Lanțul tehnogenetic / Elena Petreșteanu

 

În ultima epocă istorică se poate spune că are loc o dominație a tehnologiei. După ce ne-a ademenit cu mângâierea confortului și ne-a împlinit dorințele precum o zână bună, tehnologia ne-a făcut dependenți de ea, s-a ridicat împotriva rațiunii din care a luat naștere și amenință să ne cuprindă în chingile ei tot mai pretențioase, ca o pânză de păianjen subterană. Încotro se îndreaptă și dacă vom reuși s-o îmblânzim am putea afla doar dacă i-am înțelege locul nu numai în viața noastră, ci și în lumea în care trăim. Este ea necesară, filosofic vorbind?

Istoric, progresul tehnologiei este determinat de concretizarea puterii creatoare a științei, aceasta la rândul ei produsă treptat de puterea conceptuală a rațiunii umane. Înflorirea tehnologiei pare a se fi întâmplat brusc, în ultimii zeci de ani, fiind însoțită de înmulțirea populației și complexificarea vieții umane. Dincolo de calitatea lor discutabilă, aceste roade afirmă o certă putere de încorporare a ceea ce omul este capabil să conceapă, și poate nu este întâmplător că ea are loc odată cu… afirmarea feminină. Ce anume ar legitima această evoluție, ce promite ea în continuare, în ce raporturi cauzale și de putere este angrenată tehnologia și cum ar arăta un lanț tehnogenetic, rămâne să analizăm în continuare.

 

Înrudirea tehnologiei cu rațiunea

Odată cu triumful rațiunii am depășit cunoașterea intuitivă – ca organ metafizic ce viza lumea în unitatea ei cosmică. Întrând în detaliile logice, rațiunea s-a ridicat dominator deasupra intuiției, lăsând-o pe plan secund – ca inadecvată cunoașterii acestei lumi atât de complexe și dinamice. Intuitiv, omul știa cu o certitudine vagă ce este lumea, dar nu știa cum funcționează și de ce. Așa că a lăsat deoparte privirea de ansamblu a intuiției în favoarea unui proces amănunțit de analiză aplicată în care lupa rațiunii se apleacă asupra porțiunilor specializate dar organizate ale lumii.

Dacă intuiția metafizică avea ca obiect Spiritul universal ce se manifestă ca o identitate în diversitate, rațiunea se ocupă cu cadrul organizat alacestei manifestări diverse, raționalizat după fel. În mod traditional, acest cadru fertil era numit matca lumii, sau pământul care, pentru a „întrupa” în fel și chip Spiritul universal celest, se „împodobește” cu condiționări (condiții de existență) și le schimbă mereu ca pe niște veșminte. Pământul simbolic reprezenta principiul feminin, cel care dă trup seminței conceptuale a principiului masculin, iar pentru a-i rostuicadrul existenței, are o înclinație tipică spre ordine, problematizare, complicare, împodobire cu detalii sau artificii inutile din punctul de vedere al bărbatului ce pare, în schimb, făcut dintr-o singură bucată.

Analog rațiunii în raport cu intuiția nemijlocită, tehnologia în raport cu știința pare că are același rol feminin de a materializa, particulariza, mijloci, conecta și actualiza achizițiile cunoașterii științifice. Înrudirea tehnologiei cu rațiunea ar putea fi deci mai profundă, de aceea tehnologia poate fi definită în termenii rațiunii. Tehnologia este o mașinărie rațională, o materializare a rațiunii însăși – prin intermediul științei. Aspectul tehnologiei moderne, ca rețea care împânzește spațiul vizibil și invizibil, facilitând drumurile, comunicațiile și interacțiunile de orice fel este doar un aspect mai concret al conexiunilor raționale, sistematice și mijlocite care ne împânzesc mintea. Tehnologia își organizează propriile subansamble și le conduce dintr-un centru de comandă așa cum rațiunea în om îi conduce și domesticește instincte, pulsiuni, emoții, dorințe, ca pe resurse secundare. Iată un prim lanț al derivării tehnologiei, ce se poate exprima ca o serie de rapoarte care se determină unul pe altul: cum este rațiunea față de intuiție este tehnologia față de știință și știința față de rațiune, materializându-se tot mai divers și particular:

 

Polarizarea lumii cunoașterii. Activitate reflexivă și activitate experimentală

Fără a situa tehnologia în relație cu o referință – știința – nu ne-am putea-o explica rațional, dar, mai mult, tehnologia este interdependentă de stiință pentru că a derivat din ea. Din același motiv rațiunea este interdependentă de intuiția metafizică. Capacitatea intuitivă inițială se continuă ca tendință a rațiunii de a integra în ansamblu, pe ramura cunoașterii reflexive pure, cunoștințele dobândite prin experiențe. Păstrând în privirea de ansamblu conștiința totalității lumii, intuiția orientează cercetarea și aduce unitate și coerență în hățișurile conexiunilor raționale, deci reconstituie întregul regăsind ce-ul în cum și de ce.

Așa cum intuiția integrează conexiunile raționale, rațiunea la rândul ei restrânge diversitatea și discontinuitatea datelor experimentate științific în unitatea și continuitatea formulării logico-matematice, pe un plan de generalitate perfectă, tot de ansamblu, depășind experiența într-un plan reflexiv. Știința este dimensiunea experimentală a rațiunii așa cum tehnologia e dimensiunea experimentală a științei, iar premisa dezvoltării lor a fost această polarizare ce a declanșat puterea productivă a omului.

 

Emanciparea tehnologiei, legitimată de tiparul mecanismelor

echilibrării dinamice

Între fiecare dintre termenii raporturilor-verigădin lanțul de mai sus există o relație complementară dinamică, pe care Piaget o reglementează prin logica totalităților. Termenii se conțin unul pe altul, precum am văzut că se întâmplă cu intuiția și rațiunea. Știința deține potențial tehnologia care s-o concretizeze, s-o valorifice. Tehnologia încorporează știința și o actualizează, am putea spune că o rodește, ducându-i astfel germenele conceptual mai departe, făcându-l sensibil, asigurându-i continuitatea.

Reciprocitatea oricărei relații dialectice are ca scop echilibrarea dinamică a totalității pe care termenii o formează și are loc prin alternanța sau răsturnarea ritmică a raporturilor lor de putere. Termenii sunt angrenați în ceea ce Piaget numește un joc al acomodării și asimilării. Acestaeste cel mai bine înțeles în cazul totalității formate dintre individ și mediu: individul se acomodează la situații din mediu, în schimb mediul îl asimilează pe individ ca variabilă, cu alte cuvinte îl integrează.  Din această relație reciprocă – în care primează mediul sau specia, ca întreg mai mare – atât mediul cât și individul ies îmbogățiți.

Să urmarim acest joc al acomodării și asimilării mai întâi în cazul totalității formate de metafizica intuitivă și rațiune, inclusiv dominația lor alternativă. În epoca ei de umbră, rațiunea era asimilată de intuiția metafizică și era ținută în frâu de autoritatea obiectului acesteia – Spiritul universal – neputând să se dezvolte. Dominația ulterioară a rațiunii, în schimb, înseamnă dominația cunoașterii particulare în defavoarea celei integrative în universal.  Intuiția se internalizează și se acomodează cuminte iar rațiunea o asimilează și își face de cap: se avântă diversificator în planul concret cu toată forța creatoare a imaginației feminine ce reinventează lumea; îi uită ordinea plictisitoare care-i constrânge libertatea, iese din stagnarea principiilor universale pentru a înveșmânta lumea în haine noi, pentru a o păstra mereu proaspătă și ordonată. Epoca de glorie a rațiunii corespunde unei epoci progresiste aparent haotice. Prin fragmentarea pe care o produce rațiunea, autoritatea unică a întregului lumii se pluralizează, asimilând perspectivele contrare diverse. Are loc diversificarea experiențelor, disciplinelor științifice, ia amploare cunoașterea, se întinde conștiința, apare tehnologia.

Dominația tehnologiei coincide cu sfârșitul unei epoci științifice care i-a fost premisă: conceptută de știință și cu mijloacelele create într-o angrenare reciprocă, tehnologia fertilă se întinde în ansamblul câmpului existenței umane, răspândind centrifug fructele variate ale germenilor științei, multiplicându-i până la degenerare. În perioada dominației tehnologiei, activitatea științifică suferă o stagnare, o restrângere, ca și cum toate forțele sau energia care se conservă a totalității lor s-ar orienta cu precădere către concretizarea tehnologică în defavoarea conceperii științifice.

În jocul lor alternativ, după „epuizarea” avântului tehnologiei și asimilarea ei de către știință, ar urma la rând ridicarea științei pe o treaptă superioară. Cum s-ar putea întâmpla asta? Poate că, din experimentele tehnologice mai mult sau mai puțin reușite, știința, tributară în primul rând activității reflexive, ar aduna, ordona și integra discontinuitățile tehnologiei haotice în structuri de ansamblu (rețele) mai apropiate unui scop rațional. Căci rațiunea ar trebui să guverneze implicit tehnologia, din umbră, prin intermediul științei.

 

Tehnologia ca mijloc orientat către un scop implicit

Am asimilat evolutia tehnologiei unui tipar universal ce o face legitimă în general, justificându-i inclusiv emanciparea. Rămâne să mai vedem pe ce se poate întemeia sensul în care se îndreaptă, plasând-o în cadrul dialectic în care cei mai mulți filosofi au plasat-o: al scopului și mijloacelor. În aspectul său cel mai simplu, tehnologia ține de domeniul mijloacelor: este un instrument indispensabil al vieții noastre de zi cu zi, un mod de a ne exercita acțiunea asupra mediului și asupra celorlalți, de a ne manifesta intențiile, puterea creatoare, de a ne atinge scopuri mai apropiate legate de comunicare, confort sau distracție, de a învinge spațiul și, de ce nu, timpul (prin viteza pe care o pot atinge mașinile, telecomunicațiile, procesările de orice fel), de a ne depăși limitele corpului și minții.

Inițial, tehnologia era un mijloc acomodat scopului binelui general al omului. Ea servea științei naturale timpurii, ce căuta să descopere slava lui Dumnezeu în ordinea Naturii. Dominând, ea iese de pe poziția secundă a mijlocului și uzurpă poziția scopului. Îl asimilează, își creează propriile obiective, devine scop în sine, devine indispensabilă. Domnia tehnologiei coincide cu domnia mijloacelor într-o epocă progresistă în care valorile ierarhice sunt răsturnate: domnia cantității în defavoarea calității, a minorităților în defavoarea majorității, o fază valabilă și în evolutia civilizațiilor sau societăților, pe care istoricul nostru Djuvara o numește sugestiv revanșa periferiei. Domnia mijloacelor înseamnă multiplicarea și dezvoltarea lor.

Tehnologia este expresia mijlocirii însăși, care leagă subiectul de obiect, receptorul de emițător, teoria de practică, ideea pură de realizarea ei, spiritul de materie. Dezvoltarea modernă a adaptabilității tehnice, a flexibilității și rapidității informațiilor și comunicațiilor este imaginea acestei etape de glorie a mijlocirii în general.

Dominația tehnologiei ar rămâne dominația varietății, a trăirii împrăștiate, fără scop integrativ, fără sens universal, dacă activitatea reflexivă n-ar interveni cu mecanisme echilibratoare.  În virtutea universalității relației care o determină, această etapă este așadar temporar necesară. Trăirea se adună prin gândire, concentrând centripetal învățămintele, reintegrând în ordine, în scop, în principii.

Rămânând în dinamica legitimată a oricărui mijloc orientat către și de către scopul său, tehnologia ne apare ca un vector orientat, care se îndreaptă către ceva, nu neapărat linear, direct, ci pe ocolite. Către ce se îndreaptă? Este clar că mijloacele tehnologice încă din epoca primitivă au depășit scopul inițial al supraviețuirii. Acesta era doar un scop primitiv al produselor care astăzi sunt asimilate tehnologiei, nu scopul ultim ce ține de esența tehnologiei. Dacă esența tehnologiei servește esenței omului, atunci și tehnologia ar trebui să țintească esența omului. Iar ceea ce îl distinge pe om de animale, din punct de vedere al scopurilor acțiunilor sale, este tocmai fixarea unor idealuri îndepărtate ce țin de domeniul posibilului sau virtualului. Omul depășește experiența și realul prin activitatea sa reflexivă orientată, ca și prin imaginația ce îl ancorează într-o realitate ideală. Iar această orientare către o realitate ideală nu doar îl distinge pe om, îi și dă puterea de a evolua, îl împinge să se autodepășească, să își învingă continuu limitele naturale ce țin de corpul său fizic și chiar de facultățile sale raționale. Țintind un stadiu utopic, ireal, aparent absurd, imposibil – supranaturalul –, omul este motivat să se ridice pe el însuși, călcând pe naturalul astfel stăpânit. Deocamdată își depășește dimensiunea naturală în realitatea virtuală, nefăcând decât să își antreneze puterea de a construi realități.

Așadar, în ciuda îngrijorării noastre, progresul tehnologiei evocă orientarea omului către depășirea naturii sale – chiar dacă pe căi ramificate și prin degenerări și regenerări progresive. Darce chemare mai presus de propria natură determină spiritul uman să aspire mai sus, mai departe? De ce nu s-a oprit omul la nevoia de supraviețuire, ca animalul? Heidegger ne răspunde la această întrebare, privind mai intuitiv-metafizic decât raționalul Piaget.

 

Esența tehnologiei, de la Heidegger

Adâncindu-ne în esența heideggeriană a tehnologiei, aflăm că aspectul cel mai înalt al tehnologiei este techneTechne, pe lângă tehnologie, cuprinde și arta și tot ce ar ține de puterea creatoare a spiritului uman, deci nu doar raționalul, ci și esteticul ținând de scopuri mai înalte, supraraționale. În sensul său creator cel mai înalt, cosmic, techne este legat de actul cosmogonic: poiesis, deci esența tehnologiei este privită în relație (indirectă) cu Spiritul creator universal, de dincolo de om. Heidegger duce astfel calitatea definitorie a omului și implicit scopul tehnologiei dincolo de calitatea sa de subiect cunoscător sau de activitatea sa reflexivă. Tehnologia la care ne referim noi azi, cea care încorporează știința orientată instrumental, devine un aspect particular al unui concept mai general, al lui techne, care întrupează orice act creator al Spiritului universal așa cum principiul feminin încarnează principiul masculin ca germen conceptual.

Principiul feminin nu este nici la Heideger în mod unilateral planul fizic, sensibil, pasiv, gol de inteligibilul creator. Physis este în cel mai înalt sens poesis, așadar planul fizic/material cuprinde intrinsec puterea creatoare, generatoare și regeneratoare a Spiritului (sau adevărului) universal însuși. Ea îi descoperă puterile latente, îi creează condițiile și îl incite să se manifeste așa cum principiul feminin provoacă principiul masculin (prin promisiunea fertilității) să se manifeste, aducând germenele din potență în act.

Fiind consistent cu construcția noastră de până acum, putem include Spiritul universal (sau adevărul infinit pe care îl invocă Heidegger) în vârful lanțulul tehnogenetic schițat anterior, înainte de spiritul creator al omuluice îl reprezintă și înainte de intuiția metafizică ce îl presimte peste tot.

 

Legitimitatea emancipării tehnologiei

Mai degrabă am adunat argumente ca să considerăm tehnologia o victimă. De vreme ce are natură rațională și estetică totodată, de vreme ce încorporează standarde și deține soluții pentru orice problemă, nu tehnologia e cea care dezechilibrează natura. Cauza destabilizării mediilor noastre este de fapt iraționalitatea umană, supradimensionarea sau supraexploatarea acestui mijloc – tehnologia – și indirect a resurselor mediului. Forța irațională reprimată intervine în viața omului în virtutea aceleiași tendințe de compensare a raționalității exploatate abuziv prin tehnologie și știință, ridicându-se împotriva însăși raționalității sale, ca o revanșă.

Dacă tehnologia feminină potențează în general abilitățile omului, îi va potența inclusiv iresponsabilitatea, neglijența, lipsa de viziune strategică. Și nu doar le potențează, le și produce efectele. Făcând astfel, tehnologia însăși este obligată să servească altor scopuri – materiale, personale, distructive – decât scopul ei însăși care ține de esența creatoare a umanității. Însă nu i se poate împotrivi omului, căci este doar un mijloc. Dar prin mecanismele de reglare a mijloacelor față de scopul ultim, ceea ce nu se potrivește acestuia s-ar putea exclude în timp, ca și cum nu ar fi recunoscut ca propriu organismului tehnologic total: tehne. Iresponsabilitatea omului va fi fost potențată doar pentru ca el, devenind conștient de efectele acțiunilor sale, să depășească inclusiv această limită.

Tehnologia, ca principiu feminin al științei și ca mijloc, are rol secund. Mijloacele am văzut că se acomodează în timp la scopul cel mai înalt, chiar dacă pe ocolite. Chiar dacă, pendulând în jocul dialectic, tehnologia ajunge să domine, dominația ei va fi doar temporară. Abuzul ei va reprezenta o degenerare firească, doar premisa regenerării esenței sale pe un plan mai înalt, doar un haos de trecere către o nouă ordine. Ce este generat degenerează pentru a fi mereu regenerat. Evoluția se dovedește a fi o geneză continuă. Omul învață prin încercări și erori, ar mai spune Piaget.

 

Scopul ultim al tehnologiei și lanțul tehnogenetic

Purtând-o înapoi în lanțul ei cauzal, i-am constituit tehnologiei propriul lanț al generării. Acest lanț tehnogenetic – o ramificație calificată a lanțului filogenetic uman – am stabilit că este format din: Spiritul universal, spiritul uman abstract, intuiția metafizică, rațiunea, știința, tehnologia.

 

 

Fiecare dintre aceste entități este angrenată într-un raport dialectic cu propriul principiu feminin, adică mijlocul prin care respectiva entitate experimentează, se diversifică, este pusă în valoare și în final se realizează. Așadar, începând cu Spiritul universal, fiecare pereche conceptuală poate fi tratată ca o totalitate scop-mijloace, activitate reflexivă-activități experimentale.

Putem anticipa acum o orientare pe termen lung a tehnologiei către scopul comunce stă în fruntea lanțului tehnogenetic în care e angrenată: scopul ultim al omului ar fi realizarea dimensiunii sale conceptuale universale, inclusiv ca un soi de creator de realități. Armonizarea cu Spiritul universale un fel de supunere, un sfârșit al autonomiei în propria realizare. Asta înseamnă că atât tehnologia cât și știința își vor dărui propria autonomie servind responsabil interesului universal. Însă deocamdată atât tehnologia cât și știința servesc alte interese.

Prin teoriile totului, prin legile universal descoperite și prin tendința formalizării logico-matematice, deja știința răspunde nevoii Spiritului universal de a se regăsi pe sine același, necondiționat și invariabil în ansamblul Universului. Ar părea că o însoțește totuși și tehnologia, de vreme ce nevoile pe care ni le asigură sunt din ce în ce mai abstracte: de la supraviețuire, la digitalizare și nanotehnologie, de la legăturile care construiesc adăposturi, la rețelele ce permit evadarea în realități virtuale; de la confort fizic la cel sufletesc, de la confortul imaginației până la cel al intelectului.

Tehnologia potențând știința și purtată înainte de rațiune, dedeschiderea omului către cosmos, informația universală sau supranatural, a rezolvat pe rând și în forme tot mai rafinate, problema hranei, adăpostului, căldurii, comunicării la distanță, deplasării în spațiu și timp (anticipăm), accesului la informație, la o realitate virtuală. A împins mai departe limitele organice ale omului – deci nu numai că i-a asigurat mai multe grade de libertate, dar i-a a eliberat și energie pentru a o cheltui pentru nevoi mai proprii lui, i-a lăsat timp să studieze materialul oferit de  experiențele tot mai diverse, și să evadezeliber în altă realitate. Centrul de greutate se deplasează de la experimental la activitatea reflexivă, potențând dimensiunea de ființă cugetătoare a omului. Iar dacă procesul dialectic vizează punerea de acord prin interamprentare cosmotică a naturalului și supranaturalului (căci universul tehnologic  a depășit de mult calificativul de artificial), deci dacă are loc o apropiere până la confundare a activității reflexive de activitatea experimentală, putem anticipa o tehnologie viitoare ce ar echipa actul reflexiv însuși – nu doar imaginația în virtual – potențându-i omului creativitatea în forma cea mai rafinată cu care ar manipula și da materiei expresie.

Deja produsele tehnologice evoluează în sensul mobilității și flexibilității informaționale, de parcă ar aspira în ultimă instanță la puterea gândului. Căci dacă există o ordine logică reversibilă a generării de la gândire (concept), cuvânt (comunicare) către faptă (concretizare), și există totdată o tendință firească de degenerare a ceea ce este generat, cum observăm, atunci evoluția ca regenerare ar parcurge drumul generării în sens invers: de la faptă la cuvânt, către gând. Ne controlăm și elevăm mai întâi faptele, apoi cuvintele și în final gândurile. Corelativ, tehnologia ar evolua de la rolul de suport al faptelor, la cel de suport al cuvintelor / imaginației, și în sfârșit ca suport al gândurilor / conceptelor / ideilor creatoare ale noastre, ce tind să se cosmicizeze și să ne consolideze conștiința. Căci dacă Spiritul universal vrea să experimenteze prin noi și se întoarce la sine…, el nu se întoarce la fel, ci conștient de sine, iar pentru aceasta are nevoie ca de pământ fertil de confruntarea cu omul și rațiunea și tehnologia și de toate mediile în care aceasta ar putea rodi.

, , , , ,
Articolul precedent
Paradoxul daimon-ului socratic / Ciprian Voloc
Articolul următor
„Spiritualitatea” mecanicizată. Omul ca mecanism determinist și „sensul” derulării vieții umane / Ovidiu Nedu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu