FilosofiX / Iulian Grigoriu

Dacă ai o idee fixă, nu înseamnă că ești filosof. Chiar dacă ai ideea fixă de a fi filosof. Nici invers, nu e musai ca orice filosof să aibă o idee fixă.

Un Filosofix desemnează pe cineva cu o fixație de ordin filosofic, mai mult sau mai puțin originală, cu care se identifică.

Ceea ce vreau să spun e că sferele „a fi filosof” și „ a avea o idee fixă” se intersectează neexhaustiv când se află în același plan, ori se exclud după o linie întortocheată ori împlântată profund și neașteptat în cazuri particulare.

Cu acestea, aș zice că un Filosofix este un Filosof urmărit de o idee fixă – o particularitate, ciudățenie,  nebunie, o erezie, o slăbiciune, o virtute sau un viciu, ceva ce îi dă un aspect unic, inconfundabil.

Un Filosofix e acela subminat de abilitatea, excesul, convingerea lui; oricât ar lupta, nu reușește să se dezbare de ideea lui fixă, uneori molipsitoare, convingătoare chiar pe termen lung, ceea ce în lipsa de unanimitate a vremii sale și a secolelor, îi conferă statutul ambiguu de profet combinat cu acela de vinovat principal pentru lipsa de sens a lumii.

Nu ne dăm seama imediat că un filosof este filosofix. Acesta, alături de adepții lui, plătește scump pentru gândirea sa unică (nu neapărat și originală), de aceea, de un Filosofix pur sânge nu a auzit nimeni.  Adică atunci când trebuie să își expliciteze ideea sa fixă devine tributar manierei și vremurilor sale.

 

Dar de ce „idei fixe” și nu „idei”, pur și simplu?

Fiindcă nu se poate zice: „uite, mi-a venit o idee fixă!”. O idee fixă te are în stăpânire și gata. E a ta, cum poate fi și a altora. Își vede de treabă și lucrează oarecum independent de posesorul ei. Ține de un dat, un destin.

 

Acum, o idee fixă poate să se declanșeze independent de valoarea sau valorificarea ei filosofică sau de altă natură.

Majoritatea ideilor fixe fie sunt proaste, fie nu ajung la lumină atunci și așa cum trebuie. Dar ăsta e prețul – jertfirea majorității nediferențiate, chiar bântuită de idei autodistructive –  pentru ca o idee de valoare să iasă la lumină.

Spuneam că „fixitatea” ideii nu are legătură cu valoarea ei, dar toți marii filosofi au fost bântuiți de așa ceva.

Și de multe ori, stupefacția în fața unei idei mărețe se asociază cu repulsia față de mediocritatea ideior fixe ale majorității, și de aceea, din nefericire, o respingem.

 

La un fiosof, o idee fixă, o obsesie devine filosofică.

Mania poate însemna asta: o febrilitate a gândirii, o idee fixă, un mesaj incontinent. Cine e posedat de daimonul filosofiei în cel mai înalt grad, poate fi un Filosofix: unul care discută numai în termenii lui, pe care nu-l scoți dintr-ale lui.

 

Cam în direcția asta bat rândurile de față. Nu pot separa ideea fixă de filosoful în care s-a întrupat, nu o pot separa de el, e o moștenire, în cel mai fericit caz o învățătură predată de la o generație la alta, de la o școală la alta. Mania e numai a unui filosof, altul e posedat de altă idee fixă. Cine sunt așadar acești Filosoficși, cum se încrucișează și ce scântei scot ideile lor fixe?

 

Mai sus, când am pronunțat „daimonul filosofiei”, v-ați gândit imediat la Socrate.

Socrate e Filosoful, dar și Filosofixul par excellence.

Daimonul lui Socrate este o idee fixă. Tot ceea ce ține de  credință, de viziune, de necunoscut, e o ciudățenie, o anomalie, o idee fixă. O idee fixă are un nucleu dur, neschimbabil, independent de confirmări sau infirmări. Ea poate fi însoțită de un halou relativ, adaptabil, discutabil.

În filosofie nu poți să recunoști o idee fixă după relevanța ei filosofică, ci mai mult după puterea ei de convingere care oscilează în timp, în sensul că ideea fixă își pierde din adepți, rămâne la autor. Nu te poți delimita de un filosof convingător decât într-o manieră brutală – „Filosoful X are o idee fixă, e un Filosofix” – adică această idee nu mai este a nimănui, a devenit istorie.

Zenon e un tip special de filosofix, unul formidabil, care are îndrăzneala să sfideze evidențele transformând banalitatea mișcării în spațiu, a deplasării, în paradox: nu putem parcurge distanța de la A la B, decât trecând prin mijlocul ei, prin mijlocul mijlocului ei și tot așa la infinit; săgeata nu zboară din arc, fiincă ocupă tot timpul spațiul în care se află; Ahile nu întrece broasca țestoasă indiferent ce avans i-ar da fiindcă atunci când face un pas și broasca face pasul ei. Aristotel încearcă să explice dar nu reușește, și nimeni nu o face până la analiza matematică din secolele XVIII-XIX. Eu unul cred că problema e încă discutabilă și că nu a fost încă extras totul din paradoxul lui Zenon. Formidabil filosofix!

 

Desigur, poți să fii Filosofix și să nu fi auzit nimeni de tine.

În mulțimea ideilor fixe și a filosoficșilor putem include ideile care nu mai reverberează și dispar, rămân ca niște ciudățenii, indiferent de tăria sau magia lor speculativă (se pot încadra aici cam toate ideile filosofice ale filosofilor români dintotdeauna, filosofi cu idei mai mult sau mai puțin fixe, dar fără filosofie).

O idee fixă poate să devină molipsitoare ceea ce nu împiedică cu nimic, atunci când îi e dat să rămână efemeră, efemeritatea ei. Ea poate că este în sine magistrală, epocală, sublimă, ori, ce păcat, futilă, stupidă, nocivă, nimănui, nu-i va folosi sau dăuna decât posesorului ei. Asta în cel mai fericit caz, iată materialismul aplicat în societate și devenit ideologie extremistă de stânga, supraomul lui Nietzsche confiscat de nefilosofi, afacerea cu filosofia limbajului ca panaceu sau terapie filosofică, deviația în rutină a psihanalizei și toate teoriile sau practicile ce ar dori să păstreze omul pur etc.

Și aici am vrut să ajung, fiindcă nu numai filosofia are idei fixe, nu, ea doar excelează în orice.

Vasăzică nu există numai filosoficși, ci și scientificși. Domeniu în care asemenea situații sunt mult mai la vedere. De exemplu, părerile despre fizică ale lui Aristotel, dar și Galilei și Giordano Bruno – primul infirmat fără nicio șansă, al doilea pus să retracteze, ultimul ars pe rug de către Teologoficși (termen, în majoritate pleonastic).

Nici Newton, nici Einstein nu sunt scutiți de idei fixe, chiar dacă joacă cu cărțile pe față și confirmările practice nu lipsesc. Templul rațiunii are mereu cămări goale pe care experiența încearcă să le umple. O sumedenie de idei fixe se perindă în fizici și matematici: atomismul, în genere, monismul, dualismul și, mai nou, modele exhaustive ale universului de la mic la mare care aproape și-au epuizat șansele de a fi verificate experimental, și în matematici, aș zice, încleștarea corp la corp cu infinitul. Bunăoară, în procesul de fundamentare a matematicii, se dau lupte între „fundamentaliștii”de factură matematică și filosofică. Exponenții unei asemenea idei fixe fabuloase sunt: Frege, Peano, Russell, Whitehead, Zermelo, Fraenkel, von Neumann, Gödel, Quine etc. Hilbert a avut ambiția să rezolve toate paradoxurile apărute pe parcursul fundamentării matematicii clasice pe tărâmul matematicii, să alunge intrușii din paradisurile sintactice ale lui Cantor, de acolo unde totul e coerent, consistent și adevărat. Nu e aceasta o idee fixă? Ba bine că nu! Ba rău că da!

Numai că un alt logician filosofix se strecoară ca un element impur în universul matematic al lui Hilbert și îl detonează. E vorba de Gödel (urmat de Gentzen). Un sistem consistent de propoziții adevărate este fie incomplet fie contradictoriu, Gödel construiețte prin aritmetizare propoziții adevărate dar nedemonstrabile, ele sau negațiile lor în sistemul Russell – Whitehead, Principia mathematica. Nu e aceasta o altă idee fixă? Desigur. Wittgenstein o demontează spunând că nu putem vorbi despre adevăr decât în propriul sistem. Iar Gödel este distrus complet de o idee fixă și cu totul stranie – oare fără nicio legătură cu concretețea adevărului negativ la care ajunge pe cale logică? – va muri de foame de teamă să nu fie otrăvit. Marele logician în rolul de „artist al foamei”, jucat la propriu.

Schimbările radicale de paradigmă în cunoașterea științifică nu împietează cu nimic asupra inocenței durabile a ideilor fixe. Putem spune că ideile fixe, bune sau proaste, efemere sau cu pretenția eternității  consacră istoria, îi generează substanța, și cele filosofice și cele științifice, estetice, teologice, însă până acum realitatea a arătat că nici o astfel de idee nu e unică, totală, eternă, ci în schimbare. Ideea este că un filosofix nu are o problemă internă ci el este filosofix prin raportare la fluxul ideilor din afara lui și aflate în continuă mișcare. Vreți să vorbim despre ceva anume? Poate despre ideea de Dumnezeu? De acord, dacă încercăm să o facem filosofic.

Ideea e că avem idei fixe; unele perene și productive, altele nu…  și că ideile fixe jalonează gândirea filosofică din capul locului: problema principiului, a stabilirii  primordialității (nu e stupid să tragi încă la sorți între materie și spirit?), binoamele esență-existență, substanță-proces, adevăr-falsitate, calitate-cantitate, realitate-posibilitate, necesitate-întâmplare, rațiune-experiență, real-ideal, devenire-entitate, muritor-nemuritor, imanent-transcendent, eu-noneu, substanță-transformare – adevărate idei temelie, slujite de filosoficși. Fiindcă nu toate asemenea cadre sunt fixe, dar pot deveni astfel în capul unor filosoficși fără idei proprii, adevărați preoți ai repetiției și fixării în idee, atâta timp cât nu îi umplu golurile și devin altceva, niște devoți ai ideii fixe. Asemenea idola tribus încep să fie dărâmați în filosofia occidentală de pe la mijlocul secolului trecut, cu Russell, Whitehead, Wittgenstein, și pleiadele de filosofi și interpreți antifilosoficși. De fapt, Wittgenstein este un filosofix redutabil pentru că e și filosof și anti-filosof totodată, adică totul la el este în criză și își așteaptă lămuritorul (și mai bine, Dezvățătorul, cum l-a numit Noica pe Nae Ionescu). Maniera de a se exprima (fixist) în Tractatus va fi diferită în cercetările ulterioare, și în ciuda continuității spiritului său filosofic se va crea aparența că există „doi Wittgenstein”.

Se poate observa că societățile unde gândirea și comunicarea e liberă, evoluează, adică, în mod paradoxal, apar noi idei fixe, răsturnări de situație, mutații în tradiția vechilor idei, noi sensuri la care în mod normal nici nu îndrăznim să ne gândim, au un sistem propriu de irigare și de epurare a ideilor fixe. Acolo, cu cât mai mulți filosoficși, cu atât mai bine.

Posibilitatea de a folosi o idee fixă în favoarea sau defavoarea ei e un privilegiu pe care trebuie să ni-l permitem.

Avem nevoie de răspunsuri de la și despre Om, Natură, Dumnezeu. De noi idei fixe și noi filosoficși.

Ideile durabile nu sunt întotdeauna cele mai bune și nu cele mai potrivite idei se impun. Un filosofix care ne-ar spune acum „iată cum stau lucrurile în chestiunea  insolubilă X” ar trebui dat imediat jos de pe soclu și studiat în rând cu ceilalți iluștri predecesori ca pe o curiozitate: „Ne putem lipsi de ideile dvs, nu mai e nevoie să adăugați nimic, știm că veți înlocui o idee fixă cu alta”.

Pînă acum filosoficșii au schimbat lumea, dar fără să-i dea de capăt. Nu e de mirare că filosofixul e un damnat al ideilor sale. Socrate e asasinat politic, Platon devine sclav la propriu din cauza ideilor sale despre o societate perfectă pe care dorea să o implementeze aiurea.

Aristotel nu mi se pare un tip de filosofix, cum nici Platon la tinerețe și nici Plotin ascetul, atât de dezinteresat de trupul său și de lume, chiar și de filosofie, pregnant în ttot ce face prin detașare. La fel Plethon, dacă tot veni vorba, ultimul filosof păgân al Bizanțului, cu scrierile arse de creștinii ce vor fi cuceriți de musulmani.

Alți filosoficși? Descartes cu viziunea din tinerețe după care se convertește la îndoiala față de datele senzoriale ce-i va livra dualismul raționalist; Spinoza, excomunicat pentru convingerie sale din comunitatea sa co-sangvină va readuce în prim-plan ideea fixă de libertate umană și socială în care să se poată face alegeri fericite bazate pe rațiune; a, să nu-l uit pe Lullus, Raymundus, părinte al logicii moderne, care prin combinări kabalistice ajunge la postularea tuturor adevărurilor posibile; de ce să nu trecem tot aici tabăra empiriștilor ce nu reușesc să scape de prejudecta simțurilor perfecționându-și măsurătorile și datele până în ziua de azi,  independent de Kant cel cu pretenția de a fi împăcat cele două tabere într-o sinteză demnă de unificarea câmpurilor din fizică.

Ce să mai vorbim de Leibniz, cu ideea lui că trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile” – frumoasa lui demonstrație e un tip de argument ontologic, căci ce poate crea altceva o ființă perfectă.

Ca să amintesc încă două tipuri stranii și exponențiale de filosoficși în domeniile lor: Kierkegaard și Hegel. Primul, autodamnat în virtutea absurdului, invocând de la divinitate ceea ce singur își refuză, celălalt, de alt tip speculativ, obedient în asemenea măsură propriului sistem utopic, încât se zărește pe sine în ceea ce descoperă mișcându-se independent, în Spiritul însuși.

Neutri și imperturbabili în maniera lor, Fichte, Schelling și Schopenhauer nu mi se par a fi filosoficși. Dar ce ar fi aceștia fără maestrul lor, și mai imperturbabilul Kant?

 

Poetoficșii sunt cei mai de deplâns fiindcă nu valorifică rangul libertății domeniului lor și se cramponează de forme. Fericiți sunt aceia care au extras totul din ele (Shakespeare, Goethe, Dante, Malarme, Eminescu, ca să nu merg mai departe); Daimonul poeziei ucide, macină, distruge pe oricine ia în posesie, indiferent de poezia lui, de aceea viața poetului ne apare atât de superfluă și jerta lui pe altarul artei atâta de lipsită de sens. Nicio diferență aici între mulții chemați, și  la fel de sublimii puțini aleși.

Dar dincolo de toate astea, nimic n-ar fi mai interesant decât viața anonimă și anostă a unui K-fix (de care, însuși Kafka a scris).

Chit că în ziua de azi e din ce în ce mai greu și improbabil să te dedici ideii, trăind, dacă nu în afara legii, cel puțin în afara ta. Pare o teoremă că K-fixul consecvent dacă nu se afirmă în ceva ce se va dovedi a fi negativ, rămâne necunoscut. Și nu e nevoie ca mania lui să îl distrugă ori să-l elimine din joc, viciul de a gândi, obișnuința de a filosofa îl transformă într-un Spirit al vremii, par exemple, nu e nimic în Kant să nu fi fost înainte în Leibniz, nu e nimic în Leibniz să nu fie de găsit în predecesori. Și totuși ce transformare! De parcă totul s-ar întâmpla fără voia filosofilor, fixați ca niște simple nume pe corola de minuni a lumii. De parcă stilul ar supraviețui, nu omul.

Îi prefer pe K-ficși mulțumiților, obedienților, întreprinzătorilor, interpreților, fie și de cea mai înaltă rigoare.

Articolul anterior
Ecouri filosofico-etice ale dezvoltării ştiinţifico-tehnice accelerate / Acsinte Dobre
Articolul următor
Un personaj filosofic de viitor: Idiotul / Valeriu Gherghel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog introdu o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed

Meniu