Știința și credința în perioada unui presant și (uneori) neresponsabil secol al XXI-lea / Acsinte Dobre

Etapa contemporană a tehnoștiinței marchează cu putere contrastul cu proiectul logoteoretic exprimat prin știința antică (mai ales din Grecia). Ea este în opoziție și cu viziunea modernă a științei, impregnată oarecum de dualismul filosofic cartezian; se continua, astfel, a asimila cunoașterea științifică cu un demers fundamental și aproape exclusiv teoretic, independent de acțiunile socio-umane, de înnoirile practic-tehnice. În noul context al timpului nostru, între trăsăturile definitorii ale tehnoștiinței vom sublinia absența unei ierarhii stabile între cercetări, descoperiri și invenții, fie ele predominant teoretice, fie ele, cu precădere, tehnice; interacțiunea permanentă, condiționarea lor reciprocă permit avansarea solidară a lor. De exemplu, în medicina actuala, de vârf, se întâlnesc, stimulându-se reciproc, multiple laturi ale științelor biologice, chimice (medicamente noi, inclusiv cele naturiste), informatice (analize și imagistică prin computer) sau fizice (tratamente cu laser, noi proteze, noi materiale). Apoi, cercetarea și dezvoltarea tehnoștiințifică este, prin excelență, dinamică și productivă, prin amplificarea capacităților de a modifica și a crea obiectele sale. De exemplu, biologia și genetica, prin mutații provocate, ce duc la apariția de noi plante și animale așa-zis transgenice ; sau cibernetica și științele cognitive, cu variatele aplicații efective în inteligența artificială și în instituirea de simulări și de lumi virtuale.

Din caracterul esențialmente activ și productiv al tehnoștiinței, atât în cercetări și experimente, cât și în difuzarea descoperirilor și invențiilor se vor degaja, inevitabil, aspecte variate, consecințe economice, dar și probleme etice, sociale și politice. În acest din urmă context se va impune marea problemă a responsabilității, cu atât mai dificilă, cu cât rapida înaintare a tehnoștiinței este de neoprit și quasiimprevizibilă. Amploarea responsabilității se lărgește de la societățile- națiuni, la scara internațională, chiar la genul uman cu condițiile sale din prezent și din viitor, vizând asigurarea mediului de supraviețuire și a unei vieți umane demne.

Cercetarea și dezvoltarea tehnoștiințifică se situează în permanentă interacțiune cu mediul simbolic (social-instituțional, cultural, religios), care variază necesarmente de la o regiune istorcă la alta. Această interacțiune de neocolit a avântului tehnoștiințific cu viața simbolică a comunităților conduce adesea la neliniști, la frământări, întrebări și probleme etice și religioase. De exemplu, în secolul al XVII-lea, Pascal – mare savant și, totodată, mare spirit însetat de Absolutul Divinității – afirma că tăcerea veșnică a acestor spații infinite (cu care opera, de pe atunci, mecanica cerească) îl înspăimântă. Este un caz emblematic al raporturilor complexe, dificile, dintre reprezentările științei și mediul cultural-simbolic căruia aparținea și viziunea religioasă a lui Pascal. Uneori raporturile bisericii cu oamenii de știință pot lua forme extreme, până la eliminare fizică, ca în cazul lui G. Bruno, care a fost ars pe rug de către  Inchiziție, pentru așa-zisă erezie. Fondatorul mecanicii clasice (descoperitorul care a unit macrocosmosul cu microcosmosul prin legea ce-i poartă numele, a gravitației universal), Newton credea în Divinitate în mod ferm. El și-a consacrat ultimii ani ai vieții sale studiilor în planul exegezei biblice. Argumentul după care Dumnezeu ar fi un mare Ceasornicar, argument promovat în    secolul al XVIII-lea, de Voltaire a dobândit, cu trecerea timpului, o mai mare forță și pertinență, întrucât științele au edificat noi și noi legături explicative între mecanica cerească, cea a particulelor așa-zis elementare și viziunea religioasă asupra universului. Einstein nu era adeptul ateismului, ci admitea un fel de religiozitate imanentă a naturii.

Este celebră obiecția sa, adresată lui Niels Bohr, alt corifeu al noii mecanici cantice: „Dumnezeu nu joacă zaruri”; așadar, Divinitatea nu ar face jocuri și acțiuni la hazard. Creatorului Teoriei relativității i s-ar fi părut de neconceput ca legile universului să fie guvernate de hazard. Iar pentru Carl F. von Weizsecker, fizica nu înlătură secretele naturii, ea le trimite pe acestea înapoi, la secrete de substrat mai adânc.

Ocupându-se cu problema largă a raporturilor complexe dintre tehnoștiința în expansiune și cultura religioasă, Arnold Benz, astrofizician contemporan, marchează unele căi și cerințe pentru abordări neconflictuale și explicații prin convergențe. În cosmologia actuală, viziunea asupra universului s-a resetat de la un așa-zis univers quasistatic și repetitiv, la un univers dinamic, deschis, cu un viitor impredictibil. Viața pe pământ a apărut la aproximativ zece miliarde de ani, după așa-numita mare explozie inițială (Big bang), iar conștiința umană, mult mai târziu, acum câteva sute de mii de ani. Apoi evoluțiile au continuat rapid, cu dezvoltări sociale, tehnoștiințifice și culturale, în cadrul societăților umane. Ele au loc și în perioada prezentă și astfel, noi structuri și entități continuă a se forma, într-un proces amplu, nonlinear și deci nepredictibil, bazat pe faptul că multitudinea de subprocese se influențează unul pe altul, în mod simultan. Cosmologii au aproximat că acele părți mai cunoscute ale universului, alcătuind materia (quarci, electroni, protoni, nuclee, atomi, alte particule subatomice; apoi stele, planete, galaxii ș.a.) cuprind doar 4% din cosmos. Restul, de aproximativ 96% ar rămâne quasinecunoscut; se fac ipoteze că aproximativ 23% ar fi materia neagră, sesizabilă doar prin gravitația sa, iar ce rămâne, de aprox. 73% ar fi energie neagră (despre aceasta din urmă, nu dispunem de altă afectare decât de acțiunea sa asupra universului în ansamblu, pe care îl face să fie în expansiune, cu o viteză în continuă creștere. S-a spus, îndreptățit, că universul, lumea și istoria sa sunt prezente în fiecare dintre atomii corpului fiecărui om, încât mărimea și vârsta universului ni s-ar potrivi uimitor de bine nouă, oamenilor. Umanitatea s-ar afla pe sine ca parte a marelui proces cosmic, iar astrofizicienii cosmologi nu sunt doar observatori obiectivi, ci sunt parte a procesului cercetat. Ceea ce ridică probleme pentru ei și știința lor, analoge cu cele ale istoricilor vizând viața socială, la care aceștia din urmă participă.

Admițând un univers rapid evolutiv (și nu fixat în eternitate, precum lumea supralunară, la Aristotel), cu un viitor impredictibil, apar așa-numitele întrebări ultime pentru om, întrebări ontologice și mai ales eshatologice, ce depășesc știința. De exemplu: cum se va dezvolta umanitatea în viitor, odată cu universul? Va avea ea un sfârșit? În cazul unui sfârșit implacabil, ce rol ne mai revine în acest proces umano-cosmic? Nu putem să ocolim total acest tip de întrebări, cum propun unii cercetători cu reminiscențe neopozitiviste, declarându-le fără sens și irelevante pentru înaintarea științei. Am cultiva o ruptură a științelor față de religie și filosofie ; acestea din urmă sunt centrate tocmai pe astfel de întrebări ultime, inseparabile de căutările de sine ale oamenilor, de aflarea sensului vieții lor, inclusiv al științei însăși. Știința – stricto sensu – nu include trăirile religioase (precum revelația lui Pascal, din 23 noiembrie 1654), care sunt strict personale, neinteligibile direct pentru oamenii din jur. Și alte experiențe ale indivizilor, precum emoția în fața frumosului artistic, durerea sau iubirea nu sunt inteligibile și nici precis transmisibile altor indivizi umani. Este nevoie de participarea și implicarea nemijlocită a oamenilor.

Cu toate aceste deosebiri între știință și credința religioasă, în lumea extrem de complexă de azi se tinde spre a se depăși tipurile de raportare precum conflictul sau ignorarea reciprocă. Mai adecvate și productive se dovedesc dialogul între egali și – pentru viitor – un anumit tip de asimilare reciprocă, cum susține același Arnold  Benz. Sub aspectul posibilităților de asimilare între teologie și știință, putem vorbi de diferite grade de asimilare de-a lungul istoriei. Știința veche, babiloniană a fost oarecum asimilată în teologia iudaică, vechi-testamentară; viziunea filosofico-științifică elenistă a fost asimilată de Sfântul Pavel în teologia creștină. De asemenea, teologia scolastică a asimilat, mai ales, pe Aristotel și Ptolemeu. În prezent, cosmologia formării stelelor se poate asimila teologic cu o creație ce nu exclude legile de bază ale fizicii. Asimilarea rezultatelor mereu incomplete ale științei de azi în plan teologic înseamnă a accepta adevărul lor ca relativ, dar, totodată, a nu ignora latura lor misterioasă, mereu prezentă.

Concepte și rezultate științifice pot fi oarecum asimilate și extise în viziuni mai largi, teologice, cum au reușit unii umaniști  renascentiști sau, mai aproape de noi, teologul Pierre Teihard de Chardin. Amintim, în același sens, parabola mult anterioară, întâlnită la Sf. Pavel, despre sămânța putrezită în pământ și devenită plantă ce crește; aceasta permite ca, plecând de la experiența directă, să ne ridicăm la viziunea teologică a învierii din moarte, prin credință. Mari rezultate științifice și proiecții ale lor în teologie sunt de multr ori prezente în îndelungata experiență a umanității; ele ne pot orienta către o suprarealitate ce transcende știința, având totuși un teren comun în condiția umană. Asemenea interferențe fecunde se înfăptuiesc prin colaborarea dintre savanți și teologi, având cunoștințe profunde și expertiză largă în ambele domenii: al științei și al credinței. O cultură a viitorului va putea înainta peste multe din blocajele și obstacolele generate de amplificarea complexității vieții și cunoașterii umane, apelând la viziuni și opțiuni valorice ( etice inclusiv ) nerigide, prin cooperări și asimilări între domenii și discipline, chiar și când par îndepărtate. Se evită astfel prăpastia ce s-ar putea crea prin ignorarea reciprocă în raportul dintre tehnoștiința expansivă și tradiția religioasă, uneori prea întoarsă spre trecut. Într-o dezbatere din iunie 2016 despre statutul, rolul și interacțiunile filosofiei (inclusiv cu teologia), în contemporaneitate, doi gânditori francezi (M. Gauchet, R. Brague) accentuau asupra necesității simbiozei între raționalitatea științifico-filosofică și viziunea religioasă perenă și de adâncime. Această întâlnire între religie și gândirea științifico-filosofică ar trebui necesarmente să aibă loc pe terenul raționalității și nu doar pe acela al dorințelor, emoțiilor și instinctelor, spre a evita o mare sinucidere colectivă. Așadar, secolul al XXI-lea, oricât ar fi de religios, va fi și rațional, cu standarde etice, sau nu va fi deloc, pentru umanitate.

, , , ,
Articolul precedent
„Spiritualitatea” mecanicizată. Omul ca mecanism determinist și „sensul” derulării vieții umane / Ovidiu Nedu

Te-ar mai putea interesa și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu