Restaurarea valorilor în momentele critice ale existenței / Liviu Cocei

Spre finele secolului al XIX-lea, prinde contur o disciplină filosofică orientată către studiul sistematic al valorilor, mai ales prin contribuțiile neokantienilor Școlii de la Baden, sub denumirea generică de axiologie, deși au existat gânditori care au propus și alți termeni: axionomie (J.M. Baldwin), timologie (J.G. Kreibing). Dincolo de delimitările conceptuale și încadrările teoretice, axiologia are multiple implicații de ordin practic, dat fiind faptul că orice om – prin însăși natura sa socială, indiferent de cultura din care provine sau de gradul său de participare la așa-zisa cultură înaltă – trăiește sub cupola unor valori care îi influențează gusturile, comportamentul și stilul de viață în ansamblu. De aceea este pe deplin justificată includerea acestei discipline în sfera de cuprindere a filosofiei aplicate. Pentru Tudor Vianu, de exemplu, axiologia este o filosofie practică sui generis, iar „orice filosofie practică este în esența ei religioasă”[1]. Din acest punct de vedere, am putea spune la fel de bine că orice religie este de fapt o filosofie practică. Sensul religios invocat de filosoful român rezultă din caracterul unificator al axiologiei, perspectiva sa vizând coabitarea tuturor valorilor, nicidecum minimalizarea sau disprețuirea unora în favoarea altora. De asemenea, „esența religioasă” a filosofiei practice a valorilor – ce propune un sistem unitar și coerent al acestora – sugerează că întregul său demers are o finalitate concretă: descoperirea unui sens al vieții și, eventual, edificarea câtorva concluzii împăciuitoare. În timp ce filosofii greci (în special cei din perioada elenistică) se considerau „medici ai sufletului”, filosofii contemporani preocupați de problemele axiologice ale vieții cotidiene pot fi înțeleși și ca „medici ai culturii”[2].

În perioadele de cumpănă ale existenței umane, întrebarea fundamentală a filosofiei (mai precis, a axiologiei) ar putea lua forma răsturnată (nu într-un sens ironic) a celei lansate de H.R. Patapievici în Omul recent: ce se câștigă atunci când ceva se pierde? Cu alte cuvinte, care sunt acele valori pe care le redescoperim după ce le-am ignorat îndelung pe altele (sau cum se face că inclusiv pe acestea din urmă, abia acum, prin disiparea lor, le aprehendăm)[3]. Libertatea este una dintre valorile care își recapătă semnificația autentică în contextul crizei pandemice actuale și a instaurării stării de urgență. Reevaluând libertatea cum se cuvine, ne dăm seama că am neglijat, că nu am cuprins realmente (prin însuși stilul de viață grăbit cu care ne obișnuisem) tocmai valorile cardinale: munca (valoarea economică); sănătatea (valoarea vitală); drepturile (valoarea juridică); puterea celor aleși în diverse funcții (valoarea politică); plimbarea, vizionarea unei piese de teatru, vizitarea muzeelor sau savurarea berii pe terasa unui restaurant de pe faleza Dunării (valorile estetice); bucuria întâlnirii cu celălalt (valoarea morală); în sfârșit, sacrul (valoarea religioasă), pe care mulți îl trăiesc astăzi numai în termeni apocaliptici. Obișnuim să nu ne bucurăm la nivelul ridicat la care se află valorile decât atunci când, din diverse motive, ne sunt retrase. Observăm, astfel, că ele oscilează periodic între a fi omogene, a se opune unele altora și a se constitui în relații disonante de subordonare. Față de criza mondială începută în 2008, când valoarea economică submina ierarhia curentă a valorilor, în cazul celei de acum valoarea vitală (sănătatea) este cea care pune sub semnul întrebării sfera tuturor valorilor. Recurgând la simplificări axiologice păguboase, unii par a îmbrățișa doar o singură valoare[4]. Tot așa cum se întâmplă și în povestea tragică a regelui Midas, care, fiindu-i îndeplinită dorința de a transforma în aur tot ce atinge, ajunge să sufere cumplit de foame, de sete, dar mai ales să se înfioare de prefacerea fiicei sale în aur masiv după ce o sărutase părintește. El constată astfel, cu amărăciune și groază, că a fost „orbit” de valoarea aurului și că a nesocotit importanța celorlalte. Restaurarea valorilor nu se petrece deci pe cale amiabilă, luptele dintre acestea neputând fi depășite decât prin confruntarea directă cu acele limite umane care ne înspăimântă.

Avertizările de genul „nu intrați în panică, pentru că nu aveți de ce” sunt ușor ambigue, lăsând impresia că am putea avea totuși motive să intrăm în panică în anumite situații. Însă panica în sine, chiar prin definiție, e o frică de regulă nejustificată. Din punct de vedere etimologic ar veni de la vechiul zeu grec Pan (o posibilă analogie și cu „țapul ispășitor” ebraic, ce va deveni imaginea diavolului în creștinism), despre care se zice că îi speria pe cei rămași în solitudine, îndeosebi în mijlocul naturii sălbatice. De fapt, despre ce poate fi vorba în teama ancestrală de singurătate? Nu cumva ne temem de posibilitatea colapsului civilizației așa cum o știm, de apariția unei barbarii în care vom fi rămas singuri în fața oricăror primejdii? Pentru că imaginarul nostru colectiv este tulburat acum și de slaba predictibilitate a următoarelor săptămâni, luni sau chiar ani de zile. Pe de altă parte, în această perioadă de preschimbări alerte și imprevizibile, dincolo de tulburările obsesiv-compulsive și de fobiile în creștere[5], unii dintre noi descoperă și angoasa aceea existențială pe care Sartre o asemăna cu senzația de greață. Spre deosebire de teama indusă de posibilitatea infectării cu noul coronavirus – care ne-a constrâns să ne izolăm și să fim de acord, cel puțin în parte, cu afirmația „infernul sunt ceilalți” a filosofului francez – angoasa este o frică lipsită de obiect sau, după cum s-a mai spus, o teamă de nimic. Cel care simte angoasa nu își poate explica întotdeauna de ce se află într-o stare atât de ciudată de neliniște. Pentru Heidegger, de exemplu, angoasa nu e același lucru cu anxietatea. Chiar dacă în angoasă e vorba de teama de moarte, ar fi impropriu să considerăm că moartea ar fi obiectul ei. Nu moartea (cauzată de anumite circumstanțe) o alimentează, ci gândul morții în sine (ce nu poate concepe absența totală). Angoasa este resimțită în vecinătatea neantului, dar vestea cea bună e că nu reprezintă un motiv de descumpănire, ci tocmai un bun prilej de cumpănire a valorilor esențiale. Heideggerian spus, abia în orizontul unei astfel de situații-limită omul poate trăi în chip autentic; în sens sartrian, tocmai datorită angoasei resimțite în fața neantului ne descoperim libertatea totală de a regândi valorile.

Pe fondul crizei tot mai acute prin care trecem, retragerea spăsită în locuințe ne îmbie să ne aducem aminte de perioadele mai fragede ale vieții. Fie că vor să fugă de unele anxietăți, fie că se refugiază în divertisment din calea angoasei (Pascal), unele persoane simt nevoia revederii propriei vieți, într-un mod straniu, asemănător muribunzilor care își retrăiesc întreaga existență cu o viteză uluitoare cu numai câteva momente înainte de a se stinge. Asta îmi dă impresia acea „provocare” recentă de pe rețeaua socială Facebook[6]. Personal, nu am dat curs acestei invitații, însă nu pentru că m-aș teme de moarte mai puțin decât alții, ci pentru că nu pot fi de acord cu mine însumi (cel surprins în vechile fotografii) atunci când revăd imagini cu cel care eram la un moment dat. Prefer să îmi amintesc în mod nemijlocit cum era viața personală în copilărie sau în adolescență. De ce? Pentru că fotografia îmi oferă detalii nemilos de revelatoare, indicii mult prea realiste de a revedea cum eram de fapt, în timp ce imaginea mentală (obținută doar prin ochii minții) tinde să rețină esența trăirii (evident subiectivă), nicidecum forma exterioară a acesteia. Nu resping, deci, forța consolatoare a amintirii (care e singura modalitate de a ne apropia afectiv de trecut) în aceste vremuri dificile sau importanța comunicării cu prietenii, doar că aș vrea să mă raportez la astfel de valori într-un mod ceva mai discret, după cum se spune că proceda Epicur, filosoful antic care-și îndemna discipolii să „trăiască ascuns”[7]. La momentul acesta, cred că e o binefacere să stai numai în casă, alături de familie și de cei mai apropiați prieteni (fie și numai în mediul virtual) și să-ți vezi de „grădina” ta privată. Într-un anumit sens social, acum putem fi solidari numai dacă reușim să rămânem solitari.

Vă „provoc” acum să descoperiți câteva dintre sensurile termenului „acasă” corelate cu actul melancolic al aducerii aminte: „Există un «acasă» geografic; el trimite spre locul nașterii, spre casa părintească, spre ținutul natal. Un alt «acasă» indică ordinea temporală; privit retrospectiv, este timpul copilăriei, al inocenței începuturilor, al primelor prietenii. […] «Nostalgia paradisului» pierdut și reconstituirea lui în amintire compensează întrucîtva deficitul afectiv. Prima se consumă ca întoarcere sau reîntoarcere la origini, pe cînd amintirea ne leagă sentimental de oamenii, locurile și lucrurile absente”[8]. Rememorând unele aspecte mai timpurii ale existenței mele, aș vrea să mă concentrez asupra sensurilor care reflectă „ordinea temporală”, respectiv spirituală. Rețin faptul că în copilărie eram cumva mai aproape de arta de a trăi decât sunt în prezent, ca persoană responsabilă și angoasată. Cea mai mare temere pentru mine (și pentru toți amicii de joacă) nu era cea indusă de amenințarea cu nuiaua sau de restricția de a mă uita la televizor. Pedeapsa „maximă” era aceea de „a fi izolat în casă” în timp ce ceilalți zburdau veseli „pe-afară”. Atunci când părinții nu ne opreau în case, adesea „uitam” să și mâncăm (ori să ne potolim setea). „Afară” simboliza adăpostul nostru filosofic, adică acel loc în care simțeam că suntem noi înșine. Exterioritatea locuinței era de fapt un „acasă” în care ne angajam în tot felul de activități ludice și lipsite de prejudecăți. Acel „acasă” era oarecum aspațial și atemporal, o lume într-adevăr minunată în care uneori „hrana” noastră de toate zilele părea a fi bucuria simplă de a trăi fără griji. Nu sugerez prin aceste remarci că eram niște filosofi candizi; deși obișnuim să spunem că și copiii filosofează ori că numai la vârste foarte fragede adresăm întrebări existențiale naive, sau că însuși faptul de a filosofa reprezintă doar „o modalitate de a răspunde unor întrebări pe care le pun copiii” (Lucian Blaga). În adevăr, în copilărie nici măcar nu aveam nevoie să filosofăm, pentru că „știam” deja cum trebuie să trăim frumos fără a fi dezvoltat un concept al „vieții bune”.

Acum, la vârsta dezvrăjirii încheiate, maturitatea plină de îngrijorare nu prea mai știe ce e „acasă”, dar măcar poate fi calmată prin practicarea unor exerciții de îngrijire a sinelui, sub aspect mental și corporal deopotrivă, așa cum propune și eruditul Robert Burton în monumentala sa carte Anatomia melancoliei. O prejudecată comună este aceea că filosofii sunt un fel de profeți ai deznădejdii care nu au oferit niciodată răspunsuri sau soluții clare, ci numai întrebări și dubii frustrante. De aceea reamintesc, în treacăt, practicile de cultivare a sinelui ale vechilor stoici și epicurieni, prin care ne putem descoperi limitele și posibilitățile de acțiune, respectiv pacea interioară[9]. Iar dacă legile ni se par prea dure pe parcursul stării de urgență, să luăm aminte la acest gând al anticilor: „Legile sunt instituite pentru cei înțelepți, nu ca ei să nu comită nedreptăți, ci ca să nu fie supuși unor nedreptăți (Stobaios, Florilegium, XLIII, 139; Us., 530). Și pentru că ne aflăm în „condiția întemnițării”, același Robert Burton ne-ar sugera probabil să luăm în considerare faptul că restricțiile severe care s-au impus scad rata criminalității; apoi, ne-ar îndemna să ne gândim și la acei oameni valoroși care în singurătatea închisorii au putut reflecta și chiar da naștere unor opere alese[10]. Boethius, Thomas Morus, Giordano Bruno sau, mai aproape de noi, intelectualii din închisorile comuniste sunt exemplele la care ar trebui să medităm pentru a ieși din starea curentă de nemulțumire sau îngrijorare. Iar ca să nu sfârșim (sub aspect axiologic) ca măgarul lui Buridan, murind de foame prin nehotărâre, este oportun să avem în vedere și opțiunile filosofice recomandate. Să privim această perioadă delicată ca pe o șansă de a deveni mai buni (nu doar din punct de vedere moral), ca pe o simulare prin intermediul căreia ar trebui să ne obișnuim să consumăm din ce în ce mai puțin, nu să ne facem provizii din ce în ce mai mari. Aceasta-i provocarea!

[1] Tudor Vianu, Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observația conștiinței, în Filosofia culturii și teoria valorilor, Editura Nemira, București, 1998, p. 117.
[2] Numesc numai câteva studii revelatoare din cuprinsul volumului colectiv editat de Nicolae Râmbu și Simona Mitroiu, intitulat Filosoful – medic al culturii, apărut în 2011 la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași: „«Sophrosýne» și sănătatea morală” de Carmen Cozma; „Simptomatologie în cultură – de la angoasă la etică” de Cristina Gelan; „Sindromul tehnologic al culturii” de Bogdan Popoveniuc; „Maladia culturală ca eroare dialectică – Hegel și «vechile» maladii post-moderne” de Mădălin Onu; „Contribuția filosofilor și a psihologilor la construcția unei culturi organizaționale sănătoase” de Daniela Livia Doltu; „Medicina spiritului. «Tratamentul» Noica” de Marius Sidoriuc; „Design-ul ca restaurator moral al culturii de masă” de Geanina Sofroni-Vatamanu.
[3] Savantul britanic Robert Burton, personalitate marcantă a barocului, relatează un episod trist prin care arată de ce suntem cuprinși de o mâhnire profundă chiar atunci când ni se interzice să facem ceea ce oricum am amânat dintotdeauna. Ideea însăși a interdicției ne poate scoate din minți: „dar când suntem lipsiți de libertatea noastră, gândul chinuitor că nu putem merge în acel loc ne frământă sufletul rătăcitor. Unul dintre cetățenii noștri, spunea Cardanus, ajunsese la vârsta de șaizeci de ani și nu fusese niciodată dincolo de zidurile orașului Milano, așa încât își dorea mult să călătorească. Auzind despre acest lucru, cel care guverna orașul i-a ordonat să nu plece. Acum, când îi era interzis ceea ce întreaga sa viață neglijase să facă, își dorea acest lucru din toată inima și, pentru că nu i se îngăduia, a murit de supărare.” (Anatomia melancoliei, Editura Herald, București, 2016, pp. 245-246)
[4] Deviza „vrem spitale, nu catedrale” susținută acerb de detractorii valorii religioase, reflectă interesul exclusiv pentru valoarea vitală (sănătatea). De cealaltă parte, disprețuitorii valorii științifice (adevărul) nu iau în serios recomandările medicilor, punându-și toată încrederea în valoarea transcendentă a sacrului (cazul enoriașilor ortodocși care, în plină pandemie, se îngrămădeau la slujbă să se împărtășească din aceeași linguriță). De asemenea, goana după anumite bunuri materiale s-a dovedit a fi o reacție axiologic greșită, întrucât a condus la creșterea prețurilor, golirea rafturilor pentru perioade lungi de timp etc.
[5] În perioada imediat următoare, ar fi interesant de observat câte persoane ar putea primi diagnosticul de obsesiv-compulsiv după ce s-a insistat atât de mult pe banalul spălat pe mâini, respectiv câți oameni vor fi experimentat teama de spații închise.
[6] Folosesc ghilimele întrucât împărtășirea unor poze mai vechi nu este chiar o provocare, ci o formă de consolare colectivă. E vorba de un îndemn de a ne amuza împreună fără ură, de a ne lăsa plăcut impresionați de aprecierile sau de comentariile duioase ale prietenilor și cunoștințelor.
[7] Amintirea clipelor plăcute este un exercițiu specific epicureismului, iar compania prietenilor reprezintă valoarea centrală a acestei doctrine antice:„Aminteşte-ţi, dragă Menestratos, că, deşi eşti o fiinţă muritoare şi ai la dispoziţie o viaţă limitată, te-ai înălţat cu sufletul până la eternitate, ai văzut infinitatea lucrurilor şi «ceea ce va fi şi ceea ce a fost»” […] „Dintre (bunurile) pe care înțelepciunea le pregătește în vederea fericirii întregii vieți, de departe cel mai important este dobândirea prieteniei.” (Epicur, „Gnomologium Vaticanum”, în Epicur şi epicureismul antic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” & Humanitas, Iaşi-Bucureşti, 2016, p. 291)
[8] Petru Bejan, Estetica în cotidian. Itinerariu frivol, Editura Fundației Academice Axis, Iași, 2014, p. 170.
[9] Dintre cele stoice importantă e practica ce presupune înțelegerea distincției între ceea ce depinde de noi și ceea ce nu stă în puterea noastră. Utilă e și contemplarea lumii din înaltul cerului (privirea de sus). Pentru a face față mai bine stresului actual, un stoic ne-ar îndemna să alungăm așteptările optimiste și să ne imaginăm cele mai rele scenarii sau cum ar fi să trăim cu aceste restricții pentru totdeauna. În mod ironic, negativul capătă aici un sens pozitiv, la fel ca în cazul rezultatului așteptat de la testul de coronavirus. Iar de la epicurieni, pe lângă exercițiul amintirilor plăcute și menținerea legăturii cu prietenii (pe care ni le însușim deja într-un mod specific), putem prelua criteriile după care clasificau dorințele: naturale și necesare, naturale și nenecesare, respectiv nici naturale nici necesare; acestea nefiind altceva decât premisele întocmirii unei ierarhii originale a valorilor sau, în sens psihologic, cărămizile piramidei lui Maslow.
[10] Robert Burton, op. cit., pp. 246-247.

, , , , , , ,
Articolul precedent
Nebuloasa revendicărilor cognitive umane și frontiera dinamică a cunoașterii. Statutul epistemic al astrologiei și implicațiile sale cosmologic-antropologice / Ovidiu Nedu
Articolul următor
Metafora şi gândirea ştiinţifică înnoitoare / Acsinte Dobre

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu