Ce este iubirea?
Care e esența iubirii?
Ca de obicei, formulând acest tip de întrebare socratico-platonică – despre orice lucru, în general – ne alegem cu și mai multe întrebări, foarte puțin cu răspunsuri unanim acceptate sau definitive. Și totuși, când în joc e un subiect precum iubirea, chestiunea nu poate rămâne, în nici un fel, indiferentă.
Se poate afirma, fără a exagera, că universul uman – și nu numai – încă continuă să persiste și să se avânte, cu obstinație și chiar furibund, către mâine, doar pentru că / în măsura în care volumul iubirii, în lume, îl depășește pe cel al urii.
Încercări de clasificare, chiar de definire a iubirii au existat încă din antichitate, variind, ca modalitate de abordare și înțelegere, de la un spațiu cultural la altul, semnificativ fiind faptul că efortul acesta a scos, în fond, la lumină pluralitatea de concepte, de sensuri și de contexte în care iubirea se face prezentă, alături de imposibilitatea, deopotrivă teoretică și practică, de a le aduce la un numitor comun.
Și totuși, dincolo de abordările dominante, cu care ne-am obișnuit cel mai frecvent, anume cele specifice religiei, psihologiei, sociologiei, antropologiei, istoriei, literaturii, artei etc., rămâne în picioare o întrebare eternă – imposibil de subsumat unui timp anume ori unei epoci, unei culturi sau unei civilizații – o întrebare eminamente filosofică, de o greutate copleșitoare: „care este esența iubirii?”, respectiv „ce este iubirea?”.
Cu alte cuvinte, care este „principiul” iubirii, luând în considerare conceptul de principiu în accepțiunea sa clasică, filosofică, cu care ne-a familiarizat gândirea filosofică antică greacă? Care este acel lucru ce persistă, dincolo de fenomenele schimbătoare și aparente ale iubirii și care le face, totodată, pe toate, posibile, generându-le în mod fundamental?
Până la un punct întrebarea conține, în chiar ea însăși, o parte de răspuns: iubirea, la nivelul ei chintesențial, e o constantă (și o constanță) a tuturor formelor și manifestărilor inteligibile și sensibile care în mod obișnuit sunt asociate tendințelor de unitate superioară, bine profund și armonie holistică, în măsura în care le sunt atribuite legitim. Care anume e însă această notă inalterabilă, definitorie acestei prezențe necesar constante?
Merită subliniat faptul că atât în psihologie – unde joacă un rol central -, cât și în teologie sau în celelalte domenii cu care e intens corelată se admite că, deși poate fi descrisă, chiar detaliată până la un anumit grad în formele ei, nu poate primi și o definiție unanim acceptată. Iar asta în pofida faptului că, oricât de schimbătoare ar fi împrejurările care ne fac să vorbim despre ea (sau chiar să îi ignorăm prezența!), iubirea se impune să rămână ea însăși, neafectată de ele.
Ei bine, aceasta e chestiunea capitală care ne poate conduce direct către miezul problemei formulate: ar putea însemna că iubirea este fundamental străină celor două manifestări relaționale cu care este, în mod obișnuit și dominant, asociată: posesia și atașamentul, ce întruchipează o varietate practic infinită și care induc impresia – impresie, după cum intuim deja, superficială – că și iubirea, în esența ei, s-ar supune acestei varietăți. Mai mult decât atât, nu numai că, la o analiză atentă, se diferențiază, dar chiar coabitează dificil, cu ele. Bineînțeles, posesia și atașamentul, dincolo de multiplele lor manifestări fenomenale, e de presupus că pot fi reduse, și ele, la câte o esență, astfel încât ajungem să ne confruntăm, la nivelul de bază, cu un trio conceptual ce ar putea simplifica în mod simțitor parcursul investigativ tocmai inițiat: iubire – posesie – atașament.
Pot fi ele realmente separate, nu exclusiv la nivel conceptual, dar în planul mundan cotidian? Exemplele cele mai la îndemână nu oferă un răspuns afirmativ, întrebării, de unde paradoxul: deși entități conceptuale ce se conturează a fi distincte, la nivelul fenomenalului par a fi dificil de distins. Fie că e vorba de fenomenul social cel mai la îndemână – oficializarea relațiilor conjugale, întemeierea unei familii -, fie că luăm în considerare fenomenul, tot mai rar, al fugii de lume – al retragerii în mânăstiri sau în natura sălbatică -, posesia și atașamentul cu mare greutate dispar întru totul, deși în cazul al doilea sunt considerabil diminuate. De altfel, atât monahii, cât și asceții declară, practic, un adevărat război celor două (de regulă posesia fiind redusă la câteva articole de vestimentație și de habitat, din acelea nepersonalizate, pentru a diminua sau a elimina riscul atașamentului de ele), considerând că reprezintă obstacolele principale în calea realizării iubirii (îndeobște a aceleia numite „necondiționate”) și a limpezirii („necondiționării”) minții, a descoperirii sinelui profund.
Cu toate acestea, prin contrast, în primul caz, anume cel al întemeierii unei familii, respectiv al oficializării actului marital, posesia și atașamentul (atât în varianta legăturii afective, cât și în aceea a legăturii senzoriale, carnale) sunt tratate drept condiții sine qua non ale unui parteneriat reușit: chiar dacă nu se consideră în mod explicit a fi într-o relație propriu-zisă de posesie, reciprocă sau nu (aceste manifestări fiind reduse la, respectiv atribuite unor stări de patologie a relațiilor, precum gelozia), partenerii se consideră unul pe celălalt un soi de „posesie afectivă” și conviețuiesc împreună într-o comuniune ce e expresia unui puternic atașament, a unui legământ liber consimțit – scris sau nescris – ce îi unește, aflându-se practic „în posesia” unui angajament pe viață și fiind, la rândul lor, „posedați” de acesta, „până ce moartea ne (îi) va despărți”, eventual pe durata „contractului” conjugal, care ajunge astfel să le canalizeze libertatea de acțiune într-o direcție prestabilită.
Această canalizare e în fond genul de condiționare care delimitează spațiul în care se exercită/se poate exercita iubirea conjugală, dar și posesia/atașamentul, în relația de cuplu astfel oficializată. Și chiar dacă vom prefera verbului „a poseda” pe cel de „a avea”, tot vom spune că soții „se au unul pe celălalt”, că „au un copil sau copii”, „au o casă sau niște bunuri” sau că „au sentimente de respect și iubire” etc., toate fiind exprimări absolut necesare descrierii relației lor și surprinderii specificului ei. Iar dacă inclusiv marile tradiții spirituale insistă asupra termenului „posesie” și a pericolului „atașamentului”, faptul nu e întâmplător. A-l avea pe celălalt în preajmă – și nu oriunde, ci în spațiul propriei intimități -, pentru o perioadă definită de timp – posibil de a se prelungi pentru tot restul vieții – implică, dacă nu posesia propriu-zisă (în genul posesiei unui obiect sau al unui animal de companie), atunci cu siguranță atașamentul și, implicit, mai devreme sau mai târziu, dependența. Iar posibilitatea conviețuirii pe termen mediu sau lung este intim legată (chiar „dependentă”), dacă nu de posesia propriu-zisă de persoane (acestea, fiind dotate cu liber-arbitru, pot părăsi oricând spațiul conviețuirii comune, astfel încât nu se poate vorbi de o efectivă posesie a lor), cel puțin de posesia de bunuri, de obicei de bunuri comune indispensabile exercitării relației (moderne) de cuplu sau cu un impact relevant asupra ei, astfel că problema posesiei nu poate fi scoasă din ecuație.
O situație aparte e aceea a copiilor, care, deși – teoretic – dotați fiind cu liber-arbitru, până la vârsta majoratului nu pot părăsi spațiul comuniunii cu părinții lor, chiar dacă și-ar dori aceasta, motiv pentru care se și folosește expresia „a avea copii”, în care verbul „a avea” are sensul evident de „a poseda”. Și totuși, dacă de un lucru posedat se poate dispune conform capriciului personal, de o ființă umană, în principiu, nu e posibil sau nu ar trebui să fie posibil, din pricina liberului ei arbitru, a legilor și principiilor morale, respectiv a reglementărilor statului / societății. Ei bine, oricât ar părea de straniu sau de sumbru, există cel puțin o excepție: societățile fundamentaliste sau extremist-religioase (a se vedea, de exemplu, societățile guvernate de „sharia”); nu departe de acestea se încadrează societățile totalitare, în care, deși libertățile individuale nu sunt negate la nivel principial, la nivel practic situația e diametral opusă, individul fiind doar un instrument în mâna autorităților. E drept că o anumită dispunere de celălalt nu are cum să fie complet evitată, fiind chiar reglementată de către autorități, atât pentru viața cotidiană cât și pentru situațiile limită, însă atunci când se merge până la încălcarea și anularea liberului arbitru, adică până la abuz parțial sau total (precum în aplicarea legii shariei, a preceptelor inchizitoriale sau a practicilor totalitare), faptul nu mai poate fi considerat normal.
Cu alte cuvinte, în viziunea acestor forme instituționale aberante, „până la Dumnezeu” sau la instanțele morale principial-ideale există deja – aici, în planul temporal imediat – o autoritate care poate reglementa „abaterile”, chiar cu disprețuirea, batjocorirea liberului arbitru al incriminatului/acuzatului, chiar prin nerecunoașterea, respectiv încălcarea demnității sale de ființă umană, prin decăderea sa – remediabilă (printr-o pedeapsă, mai mult sau mai puțin dură, mai mult sau mai puțin umană, vizând încă „reintegrarea” sa în societatea din care e „rejectat”), definitivă (detenție pe viață, exil) sau chiar iremediabilă (pedeapsa capitală) – din acest statut.
Dar, indiferent de cât de adânc poate ea înainta – prin tot atâtea incursiuni ale posesiei – în sfera relațiilor interumane, reprezintă această autoritate cu adevărat – așadar, prin astfel de manifestări ale sale – iubirea?! Cu alte cuvinte, în condițiile afirmării posesiei până la un grad care anulează chiar esența persoanei, ca element viu și unic al creației, anume liberul ei arbitru?!
Realitatea este că exagerările posesiei nu fac decât să releve nota esențială a naturii sale, anume tendința de a suprima manifestarea liberă a persoanei celuilalt, după cum exagerările atașamentului nu fac decât să contureze, în tușe grosiere, ceea ce oricum este prezent: imposibilitatea experimentării libertății propriei persoane! Posesia atentează la libertatea celuilalt, în vreme ce atașamentul atentează la libertatea proprie. Însă iubirea este de neimaginat în condițiile absenței exercitării bilaterale a libertății sau a alterării mai mult sau mai puțin conștiente a acestei relații; iubirea se relevă ca având drept atribut necesar starea de manifestare / exprimare liberă bilaterală, ceea ce face ca dictonul „iubește și fă ce vrei!” să capete sens doar în intervalul acelui „împreună” liber consimțit al relației de iubire.
Și totuși, dacă așa stau lucrurile, de ce apar, de ce sunt omniprezente elementele de atașament și de posesivitate în economia, exprimările și manifestările iubirii cotidiene, adică a iubirii luate în considerare exact așa cum ajunge ea la cunoștința noastră? Răspunsul ar putea dezamăgi: deoarece marea majoritate a oamenilor nu ar ajunge să cunoască vreo formă a iubirii, fără ele! Cu alte cuvinte, omul comun se află în situația paradoxală în care cunoaște iubirea ignorând-o și o ignoră cunoscând-o. Fie că e vorba de iubirea de partener, de prieteni sau de părinți, de bunuri sau de bani, de plăceri sau de putere, de nație sau de patrie, de tradiție sau de Dumnezeu etc., alterările și blocajele provocate de posesiunea și atașamentul factual conexe sunt de domeniul evidenței, însă omniprezența lor le demască chiar calitatea de vehicul – fie el unul impropriu, denaturant – al iubirii. Familiarizarea cu manifestările iubirii devine astfel – în chip paradoxal – chiar înstrăinarea de ea.
Întrebarea dacă relația iubirii cu posesiunea și atașamentul este una necesară sau contingentă se aproprie, în acest context, de un răspuns: iubirea nu are o legătură de esență, cu cele două. Mai mult decât atât, exercitarea ei, în calitate de iubire propriu-zisă, exclusiv în condițiile libertății depline acordate sieși și celuilalt ilustrează capacitatea ei esențială de a accepta pozitiv inclusiv orice contravine – real și potențial – acestei exercitări, ceea ce nu întruchipează altceva decât disponibilitatea ei infinită de a ierta!
Principialitatea programatică referitoare la non-violarea spațiului libertății proprii și a celuilalt reprezintă tocmai afirmarea capacității infinite de a ierta, sieși și celuilalt, orice neajunsuri, ezitări sau erori ce pot fi comise, intentionat sau neintenționat, în actul exprimării și realizării concrete a iubirii. Cu alte cuvinte, iertarea – abia apărută în ecuație – se revelă ca un corolar al asumării depline a libertății interpersonale, dar unul care, prin propria exercitare, conservă și chiar creează spațiul acestei libertăți.
Esența iubirii, din perspectiva principiului ei filosofico-metafizic, ar fi, așadar, chiar iertarea (!), iar definiția ei, așa cum am putut-o deduce cel puțin până în acest punct, prin prezentul demers, ar fi tendința ființială către unitate superioară, bine profund și armonie holistică în condițiile acordării programatice conștiente a libertății interpersonale depline prin actul cu valoare de principiu metafizic al iertării infinite.