„Spiritualitatea” mecanicizată. Omul ca mecanism determinist și „sensul” derulării vieții umane / Ovidiu Nedu

  1. ORGOLIOASA DAR PROBLEMATICA ANTROPOLOGIE A LIBERULUI ARBITRU

 

I.1. Antropologia liberului arbitru și elevarea omului mai presus de natural

I.2. Amploarea subminării regularității cauzale. Cine ar deține liber arbitru?

I.3. Scientizarea progresivă a comportamentului socio-uman și marginalizarea continuă a liberului arbitru

I.4. Minimalizarea importanței liberului arbitru prin „exilarea” sa în zonele periferice ale deciziei umane

 

  1. ANTROPOLOGIA DETERMINISTĂ ȘI „EVANGHELIA” ORDINII CAUZALE

 

II.1. Mecanismul uman. „Mecanicizarea” rațiunii

II.2. Deliberarea și voința ca mecanisme-verigi ale lanțului cauzal și imposibilitatea „resemnării” pasive

II.3. „Mecanicizarea” spiritualității

II.4. Atenuarea „gravității” vieții sub umbrela pan-spiritualismului

II.5. Propovăduirea vieții ca „porție” de sacru alocată omului

 

Cel puțin în mentalitatea occidentală, ideea de libertate a voinței, de liber arbitru, a jucat un rol destul de important în construcțiile antropologice, fiind adeseori închipuită drept trăsătura definitorie a ființei umane; totodată, liberul arbitru a întruchipat instanța de a cărei exercitare adecvată ținea menirea fundamentală a omului. În gândirea orientală, nu se pune problema centralității liberului arbitru în sistemele morale sau religioase, acest concept nici măcar nefiind de găsit, cel puțin nu în majoritatea curentelor religioase indiene.

 

            I.ORGOLIOASA DAR PROBLEMATICA ANTROPOLOGIE

A LIBERULUI ARBITRU

 

I.1.Antropologia liberului arbitru și elevarea omului mai presus de natural

Ideea principală implicată de conceptul de „liber arbitru” este aceea că omul ar reprezenta o „enclavă” de libertate, care s-ar sustrage de la determinismul cauzal ce pare absolut suveran în celelalte sisteme ale naturii. Înzestrarea omului cu liber arbitru implică așadar o individualizare „ontologică” a acestuia în spectrul larg al naturalului. Omul ar reprezenta poate singura formă de existență la nivelul căreia determinismul cauzal este abolit. Într-un anumit sens, sfera umanului ar reprezenta o sferă a creației libere, spontane.

Din această zonă ar „izvorî”, în mod absolut liber, ceva ce nu exista anterior în Univers, chiar dacă este vorba doar de decizii, convertite totuși ulterior și la un nivel mai „grosier”, sub formă de acțiuni și modificări fizice ale stării de fapt.

O astfel de antropologie ridică omul mai presus de întreaga natură tocmai deoarece, măcar într-o anumită măsură, ființa umană ar „creea” și nu ar reprezenta un simplu segment din ordinea implacabil reglementată cauzal a naturalului. În sistemele de gândire teiste, această perspectivă poate fi extrapolată și, pe baza ei, se poate afirma exisența unei similarități semnificative între om și presupusul creator al naturii, „Dumnezeu”.

 

I.2.Amploarea subminării regularității cauzale. Cine ar deține liber arbitru?

O primă remarcă ce tinde să ia chiar forma unei obiecții adresată acestui tip de antropologie ar fi aceea că, dacă liberul arbitru reprezintă un atribut al aparatului psihic, atunci ar fi destul de rezonabil să conchidem și animalelor liber arbitru. Într-un context evoluționist, în care nu se admite existența unei delimitări ontologice între om și animal, o asemenea „gratificare” extinsă devine chiar necesară.

O răspândire de atâta amploare a liberului arbitru subminează periculos de mult regularitatea cauzală. Nu doar omul ar reprezenta o „întrerupere” a determinismului cauzal, ci orice animal, orice insectă … Ne putem pune serios problema care este structura „psihică” minimală care începe să permită astfel de „bule” de libertate, și, la o adică, am putea-o găsi în cele mai rudimentare mecanisme de adaptare care, la urma urmei, nu sunt altceva decât strămoșii îndepărtați ai mult mai complexului mecanism cerebral. Oricum, determinismul cauzal ar suferi o serioasă subminare, universul devenind un sistem cu nenumărate „întreruperi”.

 

I.3. Scientizarea progresivă a comportamentului socio-uman și marginalizarea continuă a liberului arbitru

Principalele „atentate” la adresa liberului arbitru vin din direcția analizei comportamentului uman, care, cu tot mai multă precizie și pe o zonă tot mai largă, are tendința de a elabora sistematizări științifice a tot mai multe aspecte ale vieții omenești. Civilizația umană pare angajată într-un demers care conduce către o perspectivă din ce în ce mai „științifică” asupra constituirii și funcționării omului, chiar și la nivel psihologic. O astfel de perspectivă tinde să explice într-o măsură din ce în ce mai ridicată comportamentul uman pe baza unor factori ce există independent de deciziile conștiente ale individului și care ar exercita o determinație aproape constrângătoare asupra acestuia. Până prin epoca modernă exista „speranța” că psihicul uman ar reprezenta o sferă a libertății, a spontaneității puțin sau deloc restricționate. Perspectiva științific-deterministă se impusese în abordarea corporal-biologică a ființei umane însă se considera că viața psihică s-ar sustrage constrângerilor deterministe. După cum remarca E. Durkheim, către finalul sec. XIX, „Dacă principiul determinismului este astăzi solid ancorat în fizică şi în ştiinţele naturale, în ştiinţele sociale abia de un secol a început să fie introdus, iar autoritatea sa este contestată încă. Numai un număr redus de oameni au înţeles suficient de bine ideea că societăţile sunt supuse unor legi necesare şi că ele constituie un regn natural. … În ceea ce priveşte socialul, avem încă o mentalitate de oameni primitivi.” (Durkheim, Emile, Formele elementare ale vieţii religioase, Polirom, Iaşi, 1995, pp.36-37.)

Secolul XIX aduce cu sine constituirea a două noi științe: psihologia și sociologia, ambele revendicând surprinderea regularităților, legiferărilor ce ar caracteriza comportamentul uman. Într-un anumit sens, scientizarea comportamentului uman – fie la nivel individual fie la nivel social – reprezintă un atentat la adresa liberului arbitru. Atâta timp cât deciziile și reacțiile umane urmează legi, sunt circumscrise unor determinații, ele nu mai pot fi considerate libere.

Evident, s-ar putea invoca faptul că legiferările psihologiei și sociologiei afectează doar anumite aspecte ale comportamentului uman, lăsând libere sferele „importante”, cum ar fi cea a deciziei morale sau a opțiunii religioase. Măcar sub aspectele sale „existențiale”, omul ar fi rămas liber și pe deplin responsabil.

Lucrurile stau însă tocmai invers; parcă pentru a face în ciuda pretinsei „libertăți de alegere religioasă” a omului, părintele sociologiei, E. Durkheim, a avut ca principal punct de pornire în elaborarea disciplinei sociologiei tocmai comportamentul religios uman. Și poate că una dintre cele mai evidente mostre de determinism psiho-social rămâne, chiar și în ziua de astăzi, gradul ridicat de concordanță dintre mediul familial-cultural în care se naște un om și convingerile religioase pe care le va susține de-a lungul vieții. Constatarea, cât se poate de evidentă, subminează în mod semnificativ caracterul liber al alegerilor religioase. Chiar dacă ar exista și o „insulă” a liberului arbitru la nivel uman, se pare că nu suntem îndreptățiți să plasăm opțiunile religioase în această zonă insulară a libertății; suprapunerea destul de precisă dintre geografia culturală și cea religioasă ne constrânge să plasăm comportamentul religios în acea zonă psihologică supusă determinismului.

Atacul la adresa caracterului liber al alegerilor „elevate” ale omului a fost continuat cu încă și mai mult succes de psihanaliză care, elucidând mecanismele opțiunilor din domenii precum afectivitatea sau chiar moralitatea, le-a răpit pe acestea din zona bunei-dispoziții umane, transferându-le în sfera mecanismelor constituite oarecum automat, sub determinația unor factori care nu au fost sub controlul individului. Mult elogiata dragoste a fost explicitată ca nefiind decât reacția adultului la anumite obișnuințe formate în copilărie, evident, nu ca urmare a alegerii individului, ci a contextului familial în care acesta s-a format. Cu mai mult sau mai puțin succes, psihanaliza a încercat explicitări și în cazul anumitor valori morale – individuale sau sociale – smulgându-le pe acestea din sfera liberei alegeri etice și înfățișându-le ca simple reacții de adaptare la anumite circumstanțe.

 

I.4. Minimalizarea importanței liberului arbitru prin „exilarea” sa în zonele periferice ale deciziei umane

În aceste condiții, liberul arbitru este supus unei continue contracții, care pare să conducă spre totala sa suprimare. Chiar dacă mai este mult până la această totală înfrângere a sa, care s-ar produce atunci când perspectiva științific-deterministă se va impune asupra tuturor sferelor vieții umane, cert este că științe ca psihanaliza și sociologia religiilor au cam „alungat” liberul arbitru din sferele în care acesta dobândea o importanță semnificativă și anume cele ale deciziei moral-valorice sau religioase. Exclus din aceste sfere, liberul arbitru a fost serios minimalizat sub aspectul importanței sale.

Așa se face că, chiar dacă omul ar avea o anumită libertate, aceasta nu s-ar exercita în alegerea direcțiilor fundamentale de viață, în domenii cum ar fi religia sau valorile, în privința acestora, opțiunea părând mai degrabă să rezulte în mod determinist, din constrângerile mediului social sau familial. Chiar dacă ar mai fi cu putință ca liberul arbitru să joace un anumit rol și în sfere precum religia sau morala, ar fi vorba doar de un rol marginal, de alegere a „detaliilor” care vor da forma concretă unor opțiuni fundamentale asumate sub constrângeri deterministe.

Odată cu triumful perspectivei deterministe asupra modului în care este explicitată asumarea direcțiilor și opțiunilor majore ale vieții umane, liberul arbitru nu mai poate pretinde un statut „definitoriu” în raport cu natura umană, ci, cel mult, poate revendica un rol marginal, de creator al „detaliilor” concrete în care se înveșmântează direcțiile fundamentale. Sub aspectele sale majore, ființa umană ar reprezenta un mecanism constrâns la o funcționare determinată cauzal; micile „insule” de libertate doar s-ar infiripa de-a lungul acestor direcții de funcționare impuse în mod determinist.

O astfel de abordare nu neagă propriu-zis existența liberului arbitru însă îl deprivează de rolul esențial, definitoriu, pe care acesta l-ar deține în constituirea condiției umane. Omul ar fi, în bună măsură, un mecanism, opțiunile libere având un rol mai degrabă „de decor” în constituirea personalității și a comportamentului său.

Dintr-un element esențial, definitoriu, al naturii umane, din funcția a cărei exercitare „corectă” dădea menirea vieții umane, liberul arbitru devine mai degrabă o „scăpare” jenantă a mecanismului cauzal. Într-un anumit sens, această perspectivă consfințește triumful cauzalității întrucât subsumează sferei cauzale direcțiile și opțiunile majore ale vieții umane. Pe de altă parte însă, este vorba de un triumf „știrbit” de intruziunea unor mici și întrucâtva insignifiante „enclave” de libertate. Acest demers de „salvare” minimalistă a liberului arbitru „reușește” tocmai inversul a ceea ce își propunea și anume compromite atât noblețea umană cât și perfecțiunea naturii. Universul devine un sistem bizar care prinde în ordinea și reglementarea sa cauzală aproape tot – inclusiv direcțiile majore ale vieții umană – însă nu absolut tot. Prinde suficient pentru a-i compromite omului noblețea elevării mai presus de natură dar insuficient pentru a întruchipa o ordine perfectă instituită cauzal.

 

II.ANTROPOLOGIA DETERMINISTĂ ȘI „EVANGHELIA” ORDINII CAUZALE

II.1. Mecanismul uman. „Mecanicizarea” rațiunii

Minimalizarea, până la suprimare, a liberului arbitru pune bazele unei scheme antropologice destul de diferite de cea tradițională și, implicit, sugerează propovăduirea unei alte atitudini existențialist-religioase decât cea prevalentă până acum. Se accentuează perspectiva mecanicistă asupra omului, considerat drept un mecanism integrat într-un sistem mai larg de mecanisme (sistemul social, natural ș.a.m.d.).

Cu un liber arbitru minimalizat sau suprimat de-a binelea, rațiunea nu mai reprezintă atât o instanță autonomă, capabilă de decizii libere, „instrumentul” prin care s-ar exercita libertatea umană, ci ar fi ea însăși un mecanism integrat în sistemul uman. Conștiința nu ar mai constitui zona de „libertate” a omului, care ar avea sarcina și responsabilitatea de a emite decizii și impulsuri „corecte”, ci doar un fenomen, în totalitate determinat cauzal, ca orice altceva ce se produce la nivel uman. În perspectivă deterministă, rațiunea și conștiința încetează să mai reprezinte instanțe speciale, definitorii pentru natura umană, care ar individualiza-o pe aceasta în registrul cosmic. La fel ca orice organ și ca orice proces biologic, rațiunea și conștiența ar reprezenta funcții naturale, supuse determinismului cauzal. Toate procesele conștiente, toate actele de deliberare și de voliție ar reprezenta simple fenomene determinate cauzal.

„Problemele existențiale”, dilemele în care este prinsă rațiunea, nu ar mai reprezenta atât puncte fundamentale de cotitură, unde rațiunea, conștiința, în deplină libertate, ar decide direcția fundamentală de evoluție a vieții umane, ci ar întruchipa simple operațiuni, proceduri funcționale ale mecanismului rațional. O dilemă morală nu ar reprezenta rațiunea care, în mod liber, caută o direcție fundamentală, ci, mai degrabă, un „calcul algoritmic”, prin care mecanismul rațiunii, fiind în totalitate determinat cauzal, procesează anumite date și caută o direcție optimă. Dilema morală ar fi de natură „algoritmică” și nu ar fi esențial diferită de „dilema” sistemului imunitar care, într-o situație de agresiune bacteriană, „caută” o modalitate optimă de răspuns. Așa cum nu se poate invoca o eventuală „libertate” de alegere a sistemului imunitar care emite un anumit tip de anticorpi, tot astfel nu poate fi susținut caracterul „liber” al luării unei anumite decizii morale de către mecanismul rațiunii.

 

II.2. Deliberarea și voința ca mecanisme-verigi ale lanțului cauzal și imposibilitatea „resemnării” pasive

Motto: Omul este liber să facă ce vrea dar nu are libertatea de a dori orice (parafrază după Schopenhauer).

Una dintre cele mai populare obiecții ce i se aduce perspectivei deterministe asupra omului este aceea că ar conduce la adoptarea unei atitudini existențiale pasive, a unei „resemnări” duse până la suspendarea totală a oricărei activități voluntare. I se impută abordării deterministe faptul că neutralizează complet voința întrucât omul nu ar mai putea acționa decât ca urmare a unor compulsiuni și, în niciun caz, în mod „volitiv”.

Acest tip de obiecție funcționează doar atâta timp cât se consimte la o anumită reprezentare „enclavică”, asupra activității conștiente, incluzând deliberarea și voliția, conform căreia acestea ar reprezenta nu etape ale lanțului cauzal, ci s-ar sustrage acestui lanț, reprezentând „insule” de libertate în șuvoiul cauzal. Dintr-o astfel de perspectivă, într-adevăr, deliberarea și voința ar deveni inutile, în condițiile în care întregul comportament uman ar fi reglementat determinist.

Voința și rațiunea – ambele „insule” de libertate neintegrate în lanțul cauzal dar atașate întrucâtva mecanismului uman – ar asista neputincioase la derularea reglementată cauzal a experiențelor umane, iar singura atitudine rezonabilă pe care ar putea-o adopta în această calitate a lor de martori neputincioși ar fi resemnarea.  Excluse din jocul cauzal – singurul cu adevărat eficient în planul naturii – rațiunea și voința s-ar trezi în ridicola situație a unui spectator neputincios, angrenat totuși în derularea unor evenimente.

Totuși, această implicație existențială este valabilă doar atâta timp cât se aderă la o perspectivă „insulară” asupra rațiunii și voinței, asupra activității deliberativ-volitive, care le exclude pe acestea din cursul cauzal.

În cazul în care deliberarea și voliția sunt considerate drept etape conștientizate ale derulării lanțului cauzal, „sensul” funcționării lor nu mai este deloc problematic, ele întruchipând, în cel mai simplu mod cu putință, etape ale procesului cauzal, mecanisme prin care se derulează acesta. Integrând psihicul în seria cauzală, perspectiva „mecanicizată” nu neagă nici sensul atitudinii active a omului și nici posibilitatea voinței. Tot ceea ce afirmă este că ambele, atât decizia de a acționa într-un anumit mod cât și voliția, sunt determinate cauzal.

Deliberarea rațională și decizia, voliția, au „sens” chiar și în context determinist prin simplul fapt că ele reprezintă verigi, etape intermediare ale unui lanț de fenomene condiționate cauzal.  Ființa umană reprezintă un sistem determinist înglobat în alte sisteme reglementate cauzal iar integrarea sa funcțională în aceste sisteme se produce și prin intermediul mecanismelor mentale, ele însele având o natură deterministă.

Mintea umană nu este atât o „substanță” inertă care, atunci când ar constata că nu are niciun aport liber la luarea deciziilor, ar putea pur și simplu să își suspende activitatea, ci un mecanism dinamic, o structură mediană într-un lanț cauzal. Într-un anumit sens, ea este similară altor sisteme și mecanisme umane, în funcționarea lor deopotrivă automată, diferența dintre minte și mecanisme precum glanda tiroidă, pancreasul sau ficatul, fiind doar că minții îi este asociată experiența conștientizării, parțiale, a propriei activități. Rațiunea, voliția reprezintă funcții naturale, „rotițe” angrenate în mecanismul uman, care au, printre altele, și caracteristica conștientizării propriei activități. Însă, în mod fundamental, ele sunt mecanisme dinamice, „rotițe” care sunt puse în mișcare de condiționări cauzale și nu „insule” de libertate care ar putea genera în mod spontan „impulsuri” volitive.

Ca mecanism computațional, algoritmic, rațiunea nu doar că nu este îndreptățită să se oprească „resemnată” din luarea deciziilor atunci când realizează că propriul său mecanism de funcționare este unul cauzal dar nu este nici măcar capabilă de o asemenea reacție.

Dilemele existențiale și problemele ce țin de luarea unei decizii nu reprezintă atât un impas al unei conștiințe libere ce nu reușește să își asume o opțiune ci, mai degrabă, un caz de „dificultate/impediment” algoritmic, de „dificultate” computațională. Nevoia de deliberare suplimentară, de a analiza mai în detaliu situația, de a-i surprinde cu mai multă acuratețe întreaga complexitate, sugerează tocmai acest caracter „algoritmic” al dilemei. Rațiunea, aflată în dilemă cu privire la procesarea datelor și luarea unei decizii, nu rămâne „suspendată” în „libertatea” sa, așteptând să irupă spontan într-o anumită direcție, ci se străduie să analizeze cât mai precis datele situației, valorile pe care le urmărește, încearcă o procesare optimă a acestora în vederea unui output cât mai adecvat. Întreaga situație este determinată cauzal, atâta doar că este de un grad ridicat de complexitate, necesită date suplimentare, pe care rațiunea caută să le obțină sondând mai în adâncul problemei, totul în vederea soluționării algoritmice a dilemei. „Impasul” nu este dat atât de libertatea conștiinței care pur și simplu ar ezita în generarea spontană a unei decizii ci este mai degrabă unul funcțional. Mecanismul rațiunii, asemenea unui procesor, are nevoie de un răgaz mai mare și este mai „solicitat” în situațiile mai complexe, cu aspect „dilematic”.

În calitatea lor de mecanisme integrate lanțului cauzal, rațiunea și voliția nu se pot „retrage” într-o stare de „repaos resemnat”. Ele reprezintă rotițe într-un angrenaj cauzal care, chiar și atunci când realizează ce sunt, își continuă exercitarea funcției. Poate că cea mai banală dovadă în acest sens este cazul adepților teoriei determinismului absolut, care își continuă viața psihică, inclusiv sub aspect decizional-volitiv, și după ce îmbrățișează această perspectivă asupra funcționării umane. Frecvent invocata libertate de a face ce vrei coexistă cu o permanentă și tenace urmărire a valorilor vitale sau ale altor valori de importanță încă și mai redusă, de care propovăduitorii liberului arbitru nu se dezic defel.

 

II.3. „Mecanicizarea” spiritualității

În aceste condiții, „spiritualitatea” nu mai poate reprezenta o experiență cu totul și cu totul aparte, care s-ar sustrage de la cursul naturii, fiind rezultatul exercitării „libertății” umane. În perspectiva deterministă, experiența umană nu mai include nimic de un tip „absolut special”, care să poată reprezenta o derogare de la ordinea firească a naturii. Omenescul este întru-totul integrat naturalului și astfel, dacă e să mai putem găsi ceva „sacru” în viața umană, acesta nu poate fi decât un element natural.

Pe de o parte, perspectiva deterministă exclude orice posibilitate de a întemeia o spiritualitate trans sau supra naturală, întrucât face imposibilă orice derogare de la ordinea naturală instituită prin cauzalitate. Pe de altă parte însă, se sugerează existența unei anumite „ordini” cosmice, neîntrerupte, desăvârșite, derulate prin regularitatea cauzală căreia nu i se sustrage nimic. Chiar dacă e greu de spus ceva cât de cât precis cu privire la sensul acestei „ordini” cosmice asigurată de cauzalitate, perspectiva impune totuși reprezentarea unui Univers ordonat în mod implacabil prin condiționări cauzale ineluctabile.

Nimic nu se mai desfășoară la voia întâmplării, ci exclusiv în virtutea unei necesități; nu mai este loc de haos, de „cădere”, de alienare de la ordine într-o eventuală condiție „păcătoasă”. Într-un anumit sens, prin regularitatea sa ineluctabilă care ține totul sub control, procesul cosmic are ceva „sacru”; mai mult decât atât, este vorba despre o sacralitate de cel mai înalt grad, căreia nu i se mai sustrage nimic și care nu poate fi nici accentuată și nici știrbită prin nimic din ceea ce ar putea face omul. Toate acțiunile umane, alături de tot restul naturii, urmează în mod implacabil cursul „sacru”, reglementat cauzal, al Universului. Mesajul este în cel mai înalt grad cu putință „evanghelic”; nu doar că Universul este ordonat și își urmează în mod „triumfător” cursul dar, mai mult decât atât, în naturalețea sa fără breșe, omul este iremediabil „condamnat” să participe la sacralitatea cosmică.

Perspectiva deterministă transferă punctul de referință al „sacrului”, al „religiosului”, din registrul uman în cel cosmic; lucrurile nici nu ar mai fi putut să stea altfel întrucât, odată ce i se neagă libertatea și statutul special, omul este cu totul integrat naturii și astfel, dacă e să mai aibă parte de „sacralitate”, se bucură de aceasta doar laolaltă cu restul.

Viața umană este „sacră” doar prin participarea sa la Cosmos; nu experiența umană este cea care instituie „sacralitatea/spiritualitatea” printr-o eventuală accedere la un eventual plan „sacru”. Omul doar participă – și încă într-un mod implacabil – la derularea unui proces deopotrivă natural și „sacru”. Nu decizia și opțiunea umană sunt cele ce fac posibile experiențele „sacre” ci, cu sau fără consimțământul omului, și chiar și în cele mai abjecte forme ale sale, viața umană are un sens „sacru”. Viața poate rămâne neînțeleasă, poate fi neplăcută dar – și aici rezidă elementul „evanghelic”, „triumfător”, al perspectivei deterministe – ea niciodată nu reprezintă un accident, o „bătaie de joc” sau o „catastrofă” a destinului. Dincolo de ermetismul și de aciditatea ei, viața este o etapă a unui proces ordonat, implacabil reglementat prin determinismul cauzal.

 

II.4. Atenuarea „gravității” vieții sub umbrela pan-spiritualismului

Motto: „Omul care caută sacrul este asemenea peștelui din mare care caută apă” (parafrază după Rumi).

 

Această perspectivă pan-sacralizantă exclude posibilitatea ca miza vieții să mai fie una de natură religioasă/spirituală. Indiferent de ce ar face, indiferent de cât de „josnic” ar trăi, omul nu își mai poate „rata” destinul spiritual/religios în care este „prins” în mod implacabil. Chiar și sub cele mai „degradante” forme ale sale, viața umană, întotdeauna predeterminată cauzal, face parte dintr-un scenariu „sacru”, puțin înțeles de mintea umană dar precis controlat de mecanismul cauzal. Acest nou statut al omului diminuează considerabil „gravitatea” vieții umane și neagă pe de-a-ntregul un eventual rol „decisiv”, „crucial”, al alegerii umane. Viața umană nu mai poate avea ca miză dobândirea sau pierderea menirii sale „sacre”, din simplul motiv că ea se desfășoară cu necesitate în acest registru al sacralității. „Sancțiunea” sau „recompensa” alegerilor umane constă doar din tumultul sau derularea armonioasa ce urmează acestora, însă fără ca vreuna din ele – inclusiv tumultul – să pericliteze în vreun fel „sacralitatea”. Lejeritatea sau tumultul reprezintă consecințe de o natură strict psihologică, experimentală, nu și soteriologică sau escatologică.

În această constatare a sacralității iminente își găsește temeiul „spiritualitatea deterministă” care substituie „lupta” spirituală cu miză crucială a religiozității tradiționale cu o anumită „relaxare” ce decurge din garanția derulării vieții sub umbrela pan-sacralității. Într-un anumit sens, problemele umane își pierd dimensiunea „tragică”, își pierd forța „anihilatoare”. În Cosmosul implacabil reglementat cauzal, care se derulează conform unei ordini necesare, nu mai este loc de „damnare”, de „pierzare”, ci doar de „neplăcere”.

Întreaga viață, chiar și sub cele mai potrivnice aspecte, se derulează cu garanția menținerii sensului iar de aici își extrage perspectiva deterministă forța „spiritual-existențială”. Umbrela sacralității induce o anumită detașare și relaxare, transformă drama și crucialul în joc, chiar dacă e vorba de un joc solicitant, poate agitat și poate de multe ori chiar „deranjant”.

 

II.5. Propovăduirea vieții ca „porție” de sacru alocată omului

Obiectul propovăduit de spiritualitatea deterministă este, în cel mai simplu mod cu putință, viața. Experiența umană nu reprezintă altceva decât conștientizarea unei etape din derularea procesului cauzal, un decupaj din acest proces „învăluit” în lumina conștientizării. Derularea acestei etape este deopotrivă „necesară” cât și „cu sens”. Drept urmare, singura atitudine rezonabilă este acceptarea vieții; nu este vorba atât despre o resemnare, despre un compromis, cât, mai degrabă, de un act de „încredințare” către sensul puțin înțeles dar garantat de atotacaparatoarea ordine cauzală. Viața este un dat implacabil și, ca atare, nu poate fi decât primită; reprezintă o etapă a unui proces ordonat, „sacru”, și, drept urmare, este mai degrabă un „dar” decât o povară. Trebuie trăită, consumată și chiar savurată …. totul fără a ști precis ce este ea.

În aceste condiții, tumultul, dilemele vieții umane nu mai pot fi altceva decât probleme ce țin de simpla „funcționare” a omului. Omul nu mai are în față menirea de a „găsi” sensul sacru întrucât oricum viața sa se derulează în acest curs „sacru” al naturii; problema vieții umane este mai degrabă de natură funcțională și anume de a găsi modul optim de derulare a sacrului, la nivelul său. Dilema umană nu mai ține de găsirea sensului ci, mai degrabă, de cum să participe în mod optim la acest sens care oricum îi este inerent. Întrebările „existențiale” trebuie puse mai degrabă în termeni de „cum?” decât de „oare?”.

Problemele „spirituale” se suprapun astfel cu problemele concrete ale vieții; direcția sacră este înglobată în viața însăși. Sensul nu se mai „ascunde” dincolo de uman ci impregnează tot ceea ce este omenesc, natural. Ființa umană este integrată în cursul sacru ca un sub-sistem dinamic al Cosmosului și menirea sa ultimă, „sacră”, rezidă în funcționarea sa umană. Ca sistem dinamic al lanțului cauzal, omul nu se poate sustrage în resemnare pasivă și nici în evadare din natural ci trebuie să funcționeze cât mai armonios în toate aspectele umanității sale – începând cu cele ce țin de propria sa individualitate, continuând cu cele ce țin de relaționarea cu ființele din imediata apropiere și până la legăturile sale cu întregul sistem cosmic. În optimizarea și armonizarea funcționării cosmic-umane rezidă miza vieții.

, , ,
Articolul precedent
Lanțul tehnogenetic / Elena Petreșteanu

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu