Eul între contrarii metafizice / Iulian Grigoriu

Subiect al unei conferințe la Facultatea de Filosofie din Galați, în primăvara lui 2017,
face parte dintr-un studiu mai larg asupra Eului, publicat aici în limba română

 

Introducere

Termenii avuți în vedere aici: Eul, Dumnezeu, divinitatea, nemurirea, adevărul, viața, rațiunea etc. sunt cei din limbajul natural, dar au potențial filosofic. (Prin nemurire de pildă, înțeleg continuitatea duratei proprii a eului într-o realitate de altă natură, imanentă sau transcendentă). Miza lor este vizată prin contextualizarea problematicii ridicate, așa încât, variantele studiate lămuresc mai bine situarea acestor concepte într-o lume care să li se potrivească. Conceptele folosite sunt coextensive lumilor posibile inerente – într-un prim stadiu – dpdv logic și sunt circulare, dependente, tributare unui limbaj tradițional metaforic. Analiza de față dorește să reducă interogațiile curente asupra eului la un spectru mai restrâns, în funcție de existența sau nu a divinității și de nemurirea sau nu a eului omenesc.

*

Vorbind cu Petre Țuțea despre momentul întâlnirii dintre Iisus și Pilat, l-am întrebat:

„Ce este adevărul, domnule Țuțea? Mi-a răspuns:

Adevărul eeste Dumnezeu, din voința căruia omul creștin este nemuritor. Căci fără Dumnezeu și nemurire, nu există adevăr!”

Pilat, auzind de la Iisus că vine din lumea adevărului și că mărturisește despre adevăr, îl întreabă, cumva retoric: „Ce este adevărul?” și iese fără să mai aștepte un răspuns, ca să le spună iudeilor că nu găsește la Iisus nici o vină. Se subînțelege că Iisus ar fi spus: Adevărul este credința celor ce cred că eu vin din Adevăr. Adevărul e o credință.

Filosofii greci spuneau că adevărul este atunci când spui că este ceea ce este și falsul când spui că nu este ceea ce este sau spui că este ceea ce nu este. De-a lungul timpului nu s-a putut întruni o teorie filosofică sau o practică a adevărului care să ne scutească de contraziceri. Încă de la bun început adevărurile filosofilor s-au bătut cap în cap:

  • Ființa vine din ființă (Parmenide);
  • Ființa și neființa sunt același lucru (Heraclit);
  • Orice lucru afirmi, acesta este adevărat, fiindcă nu există minciună (Protagoras).

Există o sumedenie de întrebări, multe naive sau ratate asupra eului, fiindcă ele evocă și nu fac referire la conjectura conceptelor avute în vedere: eul, sufletul premerg individului, sau persistă după ce acesta dispare corporal? Altfel: este eul creat (de o divinitate) sau e rodul întâmplării, al combinărilor și evoluției materiale? Ce legături există între euri și genitorii lor? Dacă eul e dependent de capriciile naturii, când și cum se eliberează de determinismul ex nihilo? Care e momentul de la care putem vorbi despre o astfel de structură psiho-fizică?

Deocamdată voi reduce aceste întrebări la un spectru mai restrâns, în funcție de două alternative prioritare: existența, sau nu, a lui Dumnezeu, și nemurirea, sau nu, a omului. Vor apărea subdiviziuni și variante din interpretarea dominantelor. Rezultă patru lumi posibile cu tot atâtea mari variante ontologice:

L1.Există divinitate

Eul e nemuritor

L2.Există divinitate

Eul e muritor

L3.Nu există divinitate

Eul nemuritor

L4.Nu există divinitate

Eul muritor

Această clasificare tributară unui sistem de credințe, valori, constituie niște date ale lumii și nu există dovezi de netăgăduit pentru niciuna din căsuțe. Nedeterminarea factuală este esențială pentru libertatea de a pune la îndoială diferențele absolute dintre credințe. Așa ne alăturăm sau ne diferențiem în credințe, iar faptul că nu avem certitudini ne face beneficiarii unei lumi care nu e nici pe departe perfectă, ci plină de o sumedenie de neajunsuri și contradicții. În ce privește opțiunile, nu pot dovedi nimic atâta timp cât nu pot argumenta o poziție și contrazice solid credința contrară.

O serie de concepții de ordin ontologic, logic și rațional au fost livrate de filosofi, teologi, oameni ai științelor pozitive, fără ca vreuna să se impună în detrimentul celorlalte de-a lungul timpului: există astfel variante de panteism (Dumnezeu este natură, acțiune, infinit, având ca agenți pe Thales, Anaximene, Anaximandru, dar și Giordano Bruno, Nicolaus Cusanus, Baruch Spinoza), deism (Dumnezeu este un principiu creator impersonal, un concept postulat pe seama ordinii raționale a lumii care a creat legile, armonia, finalitatea universului material și s-a retras imediat din el, cu simpatizanți precum Newton, Leibniz, Kant, Locke, Rousseau) teism, ca o reașezare a celor anterioare, după care, spre deosebire de panteism, Dumnezeu este transcendent lumii, dar nu a părăsit-o ca în deism, ci acționează ca Providență continuă; iudaismul, creștinismul, islamismul sunt doctrine teiste, cu toate consecințele inerente care lasă loc interpretărilor privind poziția divinității față de contrapartea sa negativă, diavolul, și relația acestora cu universul în genere; mai există și alte astfel de concepții (cum e animismul de pildă), subsumate celor de față.

În clasificarea prezentă, când spun Dumnezeu (sau divinitate) aceasta implică cel puțin o divinitate cu unele atribute subînțelese, altele cu totul neînțelese: creatorul și proprietarul de drept al lumii poate întruchipa viața, binele, adevărul etc., dar nu numai astfel de aspecte pozitive. Iarăși, mai mulți dumnezei ar constitui o contradicție în termeni. Însuși conceptul de divinitate e contradictoriu. Vom avea în vedere așadar pe Dumnezeul lumii acesteia. Greu de crezut că Dumnezeii stau fiecare în universul lor așa cum există mai multe adrese pe o stradă și că își aleg din eon în eon un guvernator. În oricare din variante, noi nu suntem nici Dumnezeu, nici nu ne putem influența statutul omenesc, dar ne putem gândi să ne transcendem condiția. Consultând datele lumii, voi încerca să o încadrez într-una din căsuțe. Problematizând cele patru cazuri pe rând, nu voi face decât să analizez niște crezăminte.

Perspectiva critică avută în vedere este articulată pe o problematică perpetuată din filosofia antică: dacă ființa este Unu sau Multiplu (pe care o traduc în problematica existenței mai multor domenii ale rațiunii); conflictul dintre „ființa este” și „ființa devine”; dacă „Unul are părți sau nu” sau dacă „ființa lucrurilor este mai mult sau mai puțin decât Unu” etc. Aceleași probleme de fond sunt astăzi deghizate de metafizicile așa-zis revizioniste, sau de teorii ale cunoașterii etc.

 

Lumea 1. Există Dumnezeu și suntem nemuritori

Este lumea celor ce cred în existența lui Dumnezeu sau a divinității în genere și a nemuririi individuale. Aici voi considera cele două noțiuni (Dumnezeu și nemurire) că sunt fie independente (A), fie prima o implică pe a doua (B).

În varianta 1.A, dacă suntem nemuritori independent de existența și voința lui Dumnezeu, atunci întrebarea necesară este: atunci ce este Dumnezeu? Creatorul cui este el? Fiindcă atributul instanței divine este acela de a fi creator, ori cel puțin inițiator. Dacă el a creat lumea și noi am apărut în lume (eventual creați tot de el), nu putem spune că am devenit nemuritori independent de el, cel presupus persoana supremă. Dacă suntem în mod independent nemuritori, înseamnă fie că nu ne-a creat (ceea ce-i contrazice esența), fie îi suntem opozabili, ceea ce duce la conflict. Dumnezeu nu putea crea lumea (pentru a-și manifesta esența) și pe noi independent de ea. Situația L1A conduce la contradicții ireconciliabile între nemurirea independentă omului și esența creatoare a divinității.

Ne mai putem pune problema că el poate fi creator independent de interesul față de traseul nostru pământean și post-pământean. Dacă nu e interesat, nu ne prea iubește, e mai degrabă un pedepsitor. În acest caz nu am avea mare lucru în comun cu Dumnezeu aici pe pământ. Dumnezeu ar fi din perspectiva umană, fie un funcționar subaltern care ar supraveghea ca treburile să meargă, fie un tip desprins de miza celor creați (ca în budism), fie un Dumnezeu disident care nu mai face parte din plan (fiziciștii și scientologii l-ar vedea abdicând imediat după Big-Bang – vezi deismul). Nemurirea ar semăna cu o reciclare naturală însoțită eventual de o psihostazie, astfel încât universul să rețină ce e important pentru el, nu pentru noi. Eul s-ar putea dizolva în marele Nimic, într-un univers cu o divinitate impersonală care și-a făcut treaba, apoi a plecat (foarte mulți poeți evocă o astfel de lume!).

Ar mai fi varianta ca nemurirea noastră să întrunească o plinătate sublimă, o sferă de iubire și armonie, dar, în paralel cu ceea ce este Dumnezeu și nu în comuniune cu El. Ar fi o nemurire separată, una pentru oameni. Atunci oare nu am mai crede în Dumnezeu? Cum ar arăta o nemurire fără Dumnezeu pentru cei care au trăit aici în credință? El ne-ar cultiva fără dorința de a-L cunoaște? O eternitate atee contrazice datele de bază ale L1A. Ultima variantă nu e plauzibilă și în genere, L1A nu pare posibilă.

L1B – există Dumnezeu și ne-a creat nemuritori    

Dumnezeu fiind acela care ne-a făcut nemuritori, atunci dispare problematica de mai sus, proprie lui L1A, dar survin întrebări și neliniști aferente lumii L1 în general: de ce trăim în condiția unei lumi pământene muritoare? De ce ne lipsesc dovezile inebranlabile ale existenței divine? De ce trebuie să trecem printr-o lume muritoare și plină de suferințe? Toate mitologiile și religiile cred în L1B și majoritatea ne spun că suntem aici din cauza unei greșeli primordiale, al unui accident ontologic străbun și că există posibilitatea să revenim în condiția paradisiacă. Credințele sunt atât de diferitte, încât nu toate se vor verifica dogmatic în eternitate. Dar fiecare crede cu tărie în propriul scenariu al nemuririi. Dacă am fost întâi suflete și apoi oameni, cum crede gnoza, hermetismul etc., primele suflete căzute au știut de unde vin, însă noi am uitat cu totul. Într-o altă credință, Adam și Eva, oamenii primordiali, au știut de unde vin. Făcându-ne părtași nemuririi sale, El, Dumnezeu, trebuie să vrea să comunice cu noi, să ne elibereze, să ne vorbească.

Creștinismul susține că Dumnezeu a venit pe Pământ urmând un plan expiator, ca Fiu al Omului, pentru a restaura creația prin propria sa jertfă care în configurația istoriei umane a apărut drept necesară. El e iubire, libertate, adevăr, pol al valorilor, sursă a credinței că vom învia cu trupul și sufletul, că lumea va fi judecată după faptele ei. Aici se întâmplă tot răul fiindcă diavolul (contrapartea negativă a Creatorului) e lăsat să ne încerce, să ne ispitească. De toate relele ne putem elibera printr-o viață virtuoasă, smerită, înțeleaptă. Totuși, efortul nostru ar fi în van fără Dumnezeu. Ne mântuim prin har nemeritat, prin darul divin. Cunoașterea celor ascunse ale lumii, ale legilor naturii și ale omului este o cale deschisă, dar nu importantă pentru ce are să urmeze pentru om ca eu nemuritor. Pe nicio altă cale decât a bunătății și bunăvoinței divine nu putem deveni nemuritori.

*

Punctul nevralgic al L1B constă în ceea ce simțim atunci când se produc evenimente peste capul nostru, peste eforturile și virtuțile noastre – atâtea câte sunt –, cele care strivesc practic omul, ori îl reduc la o serie de înlănțuiri naturale (așa-zis obiective), cele care țin de neșansă, situații nefavorabile, speranțe înșelate și altele asemănătoare. În majoritatea situațiilor, ceea numim rău și bine sunt într-atât de amestecate încât nu reușim să distingem acțiunea unor principii pure.

Chiar în L1B, divinitatea nu e implicată material în mod direct. Există conjuncturi rarisime, excepționale, în care pare că acționează, încât mereu rămâne o întrebare: oare e atât de abstras față de creația lui? Oare El a fost? În prea puține cazuri putem spune că Dumnezeu intervine (direct sau prin mesagerii lui) în lume, mai ales că destule fapte scapă inclusiv liberului nostru arbitru, se produc fără voia noastră. O altă explicație a faptului că nu putem depista prezența și acțiunea divinității ar consta chiar în tipul de factualitate a unei astfel de dovezi integrată în lume, care nu ne permite să ajungem pe o cale sau alta la certitudini în ce o privește. Orice context factual devine evanescent, ambiguu. Factual ar fi cel puțin la fel de probabil să existe Dumnezeu, atâta timp cât exist eu. Lumea divinității și a nemuririi în care am vrea să ne aflăm, nu e realizată aici. Aici pot avea credința că L1B este realizabilă.

 

Lumea 2, în care există divinitate și eul e muritor ne așază într-o postură net inferioară ontologic. Cele două noțiuni au legătură, în sensul că am fi așa cu voia și din cauza Lui, cel care ne-a făcut dar nu ne vrea în proximitatea sa. Dacă am crede că suntem muritori fără voia lui Dumnezeu, l-am face neputincios, o divinitate învinsă, un demiurg oarecare. Pe de o parte putem fi mulțumiți că pedeapsa se desfășoară aici, că putem hotărî la urma-urmei noi înșine cât va dura exilul pământean, oricum nu putem fi siguri de nimic (la fel ca în orice lume). Dacă El asta dorește, bunătatea sa ar fi relativă, limitată, de multe ori nu s-ar deosebi de principiul opus negativ. Istoria nu-i poate dovedi decât că omul se află într-o continuă eroare și că ar putea la fel de bine să nu fi existat sau să dispară ca și cum n-ar fi fost; omul e o bagatelă, un capriciu divin, un spectacol 4D în care personajele trăiesc, suferă și mor cu adevărat doar în propria proiecție, un eșichier ori un joc cu n-variabile pe care persoanele divine îl practică din capriciu. În fond, totul e relativ și proiectat doar de noi. E o lume a imanenței limbajului. Totul semnifică în interiorul suprafeței unei sfere. Noi doar ne închipum că Dumnezeu se înrudește cu noi, ba chiar că el există, că e posibil să ne fi creat nemuritori, dar nu-i înțelegem deloc atributele. Ne dăm seama că suntem mărginiți, că ne putem face doar o vagă idee despre eu și lume, habituală, așa cum niște furnici nu pot calcula mersul planetei, în orbirea lor reacționează la stimuli elementari (presiune, umiditate, temperatură), ori ca niște șobolani într-o pivniță, tremurând de frică la orice pas de deasupra.

E greu de crezut că poate exista o legătură între două tipuri de existențe, una atoatecuprinzătoare și alta limitată. Ce rost ar avea creația omului și chiar a naturii? Doar mobile pentru un spectacol gratuit, un artefact, o iluzie, un capriciu? Vreo modalitate de a obține hrană sau energie? Existența e imanentă. Divinitatea ar fi doar o formă extraterestră dispunând de orice tehnologie și putând să facă orice cu noi, la fel ca și în lumile întâi, dar fără să poată înțelege și ajuta cu adevărat umanitatea. Datele curente ale lumii noastre nu contrazic decât în mică măsură Lumea 2. Chiar dacă Dumnezeu ne-a creat, el este atât de departe, încât nu mai vedem din el decât Natura. Implicat într-o măsură în creația sa, Dumnezeul unei lumi muritoare poate înstăpâni argumentele unei evoluții ulterioare, hedoniste, poate chiar moraliste, dar niciodată sau prea târziu, un om deplin. Omenirea n-ar fi departe de condiția unei rezervații de gâște sau mistreți, un teren de vânătoare pentru carele de foc ale celeștilor, fiindcă ne-ar lipsi o dimensiune ontologică esențială: nemurirea. Este lumea celor care au pierdut pariul pascalian. Cea mai dezavantajoasă dintre căsuțe.

 

Lumea 3, cu eul nemuritor și fără Dumnezeu, are ca raporturi cu cea prezentă faptul că dovezile zdrobitoare despre existența lui Dumnezeu ne lipsesc. Evident, ne lipsesc și celelalte, ale nemuririi, dar dacă L3 ar fi reală, eul ar fi propriul său dumnezeu, indiferent dacă cineva l-a creat sau nu. (Dar dacă cineva ne-a creat, nu ar putea avea o condiție ontologică inferioară, deci ar fi nemuritor și creator, deci Dumnezeu, ceea ce contrazice L3).

Așadar omul din L3 ar urma să se guverneze singur în eternitate. Și așa cum observăm că oamenii nu se înțeleg aici pe pământ, ar fi foarte probabil să-și continue conflictele și dincolo, în nemurire – ar fi mediul prielnic pentru scenarii sf ori utopii extrapolate în absolut. Trezindu-se nemuritor prin natura lui, omul ar trebui să ia niște decizii deosebit de importante ca să-și aștearnă eternitatea pentru care nu are înaintemergători și nu e îndeajuns de pregătit. Ba chiar am putea să ne întrebăm: suntem simultan nemuritori sau secvențial nemuritori? Ne trezim deodată dincolo, în ce fel? Găsind o societate gata formată, niște alveole suficiente pentru nemurire, ori trebuind să muncim ca să ne ridicăm câte o locuință durabilă? Apropo, nemuirea ar fi materială, sau de ce natură? Sau poate că e vorba de o comunitate firească de suflete, o Sferă a Binelui și plenitudinii, o energie pură, o stare de agregare spontană (trasată deja). O nemurire fără Dumnezeu ar trebui însă să presupună existența unor principii morale ferme, ontologice și spirituale de netransgresat, căci omul nu a dovedit în istorie decât că poate strica totul, că evoluează în sincope, că nu învață din trecutul său. Iar acest principiu moral ar ține loc de Dumnezeu obiectiv. Altfel, nemurirea ar fi o transformare, o metamorfoză totală, o eradicare a istoriei, și atunci cum rămâne cu conservarea eului? Puțin probabil ca o astfel de structură a lumii (Lumea 3) să fie plauzibilă într-o eternă negativitate; natura nu ar crea ceva autodistructiv în absolut, ierarhii infernale și războaie perpetue. Totul ar fi absurd. Aici e posibilă fie comuniunea iubitoare a eurilor reunite, fie infernul stratificat și fără capăt. Or, plajele prea largi, dar egal posibile (la fel ca și promisiunea Paradisului ori iminența Infernului din L1) discreditează L3 ca fiind plauzibilă.

 

Lumea 4, fără divinitate și cu un eu muritor, apare ca o posibilitate cu totul independentă dar strict limitată. Privind dinspre eu spre lume, vedem că aici suntem cu totul dependenți de condiția în care am apărut, totul se întâmplă aici, iar lumea depinde de felul în care au înghețat lucrurile cândva în univers, pe la o temperatură de 2K. Lumea e produsul unei succesiuni de evenimente cu totul improbabile. Acesta pare lucrul cel mai înfricoșător. Propriu acestei lumi ar fi că nu se știe de unde vine, cum de a apărut totul, că există mari hiaturi și zone ale necunoscutului funciar: cum s-a făcut de există totuși ceva, că haosul s-a autoorganizat pur și simplu, fără o explicație materială sau spirituală… totul e fără început și fără un sens… o lume care ne-ar obliga la experimente mentale imposibile, cum e acela de a gândi nimicul primordial. Capacitatea de a visa (nemurirea sau altceva fără legătură cu lumea, așa cum se întâmplă) ori de a crea ceva nou, nu ar avea nici o explicație sensuală.

În această lume pur nominalistă am spune Dumnezeu unei Forme abnorme a Timpului, care ne tolerează și e de natură cantitativă, nu calitativă (cum ar fi o ființă sau o esență). Am fi niște microbi ai universului cu conștiință de sine (pentru care Dumnezeu e Microbul Suprem) și care fie se autoanihilează, fie uită de condiția lor, găsind tot felul de unelte pasagere, distracții, dependențe, iluzii, subterfugii. Evoluția eului spre cu totul altă stare de agregare ontologică ar fi singura cale de a transcende, singura necesitate reală, de fapt necesitatea evoluției ar fi singura realitate. Recuperarea tendinței naturale a vieții pământene de a persista s-ar face pe baza unor resurse imanente (materie, energie, informație), tinzând spre o nemurire virtuală. Axiologic vorbind, nici nouă nu ne-ar conveni să fim actorii unui joc de-a viața și de-a moartea, e drept, cu accente de realism macabru, nebunie, inconștiență, agonie, delir.

*

Tabloul expus până acum face parte dintr-o lume cu un singur domeniu rațional, cel al omului, prin prisma căruia am judecat totul. Un al doilea domeniu al rațiunii, cel al divinității nu poate fi înțeles decât în ghicitură. Oricum, structurarea celor patru lumi de mai sus face parte dintr-un tablou mult mai complex care se poate obține în felul următor:

Lumea poate fi: simplă sau compusă; deschisă sau închisă. Explicitez pe scurt:

  1. simplă: fără domenii ale rațiunii sau cu un singur astfel de domeniu, din care face parte și rațiunea umană;
  2. compusă: cu mai multe domenii ale rațiunii, supra-rațiune, meta-rațiune, neechivalente cu domeniul nostru rațional, o alteritate prin excelență, cu mai multe zone ontologice – aici ar putea exista mai multe cauze sau îndreptățiri existențiale, rațiuni necesare și suficiente, zone ontice și daturi ontologice contrare sau care se exclud: viață materială-viață spirituală, lume muritoare-lume nemuritoare, lume paradisiacă-lume căzută-lume infernală etc. etc);
  3. deschisă: cu deschidere, rădăcină, ieșire, supapă metafzică, având posibilitatea de a transcende, de a evolua, de a se schimba ontic, de a acumula și transforma ontologic natura etc. Lumea poate fi deschisă prin natura sa, deci un dat substanțial, ori să devină astfel, deci de tip procesualist metafizic.
  4. închisă: supusă imanenței, cu o evoluție aparentă, materială, superficială, între limite trasate. Fără deschidere, miză sau șansă metafizică. Aici divinitatea nu e necesară, determinantă, fără posibilitate de a fi transformată ontologic. O unitate care apare și se perpetuează sau nu fără alt tip de consecințe.

De observat că până acum discuția s-a purtat în zona unei lumi simple, închise (nu putem ști dacă și deschise – doar cu posibilitatea proiecției unei astfel de deschideri) fără măcar să bănuim felul în care se complică lucrurile în lumile compuse, deschise (sau chiar închise) în care putem face ipoteza existenței divinității.

 

Concluzii

Indiferent de caracteristicile celor patru lumi, de realitatea nemuririi sau a lui Dumnezeu, din toată discuția de până acum extrag faptul că omul este ființa pământeană cu conștință de sine, capabilă de un limbaj abstract în care poate gândi posibilitatea reală a accidentului, a nemuririi și a lui Dumnezeu. E mirabil faptul că, chiar într-o lume în care nu le admit, pot pune problema divinității și a nemuririi, ca posibilități sau chiar ca fapte nerealizate, negative. În toate cele patru lumi, Dumnezeu, conceptul filosofic riguros, ca și acela de nemurire, ne lipsesc.

În orice lume am locui în mod real, avem justificarea de a crede sau nu în nemurirea omului și în existența sau nu a lui Dumnezeu; adică este real faptul că apartenența la una din căsuțe nu ne constrânge în nici un fel credințele, orientările și raporturile noastre de ordin metafizic. De aceea susțin că Eul conceput filosofic e un înglobant al tuturor contrariilor posibile.

, , , , ,
Articolul precedent
Socrate și spiritul decadent al moralei în viziunea lui Friedrich Nietzsche / Bogdan George Silion
Articolul următor
Paradoxul daimon-ului socratic / Ciprian Voloc

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu