Ioan Pop Florantin este un nume foarte putin cunoscut astăzi. Poate studenții la litere, entuziaștii primei perioade junimiste să știe câte ceva despre scriitorul Pop Florantin, autor de poeme, epopei, nuvele, romane, piese de teatru. Studenții de la filosofie, în orice caz, nu îl cunosc însă pe Pop Florantin filosoful. Cu toate acestea, I. P. Florantin a fost un autor destul de prolific de carti de filosofie. Eclipsat insă de figurile unor Maiorescu, Conta, Dimitrescu-Iași, Xenopol și chiar Leonardescu, dascălul de la Liceul Național ieșean a marcat conștiința publică destul de puțin. Este adevărat că lucrările sale, chiar când nu au un scop didactic declarat, rămân destul de didactice în formă, ceea ce ar putea induce impresia că este vorba de introduceri elementare sau, și mai rău, de platitudini. Este adevărat și că se găsesc destule naivități în aceste lucrări, destule ciudățenii. Dar eu doresc să susțin că, în ciuda acestor defecte, proiectul filosofic al lui Florantin este poate cel mai interesant dintre toate cele incercate in România secolului al 19-lea. În opinia mea, ideea centrală a lui Florantin, în jurul căruia se organizează sistemic [1] toată gândirea lui, surclasează realizările unui Conta sau a unui Maiorescu.

 

 

*

 

Ioan Pop Florantin s-a născut la Poptelec, în actualul județ Sălaj, în 1843. A obținut bacalaureatul la Gimnaziul din Cluj în 1863, după care a plecat la Viena, unde și-a luat doctoratul în filosofie (1867). La chemarea lui Maiorescu a venit în Moldova, unde a ocupat posturi de profesor secundar la liceele din Botoșani (1868), Bârlad (1869) și Iași (Liceul Central și Liceul Național, 1870-1899). A suplinit vremelnic catedra de filosofie a lui Maiorescu (1872-1873), fără a preda efectiv. Din 1868 a fost membru al Junimii, repudiat însă de Junimiști datorită ideilor sale politice. Ca și Conta sau Xenopol, Florantin nu ținea linia conservatoare impusă de Maiorescu și secondată de Eminescu, ci avea convingeri mai degrabă de stânga. De altfel, filosoful părăsește mai târziu Junimea și trece în Partidul Liberal. Se sfârșește din viață la o vârstă înaintată, în 1936.

 

Deși viața lui biologică ocupă și o treime din secolul al 20-lea, Pop Florantin este un filosof al secolului al 19-lea. Întreaga lui activitate creatoare în filosofie se desfăsoară între 1869 – 1895, după 1900 ne mai publicând decât o serie de trei conferințe, sub titlul Adevăratul Einstein și einsteinismul la tribunalul logicei (1924), operă a decrepitudinii, fără valoare de nici un fel. Scrierile sale de interes sunt grupate sub genericul „Noțiuni de filosofie” și au apărut în mare parte într-o a doua ediție, „lucrate cu totul din nou”, în ultimul deceniu al secolului al 19-lea: Estetica: sciință filosofică despre frumos și arte (vol.1 1874, vol.2 1887), Psichologia (1892), Etica sau morala științifică (1892), Principii de logică (1893), precum și Reforma metoadelor în știință și practica și teoria consecutizmului universal (1895). Lista de lucrări filosofice ale lui Florantin este însă mai lungă, cuprinzând printre altele niște Principii fundamentale pentru filosofia limbii (1869), precum și un Fundamentu de filosofie: psichologia, logica, morala, teodiceea: conform cu programa liceelor (1871). Una dintre lucrările sale, de importanță practică, bazată pe un principiu descoperit de el în Estetica, a fost publicată în franceză sub titlul La télétypie inventée par J.P. Florantin (o ediție în 1906).

 

Singura lui operă reținută de istorie este Estetica, și aceasta cu deosebire datorită faptului că a fost primul tratat de gen scris în românește. În rest, mai nimic. Recenta Istorie a logicii românești (2006), de pildă, deși include lucrări practic nesemnificative, precum opusculul despre Logica judecatorească (1851), ignoră senin cărțile de specialitate ale lui Florantin. Istoriile generale ale filosofiei tac și ele, cu excepția celei a lui Ghișe și Gogoneață, care cu greu merită menționată. Poate că, în disciplinele abordate, Ioan Pop Florantin nu a avut contribuții originale importante (cu excepția esteticii, unde gândirea sa este autentic nouă și foarte interesantă). Însă concepția lui generală, metafizica lui, este originală nu numai în peisajul filosofiei românești, ci și în cel mai larg, al filosofiei europene a epocii sale. În cele ce urmează voi încerca să prezint cititorului nucleul acestei metafizici, așa cum se degajă el din lucrarea cea mai importantă a lui Florantin, Reforma metoadelor în știință și practica și teoria consecutizmului universal (abreviat CU în continuare).

 

*

 

Lucrarea mentionată are două părți. Prima, sumară, își definește obiectul după cum urmează:

 

„Am căutat a observa toate metodele principale greșite, atât în cercetări științifice, cât și în aplicațiuni practice; și m-am încercat, în paginile următoare, a releva pe scurt procedările găsite mai corecte, care se recomandă pentru a se aplica în locul lor” (CU, iv).

Lucrarea se propune, prin urmare, ca un nou discurs asupra metodei. Într-adevăr, Florantin identifică un mare număr de erori de procedură care țin cu adevărat de metodologia cercetării, precum formarea de conjecturi hazardate, superficialitatea, dezordinea, folosirea improprie a limbajului, procedarea fragmentară, rapsodică (în locul celei progresive, sistematice), acceptarea necritică a prejudecăților ș.a.m.d. O serie de erori au un caracter preponderent logic, precum utilizarea diviziunilor (distincțiilor) eronate sau sofistica. O eroare deosebit de semnificativă este credința că limbajul servește la expresia ideilor șia sentimentelor, precum și la comunicarea lor. Duă Florantin, limbajul servește doar la „deșteptarea cursurilor de cugetare și emoțiune” în receptor, deșteptare care este euristică sau inventivă. Unele dintre erori (Florantin identifică în total 38), însă, au un caracter cu totul diferit. Ele sunt mai degrabă presupoziții generale, caracterizând o paradigmă a științei (inclusiv a filosofiei) pe care Florantin o vrea depășită. Iată acum aceste presupoziții și modul în care Florantin vrea să le elimine.

 

1. „Finalitate, teleologism”.

 

2. „Pretinsa existență obiectivă a ideilor” – platonismul sau realismul universaliilor. Florantin opune acestei doctrine o teorie a „seriilor de cugetare”, care să explice în acord cu consectizmul său natura conceptelor noastre. Vom vedea mai multe detalii la locul potrivit.

 

3. „Ontologism, obiectism; substantive”. În locul acestora Florantin propune „acționism, verbe”.

 

Această „eroare” și combaterea ei au o însemnătate filosofică foarte mare. Nu mă sfiesc să spun că avem în Ioan Pop Florantin un necunoscut și neînțeles părinte al filosofiei procesualiste; el propune acest tip de filosofie cu cel puțin 30 de ani înainte de Whitehead și Hartshorne, mult înainte de Alexander sau Lloyd Morgan, pentru a numi pe câțiva dintre exponenții cei mai importanți ai acestui curent care s-a impus în filosofia speculativă numai în secolul al 20-lea.

 

Despre ce este vorba? Ioan Pop Florantin face observația că limbajul ne induce în eroare privitor la natura „fenomenelor” pe care le întâlnim în experiența noastră. Faptul ca la majoritatea ne referim prin substantive induce credința că trăim într-o lume de obiecte, de entități posedând o esență atemporală, care își livrează întreaga lor ființă într-un singur moment, persistând în timp în identitate cu sine. În realitate, însă, obiecte de acest fel sunt foarte putine; suntem îndrituiți să ne referim prin substantive numai la „elementele substanțiale” ale „materiei cosmice universale”, precum și la spațiu. Or, acestea nu sunt date în experiența, ci inferate pe baza experienței, gândite. Tot ceea ce gasim în experiență trebuie mai degrabă desemnat prin verbe:

 

„Mai întinsă ni se pare și astăzi încă deprinderea de a presupune și trata diferitele decursuri și cursuri de fenomene așa, ca și când ele ar fi ceva; niște substanțe perzistente; niște lucruri, entități sau obiecte permanente.

 

Într-adevar, cugetările, în general, nu se rapoartă la spațiul absolut sau pur; ci la diferitele procese și metamorfoze, prin cari trec celelalte obiecte de cugetare; …

 

Întrucât cugetările se rapoartă la domenii de asemenea procese și serii de stări, este o eroare principială, a le trata drept lucruri, drept entități sau obiecte perzistente și a formula, în consecință, cugetările despre ele în mod substantival” (EM, 4-5).

Este foarte clară intenția lui Florantin de a introduce o distincție între ceea ce este substantival și ceea ce, epuizând domeniul experienței, nu este substantival. Partea de vorbire adecvată pentru descrierea realității, insistă filosoful, nu este substantivul, nici adjectivul, ci verbul. Ceea ce spune Florantin în Principii de logică despre idei sa aplică, mutatis mutandi, la orice element al experienței noastre:

 

„am tratat toate actele, „ideile”, „notiunile” etc. drept acțiuni, cu decursurile lor, iar nu ca entități sau lucruri cu ezistență perzistentă” (PL, iv).

Accentul ontologic cade pe procese, pe treceri, pe acțiuni, ca opuse persistențelor, obiectelor, substanțelor. Florantin nu gândea acțiunea cum o înțelem azi îndeobște în filosofia acțiunii, adică o entitate dinamică ce depinde ontologic de un agent și are intentionalitate practică. O acțiune este făcută de cineva, în general. Însă limba română ne permite să gândim și acțiuni impersonale, fără agent; spunem atunci că se face seară, se face frig etc. În aceste cazuri nu atribuim de obicei nici o intentionalitate practică „acțiunii” în cauză (uneori, ce e drept, părem să gândim că se face cald pentru ca grâul să se coacă, etc; părem să atribuim „acțiunii” naturii o intenționalitate practică; însă aceste excepții nu sunt hotărâtoare pentru chestiunea discutată). Acțiunile de agest tip, fără agent și fără intentionalitate, nu se deosebesc semnificativ de procese. Florantin, vorbind despre acțiuni, este foarte departe de a pune sub ele vreun agent universal, urmărind vreo teleologie absconsă. El întelege mai degrabă prin „acțiune” în mod nerestrictiv genul categoriilor dinamice, cuprinzând procesele, evenimentele și, desigur, acțiunile în sens restrâns. De aici, numele de „acționism” pentru ceea ce azi am numi „procesualism”.

 

Eroarea următoare, în strânsă legătură cu cea a „obiectismului” este:

 

3. „Momentizmul”.

 

Ioan Pop Florantin revine asupra acestei erori în fiecare dintre lucrările pe care le-am parcurs, dovadă a însemnătății ei deosebite. Momentismul este o specie de „miopism”. Miopismul acoperă toate felurile de cecitate la context, ca sa spun așa. Atunci când, pentru un motiv sau altul, dar fără vreun temei valabil, gândirea se menține între anumite limite, arbitrare, avem de a face cu miopismul. O specie de miopism este geocentrismul, care crede, după cum frumos se exprimă Florantin, că „fiind „rezidența” omului, pământul ar fi „teatrul” principal al vieții naturale” (EM, 4). O altă specie este antropocentrismul, după care „omul ar fi o specie de ființe escepționale față cu întreaga natura materială” (ibid.). Momentismul este calificat de Florantin drept „miopismul relativ la cursul timpului și a metamorfozei fenomenelor” (CU, 10). Este vorba deci despre cecitate relativ la caracterul temporal și schimbător al fenomenelor.

 

Fenomenele, spune Florantin,

 

„urmează a se metamorfoza necontenit, cu o celeritate [viteză, repeziciune, n.m.] când mai mare când mai mică. Mulți oameni însă au păstrat obiceiul și regula de a le considera mai mult numai cum ni se înfățișează ele în câte un moment oarecare, și totuși de a le judeca apoi ca și când ele s-ar mărgini a-și păstra natura aceea, precum ni s-au înfățișat în un moment.” (CU, 9).

Lucrurile nu sunt persistențe, dăinuiri, ci fluxuri, serii de metamorfoze, neîncetate mișcări. Această concluzie este obținută de Florantin pornind de la o anumită ontologie, despre care va fi vorba mai încolo. Pentru moment, subliniez încă o dată faptul că, după acest filosof, nici un „lucru” din univers nu are caracterul unei substanțe permanente, posedând o esență atemporală, ci toate lucrurile au caracterul unor procese, înțelese ca serii continue de metamorfoze (schimbări calitative) mai mult sau mai puțin accelerate. Iată încă o formulare a acestei doctrine:

 

„e o procedare eronată a considera vreun fenomen din spațiu ca permanent în mod uniform; căci, din contra, toate trec prin succesive faze de metamorfoze” (CU, 17).

Nimic experiențiabil, pentru a conchide, nu are existență momentană. Prin aceasta se înțelege că nimic nu are existență instantanee, dar și că nimic nu este așa cum se arată într-un singur moment al existenței sale. Nici un proces nu poate fi înțeles dacă ne limităm la una singura dintre fazele sale; ci această fază trebuie gândită în contextul fazelor care o succedă sau o precedă: ea trebuie plasată în contextul „consecuției” integrale a tuturor fazelor procesului respectiv.

 

Continuu acum cu alte presupoziții combătute de Florantin.

 

4. Esențialismul. Florantin neagă doctrina esenței obiectelor și o înlocuiește cu o teorie foarte interesantă a „rolurilor”. În legătură cu această presupoziție este și următoarea.

 

5. Concepția proprietăților „inerente”. Filosoful nostru neagă existența vreunor calități care ar fi inerente obiectelor, precum și existența unei selcții a acestor calități care să constituie esența atemporală a obiectelor.

 

Aceste două prejudecăți, a căror negare reprezintă etapa următoare a bătăliei lui Florantin cu substanțialismul, sunt ambele înlocuite de doctrina „rolurilor”. Această doctrină are un fundament epistemologic. Teoria cunoașterii a lui Ioan Pop Florantin se constituie pornind de la respingerea unei alte doctrine filosofice,

 

6. Realismul direct. Florantin neaga pretenția „presupusei vederi a lucrurilor”:

 

„După constatările psihologice, este adevărat că noi nu putem vedea și cunoaște esența lucrurilor; așa că suntem constrânși a ne rezigna la simplul rol de a le considera direct numai imaginile lor, așa cum se oglindesc în facultatea noastră cerebro-mintală; ne vedem siliți a opera în mod științific mai mult asupra acelor imagini oglindite, în câte sensuri aceasta ne este posibil. Rămâne apoi ca noi, după complexele respective de asemenea imagini oglindite în mod mintal, să ne formăm prin cugetare noțiuni despre lucrurile externe, așa cum ne conduc acele imagini și legile cugetării” (CU, 19).

Vedem deci că, chiar negând realismul direct, Florantin evită

 

7. Scepticismul.

 

Atât realismului direct cât și scepticismului li se opune o formă de realism structural avant la lettre:

 

„Chiar dacă nu ne putem forma cunoștințele absolut esențiale, ne putem forma unele sisteme de cunoștințe relative; determinând unele elemente prin altele; și acesta reprezintă un domeniu destul de vast și important” (CU, 7).

Nu cunoaștem, așadar, „esențe”, ci doar sisteme de relații care descriu anumite „roluri” jucate de actori incogniscibili și care nu sunt în nici un fel inerente acestora. Din considerarea acestor roluri nu se poate conchide nimic despre natura intrinsecă a purtătorilor lor. Se poate însă conchide ca lucrurile au „dispozițiuni” „de a ne deștepta și provoca speciale cugetări despre asa-zisele „proprietăți” ale lor” (CU, 46).

 

Notez fără comentarii încă o serie de doctrine respinse de Ioan Pop Florantin:

 

8. „Permanentismul”, înlocuit cu doctrina universalității metamorfozelor.

 

9. „Predeterminismul”, înlocuit cu o doctrină a seriilor de cauzalitate.

 

10. Pesimismul (foarte la modă la Junimea, unde a avut în Maiorescu un promotor important), respins în favoarea unei atitudini „rezervate, cumpănite”.

 

*

 

Dacă încercăm acum o sinteză, vedem că avem în fața noastră o concepție cum nu se poate mai interesantă. Este vorba despre o metafizică procesualistă, extrem de revizionistă, bazată pe două „legi” fundamentale:

 

1. a) Legea consecutizmului universal

 

1. b) Legea metamorfozei universale

 

Aceste două legi, aplicate împreună, dau ca rezultat doctrina metafizică fundamentală a lui Ioan Pop Florantin, care echivalează cu un principiu al primatului proceselor [2]:

 

„Din legea absolut universală a consecutismului și din legea metamorfozei urmează cu necesitate că e o procedare eronată a considera orice fenomen drept obiect, cu o existență uniform persistentă; căci în strictă realitate, nici un fenomen nu se cunoaște ca altceva, decât ca o serie de fenomene minimale, și ca atari necunoscibile, ca o acțiune, la care numai în sens colectivizat aplicăm formele de substantiv, necoresponzându-le riguros decât forma de verbe” (CU, 18).

Lucrurile toate sunt procese și în ele „nu este esențial caracteristic și permanent decât funcționarea specială, în natura și forma ei respectivă” (EM, 6). Florantin explică în multe rânduri această doctrină fundamentală a metafizicii sale. Să considerăm un exemplu concret. Într-o echipă de fotbal, de pildă, se pot face trei schimbări în timpul unui meci. Nimeni n-ar spune că, dacă au fost operate toate schimbarile posibile, pe teren au jucat 4 echipe diferite, ci toți am fi de acord ca am avut în fața ochilor aceeași echipă tot timpul. Fiecare nou jucător s-a integrat arganizării echipei, preluând rolul funcțional al celui pe care l-a înlocuit. Ceea ce caracterizează echipa este structura ei funcțională, derivând din relațiile între jucători; relațiile caracterizează rolul lor în cadrul echipei, iar rolul impune fecăruia relațiile de joc pe care le va dezvolta cu coechipierii săi. Pentru Ioan Pop Florantin toate fenomenele sunt caracterizate de o astfel de structură functională, care nu are nimic de a face cu vreo esență intrinsecă, inerentă fenomenelor. Cunoaștem întotdeauna cum-ul fenomenelor, nu și ce-ul lor. Această doctrină este aplicată de filosof în discuția unor subiecte de importanță particulară, precum identitatea personală, de care nu este locul să mă ocup aici.

 

Menționez totuși (114) un aspect deosebit de interesant al teoriei lui Florantin. În unele complexe de organizare superioară există un element dominant, care în cazul persoanei umane se numește suflet, minte, spirit sau agent mintal. Cum acest element dominat poate fi un atom, recunoaștem aici influența herbartianului Zimmermann, profesor la Viena, care, spunând la cursuri că există suflet dar este un atom, făcu pe Eminescu să-mi arunce „indignat caietul de note la dracu” și să nu se mai ducă la cursuri.

 

Pentru a completa această introducere la Florantin, voi spune câteva lucruri despre ontologia lui. Aceasta, ca și epistemologia, nu este originală și nu este nici măcar foarte interesantă. Este o ontologie scientistă, asemănătoare cu cea expusă la noi de Grigore Sturdza (Les lois fondamentales de l’Univers (1891)). Florantin asumă ca fond metafizic ultim eterul, gaz inert, formând „substanța cosmică”. Aceasa este compusă din „elemente minime substanțiale”, atomii de eter, în număr indefinit (poate chiar infinit). Nici un astfel de atom nu este cognoscibil. Dar atomii de eter, inital imponderali, aflați într-o perpetuă mișcare, se ciocnesc, se condensează, se organizează, constituind materia ponderală, adică cea cunoscută științei în genere. Abia această „materie”, la un anumit grad de organizare, prezintă dispoziții de a ne afecta într-un fel oarecare facultatea de cunoaștere. Evoluția „materiei” este ondoliformă, ar fi spus Conta, întrucât, de-a lungul epocilor, agregatele foarte complexe se dezagregă, ajungând din nou în stadiu de atomi de eter, liberi să intre în noi dinamici de organizare. Existența totalității atomilor eterali în mișcare este singurul dat metafizic, faptul fundamental dincolo de care explicația nu poate merge.

 

În numeroase rânduri Florantin folosește un limbaj cu puternice conotații hylozoiste. El vorbește despre evoluția complexelor de atomi spre „un maxim de viață organizată” (CU, 38), despre „viața sistemului nostru solar și planetar” (ibid, 71) ș.a.m.d. Nu pare să restrângă viața doar la sensul biologic, lucru sugerat destul de limpede de limbajul său, întrucât folosește sintagma „viață biologică” atunci când vrea să discute despre viață în sens restrâns. Pentru el, organizarea sub un element dominant pare să stea în centrul notiunii de „viață”. În acest sens, este dificil de spus dacă Universul ca întreg are o viață a lui, dar este evident că fiecare parte a lui are o viață proprie sau este componentă a unui complex cu viață proprie.

 

Trebuie menționat însă că Ioan Pop Florantin este un materialist, în sensul de a argumenta pentru incomprehensibilitatea unui suflet imaterial. Agentul nostru conștient, spune filosoful, nu poate fi explicat ca fiind imaterial „și astfel având o viață perpetuă, fără un început propriu-zis „personal””(CU, 114). Florantin argumentează pentru dependența „fenomenelor problematicului agent conștient” de „cursul biologic al vieții creierului” (ibid.).

 

*

 

Deși ontologia și epistemologia lui Ioan Pop Florantin nu sunt originale, ci fac parte dintre locurile comune ale scientismului din ultimul sfert al secolului al 19-lea, el a reușit să le mobilizeze în construcția unei Cosmologii metafizice originale. Dezvoltarea acestei concepții în partea a doua din CU este inegală, însă în multe locuri ideile lui Ioan Pop Florantin rețin atenția prin ineditul lor. Raportată la peisajul filosofiei din România în secolul al 19-lea, lucrarea lui Florantin este cea mai originală și mai valoroasă încercare de metafizică din câte cunoaștem. Ioan Pop Florantin nu a fost un filosof deosebit ca putere de cugetare, dar cu doctrina lui centrală a atins un adevăr care îi dă dreptul să fie citit și în secolul al 21-lea.

Bibliografie

FLORANTIN, Ioan Pop:

Etica sau morala sciinţifică (EM), 1892, ediţia a 2-a lucrată cu totul din nou, Iaşi: Editura Libraries „Şcoalelor” Fraţii Saraga.

Principii de logică (PL), 1893, editia a 2-a lucrată cu totul din nou, Iaşi: Editura Libraries „Şcoalelor” Fraţii Saraga.

Reforma metoadelor în ştiinţă şi practică şi teoria consecutizmului universal, (CU), 1895, Bucuresci: Socec.

Publié il y a 3rd June 2010 par Bogdan Rusu

Libellés: filosofia în Vechiul Regat materialism metafizică scientism secolul 19