„Infernul este celălalt.” (J.P.Sartre)

Originalitatea scriiturii lui Radu Aldulescu[1] este incontestabilă. Scriitorul pare a surclasa de la distanţă canoanele romaneşti. De unde vine aerul de noutate pe care-l propune istoria lui Mite Cafanu? Există înainte de toate o hibridizare a lumilor. Avem în faţă nu numai lumea foştilor securişti, (acolo tatăl nu se sfieşte să se încurce cu servitoarea: „Într-o zi îi găsi în bucătărie pe ea şi pe tata vorbind în şoaptă parcă, şi vedea că stau cu coatele sprijinite pe masă şi chipurile lor erau foarte apropiate şi păreau că se înţeleg de minune.” – p. 40), dar la fel de relevantă e şi imaginea mamei – fostă profesoară – prinsă de către fiu în toiul „avansurilor” cu meditatorul de engleză: „[…] uşa era încuiată pe dinăuntru cu siguranţa yalei. Trecu aproape o oră până veni mama şi-i deschise. A vrut să se ducă la bucătărie să mănânce, dar mama îl trase în casă să i-l prezinte pe meditatorul de engleză.” (p. 41).

Pitoreşti sunt toate toposurile care se amalgamează, sub titlul de frescă, de la lumea foştilor securişti amintind de „Groapa lui Ouatu” a lui Eugen Barbu. E o lume violentă şi precară, străbătută dintr-o parte în alta de masturbanzi (cum e Nene-Minele), vagabonzi cinici şi bătăuşi (Sever, Colivarii) ori prostituate (Vatala) de la periferia Bucureşiului, din Dudeşti şi Ferentari.

Se amalgamează lumi de diferite tipuri – pe diferite acorduri de cronică de famile declasată din comunism: avându-l în centru, fără pretenţia asumării permanente a rolului de personaj principal pe Mite (Dimitrie) Cafanu, care străbate opera fie singur, căutându-şi identitatea sau loc prin lumea mizerabilă în care este condamnat să supravieţuiască, fie alături de prietenul său Bajnorică ori de Norica. Oameni ce-şi consumă existenţa în fabricile Republica, Douăştreiul, Granitul, Ferebeul, Policolorul, Medicamentele, Maşini Uneltele dar şi în medii „sus-puse”- cum ar fi cea a tatălui lui Mite – nomenclaturist comunist (redactor-şef la un mare cotidian sub Gheorghiu-Dej, apoi subsubministru la Cultură) cu maşina cu şofer la scară şi femeie de serviciu.

Intenţia voit demistificatoare pare a fi o teză ce sprijină amestecul de sublim şi grotesc al scriiturii lui Radu Aldulescu. Există în roman mai multe niveluri în care se poate obseva acest melanj, ce atinge nu de puţine ori abjecţia. Cititorul are în faţă o lume care amestecă în mod genial putreziciunea şi demnitatea, minciuna şi cârdăşia: lumea sălii de box: „[…] bagă-i dreapta aia mereu în inimă! Demolează-i târtiţa! Şi cu stânga aia nu mai aştepta! Agaţă-l, scobeşte-l, hai, încă o dată şi încă o dată, că-i terminat!” (p. 59). Lumea armatei, cu oameni ciudaţi „caporalul avea apucături de vechil şi inimă de satrap” (p. 74) şi fapte pe măsură. Vedem „cum se găuresc grinzile cu sfredelul şi cum se fixează buloanele şi cum trebuie strânse treptat cu tubulara şi cum se mişcă şina cu ranga şi cum să se sincronizeze între ei în aşa fel încât să nu şi-o rostogolească pe picioare… lucrează ca şi pe degeaba, ca la ocnă apoape, pentru câteva sute de lei adunate pe un CEC cu care se vor lăsa la vatră”. (p. 75). Teza scriitorului pare să prindă contur din ce în ce mai mult. O lume demitizată – în care soldaţii îi „fac la buzunare” pe superiori şi în care „Ordinul se loveşte ca de un zid de sistemul de reacţie al soldatului, încremenind pare-se definitiv în poziţie de drepţi.” (p. 103). De acelaşi calibru e lumea cărămidăriei: „regim de batalion disciplinar […], menţinut mai cu seama prin stahanovismul normelor”. (p. 115).

În acest univers degradant, cu săgeţile îndreptate împotriva umanului, apar ca fireşti. Ne confruntăm cu o vizibilă demitizare a femeii: ce devine o simplă „purtătoare de fustă”: „Tudorico, unde-ai să mai găseşti tu proştii de-aici… Ai să te duci la blocuri să freci trepte-n genunchi, scări de zece etaje, pă ciment până ţi s-or defecta toate organele, să nu te mai primească nici bărbată-tu acasă în halu’ ăla de defectă.” (p. 52).

De o „savoare” aparte e apariţia halucinantă a Bicăi – femeia cocotă, intrată în paturile soldaţilor, depăşeşte parcă limitele oricărei imaginaţii privind feminitatea „datorită piciorului ei de lemn vopsit alb şi împânzit pe alocuri de erupţiile unor scrijelituri minuscule cu creionul şi cu pixul (semne cu numelor bărbaţilor cărora li s-a dăruit – n.n.) şi prins desupra genunchiului şi peste coapsă cu un harnaşament complicat de cureluşe de piele cu catarame nichelate.” (p. 123). Impresionantă e imaginea Atenei, bătută, violată şi furată: „Ai omorât-o, idiotule, şopti Bajnorică, şi începu să îndese de-a valma în geantă caşcavalul şi pâinea şi tricourile şi gecile de pe umeraşe, golind tot dulapul de cârpe.” (p. 156) […] „E doar în fustă şi o ridică pentru a se şterge şi între picioare cu gesturi insistente şi apăsate care spun că şi acolo a fost pângărită […]” (p. 157), ori cea a Dorinei – fata renegată a Colivăresei – „o femeie care a ştiut şi ştie ce vrea, în ciuda atâtor decepţii, nişte mici frecţii la urma urmei”, cea care nu se sfieşte să treacă prin patul fraţilor Costel şi Nicu, ba chiar să-i facă avansuri şi mijlociului Mite.

Stiletul bogat artistic nu ocoleşte nici demitizarea bărbatului: „Măgari mari, cu coada-n faţă” (după Tudora) (p. 53), a căror izbândă se cuantifică doar în sex: „De-a lungul unui an întreg, cincizeci şi trei de femei răscoliseră şi cuteieraseră prin toate cotloanele trupului acela o perfecţiune neverosimilă şi necunoscând istovirea şi tristeţea.” (p. 73) Bărbatul apare „răstignit de viciu şi de nesimţire” (p. 271) dar şi abrutizat, anulat ca sensibilitate: „un om-macara” (p. 339).

Desigur zugrăvirea unei astfel de lumi nu se clădeşte decât pe o incontestabilă promiscuitate a erosului. Exemplele sunt numeroase: „Mite la doisprezece ani, pe jumătate plutind în acea irealitate care o apropiase de el, ivind pe rând ispita şi gustul bun al întâmplării; ei şi gustul rău al vinei şi pe urmă spaima.” (p. 91) „Ea îl mângâia pe frunte ca o mamă şi el îi săruta mâna de mamă şi o săruta pe frunte ca pe un copil, dorind-o în acelaşi timp, sorbindu-i chipul curat şi strălucitor ca o monedă nouă, plin de trupul ei curat şi frumos de care n-ajunsese încă să se sture, cotrobăind furibund prin trupurile tuturor femeilor ce-i ieşiseră în cale, tot mai grăbit şi disperat pe măsură ce se irosea nemaigăsind-o. Ea era mama şi copilul aestui tată şi fiu istovit, răscolind, după ea prin slinul lumii întregi.” (p. 92).

Nu departe de ceea ce colcăie promiscuu se află relaţiile dintre partenerele de acelaşi sex: „[…] acceptă invitaţia Atenei. Tamara se dori chiar mai explicită, pe plajă, mângâind-o uşor pe sâni pe această femeie micuţă şi spunându-i că o se ne simţim bine la tine şi n-avem nevoie nici de bărbaţi.” (p. 163), ori existenţa aproape incestuoasă – relaţia lui Bajnorică cu Vera şi dar şi cu Graziela-mama (p. 180), acolo unde indivizii îşi declină identitatea abia după o noapte de amor: „Mă cheamă Mite. Mite de la Dimitrie. Şi pe mine Norica. De la Eleonora.” (p. 237).

O altă marcă incontestabilă a scrierii lui Aldulescu este stilul indirect liber. Intr-un veritabil amestec de voci – amintind parcă de scrierile prediene – asistăm la o veritabilă împletire a instanţelor auctoriale. Personaj, narator şi autor se împletesc şi se desfac imprevizibil, complicând corporalitatea inexplicabilă naraţiunii. E greu să vorbeşti despre personaje principale şi secundare. Intâlnim nu numai hibridizarea naratorilor: „Sâmbătă Jidănelu are meci. Mite are luni şi timpu meştere şi timpu io-l ţin şi daţi-i înainte cu bătuta. N-au trecut trei minute. Ba au trecut şapte. Chiar şapte. Trăiiiim !” (p. 51), dar descoperim diverse modalităţi de adevărată jonglare la nivel auctorial. Identificăm un narator care îşi asumă comentariile de tip politică subversivă: „Cu toate că între timp apăruseră cubanezii care au dat iama printre ruşi, da’ fie vorba între noi că tot câini sovietici sunt şi ăştia, cât or fi ei de mitişi, mulatri sau negrotei.” (p. 54), după cum textul oferă nu în puţine exemple – cazuri de monolog deghizat în consideraţii ale naratorului: ”Se-adună momentele de epuizare lungi, prelungite până la limita putinţei de a îndura a trupului […], nu te mai lasă să faci ceea ce până de curând îţi reuşea de minune. Gata, Dimitrie Cafanu. Poate altădată s-o mai lăţeşti cumva, dar de lungit în nici un caz.” (p. 72).

Alterori schimbarea focalizării glisează până la reflecţiile din mintea personajului Mite: „El fusese poate jalnicul întreţinut al unor femei, prin aceea că nimerindu-se seara sau dimineaţa la ele acasă mâncare din mâncarea lor.” (p. 94), ori până la cele din mintea Colivăresei: „Mai târziu a ştiut că tinereţea ei a început cu acel copil de doisprezece ani, trăgând o sanie prin viscol într-o dimineaţă de decembrie.” (p. 95).

Interesante sunt, de asemenea, raportarea la „prezentul” scrierii: „Asta a fost acum un an şi ceva.”(112), schimbarea perspectivei – amalgamarea planurilor: narare şi naraţiune: „Asta s-a-ntamplat pe toambă. De bajnorică ăsta vreau să spun, la el mă gândeam” (p. 175), ori deghizarea naratorului, care îmbracă deopotrivă haina personajului principal (Mite) dar se şi detaşează obiectiv de acesta prin Bajnorică: „Se jura cum atunci demult încă nu-l auzisem, fioros şi scârbavnic, răspicat, adică de mă-sa vroia să zică, Miteluş, că-i moartă de pe data de trei marte şaijdoi, dacă nu ţi-i dau înapoi la avans. Când îmi zice Miteluş ştiu că ţine mai mult la mine decât când îmi zice cumnate. N-a fost rău deloc la Perţihani, dar nu prea gândim nici unul cu plăcere la încumnăţirea noastră.” (p. 187).

Pandante la polifonia narativă sunt jocurile de temporalitate. Descoperim anularea distanţei trecut-prezent, sub semnul rememorării trecutului, printr-un artificiu de tip ludico-lingvistic: „Din nou îl dori fără speranţă, din nou se dori cât mai departe de el. Făcu un efort să zâbească. – Ai să-i conduci la gară pe bătrâna ta Colivăreasă. – Da, am să te apăr de băieţii Colivarului, spuse el. Am să am grijă de tine mereu.” (p. 99), suprapunerea timpului narării cu timpul naraţiunii: „A stat ploaia şi parcă nici nu mai burniţează. Dacă nu vine autobuzul, douăzeci de minunte de mers întins. Ba chiar n-are de ce să se grăbească, şi aşa-i târziu.” (p. 190), prolepse „Peste două zile, în Fabrica de Motoare, Bajnorică avea să dea peste Mite.” (p. 250), după cum putem alteori lesne urmări un personaj în „activitate” la Uzină, iar apoi aflăm, prin analepsă – cum a ajuns acolo. (pp. 304-306).

Un alt nivel bine reprezentat la nivelul hibridizării romaneşti este cel genurial. Dincolo de epicul precumpănitor, observabil în varii forme, până chiar la cel de „tip basmic”: „Noaptea continuă să se depene-n van în coşmelia frăţiorului nostru Mite şi toţi picotesc şi nimănui nu-i e somn. Unii au plecat cu primele tramvaie ieşite din depouri. Femeile nu vor să plece fără bărbaţi.” (p. 282), epicul prezent în dese schimbări de registru, dintre care precumpănitor este cel ce abundă în elemente de jargon, argou până la crudităţi verbale, există în romanul lui Aldulescu o incontestabilă tentaţie a liricului: – „A fost o vară secetoasă şi nu s-a simţit nicio adiere şi niciun strop de răcoare, deşi muntele e aproape. Vântul ăsta pare să vină de depart, înfometat şi cu roiuri mari de frunze uscate şi stropi de ploaie […] Dar stropii sunt rari, vântul împrăştie norii.” (p. 83) Dar nu lipstită de consitenţă este şi tentaţia dramatică – ce apelează cât se poate de vizibil la „tehnica regizorală” – „Nimeni nu simte nevoia să întoarca caseta, rumoarea-i ca o spuză pe care picuri alcool, naşa Mioara o ciupeşte pe Norica de obraz, ce nevastă drăguţă şi-a luat Dimitrie al nostru […] Naşa Mioara zice multe şi dintr-o mulţine de domenii. Sare direct la alt oftat la ei, făcând-o pe Gina să se cutremure de râs până într-atât încât bagă alarmă şi-n bărbatu-său şi-n frăţiorii lui.” (p. 279).

La fel de evidentă este şi hibridizarea stilurilor. Trebuie remarcat însă faptul că aici amalgamarea atinge uneori limitele ironiei, parodiei chiar, având în vedere faptul că stilurile sunt permanent mixate cu cel beletristic. De pildă, cel tehnico-ştinţific: „[…] bazinul carbonifer Porceşti-Gorunu era apt pentru o exploatare intensă pe o perioadă de circa trei sute de ani, şi astfel s-a trecut la defrişarea de livezi de meri şi pruni şi a câtorva zeci de hectare de pădure. Roman Diesele de mare tonaj încărcate cu cărbune circulau (…)” (p. 112); „De sub motorul Diesel de 1100 CP, cu 12 cilindri în V şi turbosuflantă dublă.” (p. 303) La fel stiflul tehnico-administrativ: „Subsemnatu Jigante Gheorghe între orele 15-23 în timpu serviciului meu nu s-a întâmplat ceva deosebit. Încât predau schimbu în bune condiţii. Atenţiune! Nr. 576 a fătat 8 godaci şi a murit unu. Mare Atenţiune! Nr. 301 va făta noaptea asta. Predau schimbu în bunecondiţi. Predat – semnătura bogată şi colţuroasă, ca un ghem de mărăcini, o mâzgălitură pretenţioasă şi perfect indescifrabilă. Primit – el semnează cu B-ul buclat pornit din G-ul buclat şi încălecându-l pe jumătate.”(p. 224) Poate nu lipsit de importanţă este şi faptul că există numeroase cazuri de inserţia aforistică mergând până la ironie: „El are grijă de ea (Colivăreasa) cum şi Colivaru avusese grijă de ea şi aşa cum îl îngrijise şi ea pe Colivaru. Oamenii trebuie să-şi poarte de grijă unii altora, nici ea nu putea fi altfel.” (p. 90).

Interesantă este, de asemenea, amalgamarea realitate – vis, o adevărată derivă fantastic-absurd: – „Intre timp visase că a fătat. A fost un vis doar, dar parcă se aude ceva. Visează că adoarme şi nu se mai poate trezi, strivit sub o lespede grea de beznă, cu care se luptă risipindu-şi ultimele puteri.” (p. 226) Dar şi prezenţa alegorică a diavolului de care se zvoneşte că ar bântui zona Oltenitei pare a-şi fi apropriat, de fapt, întreaga Românie, unde e „tot mai rău, parcă şi-a facut Cel Rău casa aici şi a prins rădăcini şi nu-l mai poate alunga nimeni. Lipsa de credinţă ia proporţii fantastice, personajele au viziunea coborârii Satanei: […] Uite-L hrănindu-se cu focul întreg al spaimelor şi al lurii şi al dorinţelor, acum lăsându-se, şi dorindu-se văzut şi focul e-n trupul Lui şi-n carnea Lui şi tot ce-i verde rîmâne veşted pe unde trece El. Intr-un ritual al atotputerniciei, El râdea mestecând sclipătul ucigaş al danturii […]” (pp. 412-413).

La fel de interesant este amestecul estetic. Dincolo de realismul cu vădite nuanţe psihologice, naturaliste, asaltul la Aşezămintele Brâncovenilor (7 mai 1984) propune un tablou ce trimite la un balzacianism ce irumpe din dorinţa de a da prioritate detaliului semnificativ, parcă fiecare fir de praf e pus sub lupă: „Ranga nu-i pe potriva oricui şi reverberau în hohote reci cristalele livingurilor cu dragoni împletiţi printre tije de crini nesfârşite, pocnind cu numele artistului şi cu tot cu artist şi teancuri de ziare şi reviste şi romane franţuzeşti şi doxuri şi atlase şi albume de pictură cu reproduceri băşicate de umezeală şi terfelite sub bocanci […]” (p. 441). Avem în faţă fraze ce acoperă peste 30 de rânduri, în vreme ce paragraful se întinde demenţial pe pagini întregi (pp. 438-448).

Căutarea exemplelor de hibridizare poate, evident, continua, pe diferite niveluri, prezente sub diferite forme mai mult sau mai puţin voalate. Originalitatea romanului zugrăvind o Sodomă postmodernă – după cum apare într-o cronică a vremii – trebuie înţeleasă înainte de toate drept o adevărată lecţie. Insul îşi asumă condiţia de marginal. Povestea lui Mite Cafanu poate fi citită şi ca propunerea unei căi de salvare; un mod de a trăi deasupra vremurilor, iar nu sub ele, întorcând spatele asa-ziselor necesare compromisuri ale supravieţuirii.

Scriitorul a încercat el însuşi această formulă, întorcând spatele canoanelor scrierilor ceauşiste, şi dacă soluţiile „umane” propuse sunt emigrarea în Vestul Europei ori în State (cum e cazul foştilor colegi de la clubul box ai lui Mite Cafanu şi al faratelui său mai mic, Nicuşor), ori moartea (vezi sinucigaşul Dorin Danciu, fostul boxer, muncitor la Fabrica de Maşini-Unelte), se întrevede totuşi în roman o altă formulă salvatoare dincolo de melanjul abjecţiei existenţiale – scrisul…

[1] Radu Aldulescu, Amantul colivăresei, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.