognitive, reificăm și chiar idolatrizăm bucățica noastră de conștientizare. Mai mult chiar, o simplă privire aruncată asupra istoriei filosofiei și culturii, ne vădește o situație de-a dreptul hilară. Adeseori, cunoașterea a fost considerată drept elementul definitoriu al „ființei” umane, „ființă” care există cu acest statut tocmai din cauza unui neajuns al cunoașterii noastre.
Expresii ale unui „sine” sau voci auzite dinspre interior?
Știința contemporană mai are de făcut pași importanți până la a explicita pe de-a-ntregul psihologia umană și a-i releva posibilele sale origini naturale. Chiar și așa, multe din trăsăturile psihologice ale unei persoane au primit explicații științifice care le relevă mai degrabă ca tipare de relaționare instituite între elemente ce se sustrag controlului conștienței individuale decât ca expresii ale unui ego lucid.
În raport cu mediul natural, omul pare adeseori să adopte atitudini care îi sunt cerute de compoziția corpului său iar, în mult mai „culturala” sa relație cu societatea, cu civilizația, multe dintre valorile urmărite de un individ au fost sustrase din registrul „liberei opțiuni” în cel al moștenirii/perpetuării culturale.
În lumina biologiei, chiar și cele mai „individuale” caracteristici psihologice ale unei persoane, cum ar fi preferințele/tendințele sale alimentare, au fost explicate ca reprezentând nu atât expresii libere ale unui „sine” individual, ale unei entități personale autonome, cât, mai degrabă, compulsiuni induse de coloniile de bacterii care intră în componența corpului nostru. Anumite bacterii din interiorul nostru cer un anumit nutrient iar aceasta ne face să credem că noi vrem un anumit aliment. În realitate, nu există nicio opțiune liberă a unui sine; tot ceea ce există este conștientizarea unei nevoi ce își găsește originea în diversele organisme care compun corpul. Decât să susținem că noi, în mod liber, ne delectăm cu un anumit aliment, am fi mai îndreptățiți să recunoaștem, cu o anumită smerenie, că anumite bacterii se hrănesc prin intermediul nostru. Bacteriile sunt cele ce solicită un anumit nutrient, conform cu rudimentarele lor predispoziții, și, pentru a-și asigura nutrientul în cauză, se folosesc de „alegerile” umane.
Un om în mijlocul naturii reprezintă o „fereastră” de conștiență, o „rază de conștiență” îndreptată asupra interacțiunii unor bacterii din interiorul limitelor unui „trup” cu elemente din mediul extern.
Reprezentăm astfel mai degrabă un segment intermediar; prin conștientizarea și prin volițiile umane se derulează niște procese naturale, în cea mai mare parte a lor, de tipul interrelaționării. Oricât de mult am încerca să protejăm și să consolidăm individualitatea, ea rămâne totuși doar o verigă intermediară prin mijlocirea căreia se derulează conexiuni. Omul lacom, pofticios, nu este atât un binecuvântat al destinului, care beneficiază de multă hrană, cât, mai degrabă, un canal cu debit mare, prin care se hrănesc microorganismele din corpul său. Nu este un stăpân, un beneficiar ultim, cât un servitor mult prea destoinic. Oricât am cultiva și am idolatriza egoul, în ultimă instanță, acesta se vădește a fi un servitor. Atât omul cumpătat cât și cel lacom sunt simpli privitori și executanți. Nu putem găsi niciun om care să manifeste o atitudine specific „umană” față de natural ci avem de-a face cu un segment dintr-un șir reacții naturale, aflate în plină derulare, care se constituie în „ființa umană”.
În pofida infatuării egoiste, viața umană constă din a face transferuri din mediul exterior către mediul interior și înapoi către mediul exterior. Ne atașăm de individualitatea noastră închipuită, încercăm să o securizăm și să o exaltăm, însă tot ceea ce facem este să participăm inconștient, cu întreaga noastră natură, la un mult mai modest proces de transfer, de interacțiune derulat într-un mediu vast.
Știința a mers încă și mai departe și a explicat cele mai multe dintre simțirile și afectele umane ca decurgând din compoziția corpului, corp în a cărui alcătuire intră nenumărate microorganisme. Toate aceste experiențe, chiar dacă își găsesc originea „în interior”, nu reprezintă opțiuni ale unui eventual „sine individual” uman. Reprezintă, în cel mai naturalist mod cu putință, compulsiuni induse de miliardele de microorganisme ce compun o „ființă” umană, conștientizate doar la nivelul experienței umane.
Chiar și cele mai rafinate forme de iubire au o componentă chimică care le declanșează și le dinamizează. Din perspectiva antropologiei evoluționiste, simțul artistic își are originile în valorile vitale pe care le căutăm, sub compulsiunea biologicului. Făcând abstracție de problemele pe care le ridică interpretarea și funcționalitatea lor precisă, s-a remarcat adesea că în picturile rupestre erau reprezentate animale ce erau vânate și că rareori sau chiar deloc animale de pradă. Iar arta de consum ne pune adeseori în față tablouri care înfățișează un mediu natural prietenos vieții, adeseori incluzând un curs de apă. Nevoia vitală, indusă de microorganismele care ne compun, pare a sta la originea primă chiar și a celor mai „elevate” trăiri umane. Oricât ne-am iluziona că, prin artă, „spiritul” nostru caută să se ridice mai presus de elementar, de natural, pare mai verosimil că, în actul de creație, omul nu face altceva decât să încerce să ofere, fie și doar în chip imaginar, microorganismelor din compoziția corpului său, un mediu propice lor; în ultimă instanță, artistul caută un loc „călduț”, unde să plaseze bacteriile din corpul său, caută să interconecteze în mod optim naturalul din interiorul corpului cu cel din jur. Tindem să fim „poduri trofice” chiar și în cele mai înălțătoare și mai solitare forme ale activității umane. Prin artă, omul își confirmă și își continuă menirea relațională, încercând să coreleze microorganismele din interiorul său cu un mediu propice lor, însă într-o modalitate ce face în mare măsură apel la imaginar.
Condiția unui om se pretează mai degrabă la o analiză științifică decât la o evaluare etică și este mai degrabă pasibilă de remedieri sau optimizări decât de condamnare sau elogiere. Ca punct nodal în care se derulează, în mod mai mult sau mai puțin conștientizat, un set de interacțiuni, experiența umană nu este autonomă, astfel încât să poată fi supusă unei evaluări „etice”. Condiția umană doar conștientizează și execută, decizia și direcțiile nefiind luate la nivelul său ci fiindu-i induse din rețeaua de interconexiuni în care se individualizează.
Identitatea culturală – produs al comunității, pentru comunitate
În definirea unei persoane, mai importantă decât atitudinea și pornirile sale natural-fiziologice sunt trăsăturile social-culturale iar adeseori acestea sunt închipuite ca formând un „caracter” liber ales de o „ființă” cu un anumit grad de autonomie morală. Acest caracter liber ales ar conferi omului o anumită autonomie etică, l-ar face pasibil de evaluări ce depășesc naturalul.
La o analiză mai atentă, trăsăturile social-culturale se vădesc ca fiind într-un mod încă și mai explicit relaționale, induse de mediu. De altfel, până de curând, omenirea a avut tendința de a cataloga indivizii umani în funcție de mediul din care aceștia proveneau. Castele indiene, straturile sociale ale societăților vestice, breslele calificau, într-o măsură semnificativă, indivizii care se nășteau și se formau în cadrul grupului respectiv. Mentalitatea indiană tradițională mergea încă și mai departe și trasa (poate nu tocmai corect, e adevărat) corelații între casta unui individ și temperamentul său. Mai degrabă decât indivizi, părem a fi „prelungiri” ale societății, noi verigi proiectate în lanțul comunitar.
Chiar și debarasată de aceste constrângeri ereditare, este dincolo de îndoială că măcar o parte din caracterul cuiva este moștenit din familie sau din mediul apropriat, fiindu-i „transferat” prin educație. Prin urmare, fie și doar parțial, caracterul nu este propriu-zis „al nostru”. Nu își are originile în noi înșine, ci în mediul înconjurător. Caracterul unei persoane și, în ultimă instanță, personalitatea sa continuă mediul în care se constituie persoana. Putem spune că purtăm în noi, în identitatea noastră psihologică, familia noastră, comunitatea în care ne-am născut, cultura în care ne-am format. Reprezentăm simple continuări ale mediului cultural, verigi intermediare între trecutul colectiv al umanității și cel viitor.
Chiar dacă, cu o încredere plină de un optimism exacerbat în propria individualitate, am putea obiecta că nu chiar totul din noi este „impus” dinspre exterior, nu putem ignora faptul că o parte semnificativă din ceea ce suntem nu ne „aparține” propriu-zis. Iar răspunsul la întrebarea cât de mult din ceea ce reprezintă o persoană este „al său” (dacă chiar există ceva ce ar avea acest statut) și cât îi este inoculat de mediu riscă să alunece într-o măsură îngrijorătoare spre zona „împrumuturilor”.
Pare destul de plauzibilă ipoteza cum că nici măcar nu ar fi de găsit un astfel de eu care pur și simplu ar „exista” sau s-ar crea pe sine anterior relaționării cu mediul; mai degrabă, mediul în care ne formăm pare a avea cuvântul decisiv cu privire la constituirea identității personale. Copiii ferali (copiii crescuți de animale, cum a fost Dina Sanichar, personajul real pe baza căruia a fost creat personajul literar Mowgli) aveau comportament și trăsături psihologice animalice, determinate de rasa în mijlocul căreia au crescut.
Așa cum tendințele și comportamentul fiziologic sunt impuse de microorganismele din corp, și trăsăturile și atitudinile social-culturale par să fie conferite, într-o măsură semnificativă, de mediu. Relația dintre indivizi și colectivitate pare a fi una de condiționare reciprocă. Societatea, cultura formează individul pentru ca acestea să adopte o anumită funcționalitate în cadrul colectivității. Identitatea cultural-socială este indusă de societate, pentru societate.
Doar o perspectivă antropologică încrezătoare până la utopic în autonomia umană ar prezenta omul drept un individ precis delimitat psihologic care, din anumite rațiuni încărcate de semnificație etică, alege să interacționeze cu semenii. Mai degrabă, un om apare ca o dezvoltare, o extensie a societății. Există nu pentru sine ci prin nenumărate interacțiuni comunitare. Este creat prin interacțiune pentru interacțiune. Nu există, ci funcționează, iar modelul său de funcționare este în mare măsură relațional.
„Caracterul” nu reprezintă altceva decât un set de modele de comportament față de semeni, un tipar comportamental pe care îl adoptăm față de ceilalți. În esența sa, caracterul nu face referire la ce anume ar reprezenta o persoană „în sine”; mai degrabă, afirmă ceva în legătură cu modul în care o persoană relaționează cu cei din jur.
Până și aspectul fizic este adeseori definit în mod relațional. Caracteristica „atrăgător” nu specifică mare lucru cu privire la trăsăturile unei persoane ci, mai degrabă, despre modul în care este perceput de ceilalți.
Cele mai multe dintre ambițiile și reușitele „personale” sunt definite în mod social. „Realizarea personală” deghizează accederea la o anumită poziție în cadrul comunității, fiind mai degrabă socială decât personală. Conceptul de „realizare personală” face puține precizări cu referire la trăsăturile individuale ale unei persoane, în mod esențial, această realizare ținând de o anumită poziționare în cadrul vast al organismului social. Adeseori, înseși realizările de tip sportiv au o decisivă componentă socială. Un record nu reprezintă altceva decât cel mai bun rezultat obținut în cadrul unui grup. O simplă privire aruncată asupra portofoliului unui alpinist de înaltă clasă care, în cel mai solitar mod cu putință, escaladează sălbăticia, va scoate la iveală reușite gen „cel dintâi care a reușit escaladarea peretelui nordic al vârfului. Makalu”, „primul care a reușit transversala Everest-Lhotse” etc.
Nici măcar succesul economic, adeseori puternic contaminat de egoism, nu face referire în principal la cât de multe bunuri are o persoană la îndemână sau la cât de mult produce el însuși, cu propriile sale mâini, cu propriul său efort. Mai degrabă, succesul economic se definește prin gradul în care un individ poate beneficia de bunăstarea generată la nivelul comunității. Chiar și condiția de posesor al unei mașini luxoase reprezintă o situație relațională întrucât posesorul nu a produs el însuși mașina ci este acela care e îndreptățit, în baza legilor care reglementează o activitate economică derulată la nivel colectiv, să ia mașina de la cei care au produs-o. O bună condiție economică se definește printr-un anumit set de relații economice.
Identitatea psihologic-culturală a unei persoane pare a fi constituită, în mod exhaustiv, din tipare de relaționare socială. Un om se definește mai degrabă în termenii unei anumite funcții sociale decât ca individ.
Limitele vagi ale segmentului uman
Părem să fim cât se poate de îndreptățiți să considerăm persoana umană drept un set de tipare de interrelaționare între diferite organisme, din interiorul sau din afara corpurilor noastre.
Nici măcar nu putem afirma că ar exista un „sine individual” care ar interacționa, fie și la un nivel extrem de ridicat, cu ceea ce îl înconjoară. Dacă se dau la o parte toate conexiunile cu cei din jur și cu mediul natural din afara sau din interiorul propriului corp, nu prea mai rămâne mare lucru dintr-o persoană. Nu putem găsi niciun sine „gol”, pur „individual”, care doar ar interacționa ulterior cu ceea ce îl înconjoară. Ne definim mai degrabă ca seturi de modele de conexiune decât ca „ființe” doar implicate în conexiuni.
Viața reprezintă mai degrabă dinamism continuu, derulare a unor interconexiuni între organisme din interiorul sau din exteriorul limitelor noastre corporale. Mai degrabă decât o entitate, viața este un proces, un răspuns continuu. Nu reprezintă atât viața mea umană, cât, mai degrabă, un mic segment al întregii vieți.
Conținuturile conștienței umane țin de moduri de relaționare între diferite componente ale experienței, fără ca subiectul să știe precis care anume dintre aceste componente reprezintă „eul”. Suntem mai degrabă conștienți de ce vrem, de modul în care dorim să funcționăm în mediul în care trăim, decât de ceea ce suntem. Știm sigur că dorim să ne simțim confortabil într-un anumit loc fără a putea spune precis cine este acel „eu” în căutare de confort.
Deși identificarea noastră cu corpul pare evidentă, la o analiză mai atentă, situația se vădește a fi mult mai complicată. Preferăm un corp „ciuntit” la frizer unuia care se dezvoltă în voia sa. Ținem mai mult la imaginea pe care o lăsăm în fața celorlalți decât la integritatea noastră corporală. Imaginea noastră publică – relațională – ne este categoric mai prețioasă decât mult mai individualista integritate fizică.
Ajustarea părului nu este nici măcar experimentată drept un sacrificiu pe care l-am face de dragul unei mai importante identități sociale. Pur și simplu, nu avem niciun fel de sentiment de identificare cu anumite părți ale corpului nostru, care nu joacă un rol important în derularea activităților vieții. Derularea vieții în mediu decide cine „suntem”, nu o eventuală identitate substanțială, clar conturată. Atunci când ne „atașăm” într-o măsură sporită de o anumită parte a corpului, ceea ce determină gradul de atașament este funcționalitatea sa în mediu și nu integritatea sa. Un păr „ajustat” dar „arătos” este indiscutabil de preferat unuia care își păstrează integritatea sa naturală.
Foarte sugestivă pentru raportarea ambiguă față de o posibilă „identitate corporală” este atitudinea noastră față de fluidele sau secrețiile corporale. Nu putem spune cu precizie care din ele țin de identitatea noastră și care nu. În cazul unora, eliminarea și chiar debarasarea rapidă de ele reprezintă singura dorință pe care o manifestăm. Știm mai degrabă ce vrem fără a ști nici cine e cel ce vrea și nici ce anume determină respectiva tendință. Pur și simplu, suntem conștienți de anumite procese, de nevoia de a ne raporta într-un fel sau altul la mediu.
Corpul uman integrează colonii de miliarde de bacterii și ne este imposibil să precizăm care din acestea suntem „noi”. Pare deopotrivă greșit să ne identificăm cu acarienii din pielea noastră cât și să ne dezicem cu totul de aceștia, fără de care nu putem trăi. Dilema raportului dintre o persoană umană și acarienii din pielea sa persistă cu încăpățânare întrucât identitatea personală este mai degrabă funcțională decât substanțială. Problema identității substanțiale a omului este, pur și simplu, prost pusă; în găsirea unei identități de sine, trebuie să identificăm acele procese, acele interacțiuni din mediu pe care le percepem ca „favorabile”, „plăcute” și care ajung astfel strâns asociate cu simțul propriei identități. Nu reprezentăm o substanțialitate și nici măcar o colecție de elemente ci, mai degrabă, procese derulate la nivelul unui mediu care depășește limitele corporale. Suntem conștienți de procese, de tendințele induse de aceste procese și câtuși de puțin de „cine” sau „ce” intră în componența lor.
Oricât de contraintuitiv ar părea, avem dificultăți în a delimita o ființă, atât sub aspect fizic cât și sub aspect psihologic. Este imposibil de precizat atât care fluide corporale sau care nevoi psihologice țin de „eu” și care intră doar accidental în componența acelui „eu”. Mai mult decât atât, putem dezvolta atașamente mai mari față de alte persoane sau chiar față de obiecte cu care întreținem o interacțiune privilegiată decât față de componentele corpului nostru. Nu sunt tocmai rare cazurile de persoane care își donează organe pentru a-și salva un semen drag. Pur și simplu, pentru buna derulare a unei experiențe personale, o „altă” persoană poate fi mai importantă decât propriul corp. Relațiile interpersonale sunt mai degrabă de întretăiere decât de contingență și de aici importanța aproape decisivă pe care o poate dobândi o „altă” persoană. În identitatea de sine pe care ne-o formăm fiecare, relațiile cu societatea pot fi mai importante decât raportarea la propriul corp.
O rază de conștiență asupra unor interacțiuni
Conștiența noastră individuală reprezintă doar o „privire” aruncată asupra acestor conexiuni și asupra nevoilor/tendințelor rezultate din acestea. „Știm” că vrem un anumit fel de mâncare doar întrucât nevoia de a consuma acel aliment, indusă de coloniile de bacterii din corpurile noastre, devine conștientă. Reprezentăm simple conștientizări ale unor procese de interacțiune, având însă impresia că acestea reprezintă gândurile „noastre”, ale „conștiinței noastre”. Însă situația pare a fi alta, umilitoare pentru mândria noastră de „indivizi liberi”, și anume că, în multe cazuri, nu avem nici cea mai vagă idee de unde provin gândurile și dorințele noastre. Nu facem altceva decât să conștientizăm un segment limitat al unui proces însă ne complacem în infatuata iluzie cum că ceea ce se întâmplă de-a lungul acelui segment reprezintă expresie liberă a „ființei” mele. Nici măcar nu pot spune că sunt conștient de mine însumi cum gândesc, doresc sau acționez; mai degrabă, reprezentăm conștientizare a unei scene unde gânduri, nevoi și reacții apar, se derulează și dispar.
Privirea noastră nu bate îndeajuns de departe pentru a putea „vedea” că toate experiențele noastre își au originea dincolo de zona noastră de conștientizare. Toate aceste conexiuni, sustrăgându-se „vederii” noastre, ne crează impresia că experiențele de care avem parte ar reprezenta expresii libere, necondiționate de nimic, ale unui „sine” clar definit. Sinele individual pare a fi mai degrabă expresia unui neajuns al gândirii noastre.
Conștientizăm ceva ce se derulează prin fereastra conștienței noastre dar nu și actanții implicați în acest act. Știința a consacrat deja teoria cum că măcar unele din trăirile noastre (în special, cele strâns asociate de biologic, cum ar fi foamea, anumite instincte etc.) sunt determinate de substanțele și bacteriile din corp; totuși, în experiența noastră conștientă apar doar impulsurile care ne sunt imprimate, nu și cauzele care le provoacă. Știm ce ni se „cere”, nu și cine cere. Lucrurile nu stau altfel nici măcar în foarte controversata situație a deciziilor și acțiunilor „libere” ale omului. Chiar dacă ar exista așa ceva, tot nu putem pretinde că experimentăm în mod conștient egoul liber care stă la originea unor astfel de experiențe. „Conștiința pură”, „sufletul” reprezintă mai degrabă asumpții, formulate ca ipoteze explicative pentru acele experiențe ale căror cauze nu ni se arată.
Experiența noastră conștientă pare a fi mai degrabă dinamică, volitivă, decât receptiv-contemplativă și, cu atât mai puțin, „cu bătaie ontologică”. Omul nu conștientizează „ce e” ci, mai degrabă, ce vrea. Nici măcar nu conștientizează cum de vrea ceea ce vrea. Este conștient doar de niște tendințe de raportare la mediu care, la rândul lor, îi sunt induse de mediu.
Părem să fim mai degrabă niște funcții – ce-i drept, conștiente – prin care se realizează anumite reglaje în mediu. Reprezentăm un sistem, integrat într-un sistem mai larg dar incluzând, la rândul său, nenumărate susbsisteme, prin care se „tranzacționează” ceva în mediu. Suntem conștienți, într-o măsură rezonabilă, de „funcțiile” pe care trebuie să le îndeplinim în mediu dar foarte puțin, spre deloc, de ce anume reprezintă mediul în care am apărut și de ce anume suntem noi în acel context. Funcționalul „ia fața” ontologicului.
Cea mai apropiată de simțul identității noastre pare să fie experiența unei raze de conștiență care recepționează niște tendințe din mediu, care „privește” și asumă aceste impulsuri. Însă ce anume reprezintă această „conștiență”, această „privire” aruncată asupra unor procese nu știm. Ilustrativă pentru neputința noastră de a ne elucida condiția ontologică este persistența unor probleme din zona filosofiei minții. Ne întrebăm, nu doar fără a avea vreo schiță de răspuns dar și fără a avea o metodologie clară de investigație, dacă și animalele au același tip de „lumină/privire” ca ființa umană și ce anume ar implica aceasta pentru modul în care ne raportăm la ele. Încă și mai actuală este dilema dacă un robot care ar avea un nivel de complexitate similar cu cel al unui creier uman ar putea fi considerat drept un „om” cu conștiință de sine. Neputința noastră în a elucida aceste dileme ne relevă că suntem conștienți doar de o serie de procese, nu și de o eventuală „substanță” care ar fi de găsit în spatele acestora.
Paradoxalele „persoane eliberate” și neajunsurile „persoanei supreme”
Asocierea intrinsecă dintre condiția personală și interrelaționarea cu mediul înconjurător, ba chiar, definirea persoanei drept un set de relații ce se creează în mediu pune în discuție tradiționalul ideal religios al omului „eliberat” sau „salvat” din lume.
Fiind reductibilă la niște conexiuni din mediu, persoana nu poate fi, din principiu, liberă. Adeseori, religiile tradiționale și-au descris idealul soteriologic în termeni ce sugerau ideile de „eliberare”, „libertate”. Atât hinduismul cât și budhismul vorbesc elogios despre „mukta” (eliberat – literal, „dezlegat”) sau despre „mukti” (eliberare – literal, „dezlegare”), radicalul „muc” având tocmai sensul de „a dezlega”. Un om ar putea fi „dezlegat” de mediu doar dacă ar reprezenta o entitate bine definită, care doar ar fi plasată în cadrul mediului, putând fi și delimitată de acesta. Disiparea condiției umane în mediul său, ba chiar înfățișarea sa drept un set de interrelaționări din mediu, face imposibilă această „eliberare”. Nici măcar mai puțin ambițiosul ideal al „salvării/mântuirii” creștine nu mai este rezonabil. Condiția umană include în sine mediul considerat păcătos și astfel ea nu se mai poate retrage într-o sanctificare care ar face-o imună la maleficitatea din jur.
Sfințenia este incompatibilă și cu considerarea condiției umane drept simpla conștientizare a unui set de nevoi induse de mediu. O astfel de condiție nu poate exista nicicând sub o formă „sfântă”, liberă de nevoi lumești. Prin însăși natura sa, persoana întruchipează nevoi, impulsuri, cel mai adesea cu o origine neconștientizată. Conștiența individuală doar „privește” și asumă aceste nevoi, nefiind prea implicată în apariția lor și astfel nefiind nici în măsură să le controleze.
Situația contradictorie a persoanei libere de nevoi este sugerată de o îngrijorare destul de trivială, referitoare la cum s-ar desfășura o eventuală viață veșnică într-un Paradis populat de ființe fără nicio nevoie vitală. Este greu de imaginat o motivație ce ar mai putea anima, pentru miliarde de ani, viața unor persoane care pur și simplu nu au nevoie imperioasă de nimic. Ar putea fi imaginate anumite „nevoi” ale locuitorilor Paradisului, dar viața veșnică și nepericlitată de nimic de care beneficiază, face ca niciuna dintre acestea să nu exercite o compulsiune vitală asupra lor. Nici măcar o eventuală nevoie „spirituală” nu ar putea fi invocată, fiind vorba despre persoane deja „salvate”. După cum remarca scriitoarea Suzan Ertz, „milioane de oameni care se plâng de plictiseală în după-amiezele ploioase de duminică aspiră la viața veșnică”.
Este pus în discuție și idealul „iluminatului”. Atâta vreme cât la nivelul conștienței individuale ajung doar anumite impulsuri și conexiuni din mediu, este greu de imaginat o asemenea „expansiune” a ferestrei de conștiență astfel încât ea să cuprindă întregul mediu.
Mai mult decât atât, perspectiva atentează la unul dintre conceptele de temelie ale religiozității tradiționale și anume Dumnezeul personal din diversele forme de teism. Considerată drept un set de relații produse într-un mediu mai larg, condiția personală este incompatibilă cu un eventual statut divin. Pentru a exista, o persoană are nevoie de un mediu la nivelul căruia să se instituie. Divinitatea personală nu poate precede mediul, nu poate fi „creatoare”, întrucât ea însăși are nevoie de acesta pentru a putea apare. Statutul „intermediar”, condiționat, al persoanei face contradictorie existența unei „persoane supreme”.
De asemenea, întrucât condiția personală presupune reacții la mediu, nevoi induse de mediu, un eventual Dumnezeu personal nu ar fi liber. Conceptul de „voință suverană” ignoră faptul că voința umană nu este liberă, ci reprezintă un instrument pus la discreția bacteriilor ce compun corpul sau unul prin care comunitatea își perpetuează propriile direcții.
Derulare spontană în loc de edificare personală
Implicațiile etice și „spirituale” ale acestei perspective sunt acelea că viața nu prea mai poate avea ca obiective consolidarea și „împlinirea” unei condiții individuale sau, în plan religios, salvarea, mântuirea acesteia.
Din punct de vedere etic-axiologic, aceasta înseamnă că omului nu îi stă în față o menire extraordinară, de a edifica ceva ieșit din firescul naturalului, care ar putea chiar contrazice dinamismul și banalul naturii prin durabilitate, prin ridicarea mai presus de vital. Mai degrabă decât a edifica ceva, omul trebuie să deruleze. Nimic din ceea ce ar putea „realiza” un om nu îi aparține și nu îl încununează. La nivelul unei vieți umane, nu e de găsit niciun „eu” stabil, bine delimitat, care ar putea să ducă la împlinire meniri clare, specifice omului, ci doar o interacțiune continuă între diferite organisme. Nimic nu poartă o amprentă decisivă a omenescului și, cu atât mai puțin, a unui anumit individ. Rolul unei ființe umane este mai degrabă median-instrumental decât creator.
Neputând edifica nimic care să îi fie propriu, neputându-se erija într-un creator autentic ci fiind captiv în cadrul unui proces, omul pare mai degrabă îndreptățit să aspire la o bună exercitare a funcției sale instrumentale. Civilizația umană are tendința de a proslăvi „personalități” extraordinare și realizările acestora. Perspectiva expusă anterior „depersonalizează” realizările umane; indiferent de cât ar fi de mărețe, acestea nu rezultă din libera expresie a unui individ de excepție, din geniul creator al unei personalități. Mai degrabă, ele provin din anumite condiții favorabile. În loc de a invoca persoane excelente și acte de creație remarcabile, am fi mai îndreptățiți să vorbim despre circumstanțe extraordinare. Acestea, prin mijlocirea unor personalități umane „captive” în determinismul realizărilor mărețe, duc la împlinire realizările impresionante. Nu există niciun merit al unei anumite persoane de geniu sau caracterizate de excelență ci doar circumstanțe, condiții de un anumit tip. Condiția umană este deopotrivă captivă în circumstanțele josnice cât și în cele mărețe și reprezintă, în egală măsură, doar un instrument prin care circumstanțele devin efective.
Doar dacă ar fi putut „depăși” naturalul prin edificări culturale „umane”, omul ar fi putut aspira la efort creator; în calitatea sa de instrument mediator între diferite sisteme naturale, îi este mai potrivită persoanei umane o anumită „abandonare” în fața circumstanțelor, o atitudine de integrare receptivă în procesul creator impersonal.
Orice sforțare nu va avea ca efect elevarea unei anumite individualități mai presus de mediu ci doar instituirea unui tipar mai accentuat de funcționare a unor schimburi, a unor interrelaționări. Omul care muncește asiduu pentru a crea nu face altceva decât să accentueze și să forțeze derularea unui proces în care nu este nici actant principal, nici beneficiar ultim, ci doar un instrument. Prin efort, el nu edifică nimic original, propriu, ci doar exacerbează niște procese care, în fond, îi sunt induse. Derularea spontană devine astfel cea mai înaltă menire care îi stă înainte omului.
Reprezentând un segment intercalat, viața unui om nu poate fi judecată adecvat decât din perspectiva contextului în care apare. Un om nu are de făcut ceva specific ca om, ca individ, ci tot ceea ce desfășoară este din calitatea de participant la un lanț de interacțiune. „Valoarea” vieții este conferită de modul în care s-a derulat în contextul larg în care a mediat conexiuni și nu de eventualele „realizări individuale”.
Perspectiva pare să anuleze orice așteptare de natură „spirituală”; de fapt, spiritualitatea este doar „depersonalizată”. Omul participă, ca persoană-instrument, la un proces cosmic care poate avea un „sens”. O spiritualitate cosmică – fără a fi certă – este la fel de plauzibilă (dacă nu chiar mai plauzibilă) decât o eventuală spiritualitate personală. Cosmosul suprapersonal ar putea constitui subiectul unui proces „sacru”, „divin”, iar omul se poate „sacraliza” prin participarea la acesta. Chiar dacă condiția personală este întrucâtva depreciată și, în mod necesar, subordonată unui mediu mai larg, aceasta nu exclude o persectivă „spirituală/religioasă” asupra Universului; atâta doar că temeiul și actanții principali ai procesului spiritual sunt de altă natură decât cea personală. Și, chiar dacă nu în mod explicit, poate că multe religii au intuit acest aspect, propunând o raportare cu tentă critică față de majoritatea elementelor constituitive ale persoanei umane.